YOU, ME AND A ZOMBIE

Capitolul 1: Vreo noutate ?

Lumea, locul acesta, ma plictisesc atat de mult. As vrea ca ceva fenomenal sa se intample. Cam ca in filmele de Craciun. O adolescenta isi duce o viata normala, pana cand: BOM ! Totul se schimba din cauza unui element supernatural. Dar nu, la mine pe fiecare zi este aceasi poveste. Ma scol, ma duc la scoala, fac ore, ma intorc acasa, ma spal si ma culc. Urasc sa am un orar. Sa stiu ceea ce va trebui sa fac peste un numar fix de ore, in cazul acesta chiar si minute. Imi plac surprizele, si rele cateodata, doar sa fie ceva ce nu stiu. Parca am fi toti niste zombie. Dimineata pe strada mai vezi cate o persoana cum merge alene pe trotuar cu mainile in buzunar si privirea fizata pe un punct invizibil.

Morti vi ! Asta sunt. Parintii mei muncesc in oras, mama la spital iar tata la statia de politie. Mai mereu sunt chemati si seara, impreuna, daca este nevoie. Ea trebuie sa ingrijeasca ranitii iar el, el trebuie sa-si faca datoria de politist. Cand familia este unita, daca se poate considera vreodata asa, ne comportam ca trei straini. Clasica conversatie: „Cum a mers astazi la scoala ?”, „Bine.”, „Ai luat vreo nota ?”, „Da, un 8 la istorie.”, „Foarte bine.”. Sincera sa fiu sunt satula de toate astea. Sunt satula de viata. As da orice sa se intample ceva cat de cat interesant. Ceva care sa atraga atentia tuturor, mai ales a mea. Off... la doar 16 ani gandesc deja ca o nebuna. Ce o sa fac la 80 ?

Poate nici nu o sa ajung la varsta asta. Cine stie ce se poate intampla peste cateva luni, saptamani, zile, ore... Pana la urma nu reusesc sa inteleg de ce tuturor le este frica de moarte. Pentru ca nu vor sa lase viata pamanteasca pentru cea cereasca ? Sau pur si simplu pentru ca le este teama de ceea ce nu cunosc ? Daca ultima ar exista, eu as fi foarte de acord sa o aleg. Asta nu poate fi numita o viata, mai de graba o insalatorie. Parca am fi intr-un laborator si un om de stiinta ne examineaza, dandu-ne diferite solutii pentru a vedea reactiile noastre. Oricum, moartea ar fi o aventura buna pentru mine. Un mod excelent de a-mi petrece timpul. Pe langa mortii vi care se intalnesc pe strazile orsaului mai sunt si acele persoane care au o cantitate exagerata de energie in ele. De ce nu daruiesc o parte si celorlalti ? Cu siguranta ar face o favoare omenirii.

In tot zgomotul din clasa eu ma ridic incet. Ma strecor printre bancile rasturnate si cartile aruncate pe jos. Elevi care tipa urcandu-se pe pervazul de la fereastra sau se bat intre ei demostrand propria putere. Ma fac sa ma gandesc ca desi suntem in anul 2013 si intelectul uman ar trebui sa fie mult mai dezvoltat, este exact invers. Probabil aceasta dezvoltare s-a oprit pe undeva in jurul anului 1800-1900 si de atunci a inceput sa dea inapoi. Totusi, ceva nu merge bine. Dupa calculele de mai sus ar trebui sa fim in 1700, dar mentalitatea d atunci era cu siguranta mai avansata de cat cea de acum. Concluzia este ca intoarcerea la preistorie este mult mai rapida de cat drumul facut catre viitor. Cine stie daca si eu sunt expusa acestui risc...

Cu greu reusesc sa ies din clasa si incep sa merg linistita pe coridorul institutului. Am ajuns aici doar acum cateva luni si imi amintesc cum a fost prima zi. Aproape ca ma pierdusem daca nu m-ar fi ajutat un baiat. Era blon cu ochii albastri si avea un zambet sincer pe chip. Asta mi-a placut mereu la o persoana, zambetul. Nici de gand ochii sau alte lucruri. Pur si simplu mi se pare ca printr-un simplu suras o fiinta poate sa tranzmita infinite lucruri. Toate emotiile ascunse in adancul sufletului sau. Din punctul asta de vedere il invidiez. As vrea si eu sa pot rade ca el. Dar nu, eu am mereu mi si mi de probleme iesite din comun, carora daca nu le gasesc solitii sfarsesc prin a intra intr-o depresie totala.

Apropo de baiat. Cine stie ce face acum... O data m-a dus in clasa lui si mi-a facut cunostinta cu colegi sai. Incerc sa adun informatiile legate de drum si ma indrept repede spre scari. Sigur era la etajul doi. La acest gand surad subtil, crezand ca am reusit sa gasesc strada. Dar expresia fetei mi se schimba intr-una posomorata cand dau de doua coridoare. Unul pe partea stanga si unul pe cea dreapta. Din nou, incerc sa ma bazez pe instinctul meu, dare se pare ca nu functioneaza. Aleg stanga. Pana la urma, chiar daca gresesc, ce ar putea sa mi se intample ? Merg ce merg si vad ca pe fiecare parte a holului sunt multe usi, fiecare dand intr-o clasa. Dar de ce nu este scris nimic pe ele ? Nici macar materia, sau clasa, sau numele profesorului. Poate am nimerit in partea cea mai veche a institutului. Din cate am auzit, are cateva sute de ani. Elevii vorbeau cu teama in voce despre acest loc. Ca si cum ar fi plin de fantome. Da.

Cred ca profesorii au lucruri destul de importante ascunse aici, si pentru a ne tine departe, au inventat o poveste cum ca este periculos acest loc. Cineva sigur a auzit si a spus bazmul intregului oras. Toate persoanele crezand pe cuvant. Asta este o proba cum ca intoarcerea ala preistorie este foarte rapida. Nu prea cred. Dar nah, nimeni nu poate sti adevarul. La un moment dat ma opresc si ma uit mai atenta in fata, dar din pacate este prea intuneric si nu reusesc sa vad nimic. Intind mana dreapta in fata pentru a-mi da seama de ce se afla in spatele barierei intunericului. Mare imi este mirarea cand descopar ca este un perete. Retrag imediat mana, putin speriata de raceala sa, si ma mai uit la el pentru cateva secunde. Ciudat. Mai inainte mi s-a parut ca auzisem un zgomot venind de aici. Ca si cum cineva a stat nemiscat asteptand sa ajung cat mai foarte aproape, in acel exact moment disparand. Pasi intr-un perete. Mda. Cred ca m-am lasat influentata si eu de acea poveste. Ar fi mai bine sa ma intorc in clasa si sa-mi iau ghiozdanul. Peste doar cateva minute se va suna si voi fi in sfarsit libera sa plec din aceasta scoala tampita. Pana luni...

Capitolul 2: Ce s-a intamplat ?

Albastru. Tot ce vad in jurul meu e de culoarea asta. Ciudat ca mama a fost de acord sa-mi faca camera in felul asta. M-as fi asteptat la un raspuns ca: “Esti fata, Sakura. Rozul este mult mai bun pentru tine.”. Cand in colo, nu mi-a reprosat nimic. Pur si simplu a aprobat. Poate a fost un mod de al ei de a ma face sa ma simt de vina. Poate se astepta ca imediat dupa eu sa-i spun ca m-am razgandit. Dar nu am facut asta. Desi eram sigura ca ar fi fost mai fericita. O data in viata mi-a fost acordat sa fac ce vreau si nu vroiam sa risipesc ocazia. Prin fereastra ce se afla chiar langa pat, pot sa vad strada si cateva din casele vecinilor. Drumul este pustiu. Din cand in cand mai trece cate o persoana, cu fata in pamant si mintea pe undeva unde nici macar ea stie. In locuintele de alaturi se vad lumini aprinse si se aud hohote de ras. As putea spune za este frumos, dar as minti. Intr-adevar urasc lucrurile astea. Mi se par false. Unii chiar cred in ele, si poate se simt cu adevarat bine. Dar tot exista oameni care joaca teatru. Imita un membru fericit al familiei si incearca sa faca lumea sa creada ca viata sa este perfecta. Incepand si el sa viseze.

Totusi, mereu mi-a placut seara. Nu pentru asta. Nu pentru faptul ca toti sunt acasa. Ci pentru intuneric si liniste. Atmosfera este una total diferita de aceea sub lumina zilei. Mult mai misterioasa, mai profunda. O alta lume.Uneori, cand eram mica, ma intrebam cu mar fi viata daca nu ar mai exista ziua. Imi placea extrem de mult ideea asta si nu am spus-o niciodata nimanui. Nu m-ar fi inteles. M-ar fi considerat toti un copil visator si ar fi incercat sa mi-o scoata din minte, eu nevrand sa aud de asa ceva. Dar cu timpul s-a intamplat. Mi-am dat singura seama ca, desi noaptea era mult mai frumoasa, doar ziua puteai face anumite lucruri. Mi-a parut foarte rau pentru aceasta schimbare, dar am inteles ca nimic nu este etern. Nici macar gandurile tale. Ceea ce ascunzi in adancul mintii si al inimii. Daramite o fiinta…

Pai ce pot sa spun, ganduri copilaresti. De o data aud o masina cum parcheaza in curte si imediat dupa, usa de la intrare se deschide cu zgomotul ei enervant. Se pare ca ai mei au ajuns acasa. Cobor jos pentru ai saluta ca de fiecare data. Ma saruta amandoi pe frunte, respirand greoi, si ma intreaba ce am mai facut azi. Le spun ca nimic interesant, ca si in celelalte zile. Doar ca am descoperit partea veche a institutului. Ma intreaba cum, iar eu ezit putin. Nu pot sa le spun ca am iesit de la ora pentru ca colegii mei de clasa faceau prea mult zgomot si ca m-am hotarat sa hoinaresc singura prin scoala. M-ar certa si mi-ar spune ca nu trebuia sa fac asa ceva. Stiu si singura ca am gresit, dar pur si simplu am preferat sa ma pierd decat sa raman in acel loc. Asa ca le spun ca in pauza nu am avut nimic de facut, si m-am plimbat cu un coleg prin scoala.

Ma duc la bucatarie pentru a-mi lua ceva din frigider si ma asez la masa. Il vad pe tata cum ne spune noapte buna mie si mamei si se indreapta spre camera sa. Ma uit la ceasul de la mana, crezand ca nu mi-am dat bine seama de ce ora este, dar aveam dreptate. Este 20:00. Nici chiar atat de tarziu pentru a se culca, asta inseamna ca nu mai mananca cu noi. Vazandu-mi expresia fetei, probabil foarte mirata, mama imi explica totul.

- Scumpo, nici nu sti cat a trebuit sa muncim astazi, suntem atat de obositi, mai ales tatal tau. Eu am avut grija de o multime de oameni, iar el a fost dus in multe locuri pentru a-si da seama cum s-au intamplat acele lucruri ingrozitoare. De asta s-a hotarat sa se culce mai devreme. Maine va fi la fel, sau poate si mai rau. Numai Dumnezeu stie cand se va termina totul cu bine.

Lucruri ingrozitoare ? Ce naiba s-a intamplat acolo ? Nu am auzit nimic. Nimeni nu a spus nimic si de obicei orice informatie, cat de mica si lipstita de importanta ar fi, circula oriunde. Si ma rog, ce anume sa se termine cu bine ? Incerc sa scot mai multe lucruri de la ea, dar tot ce imi spune este:

- Totul a inceput saptamana trecuta, iar acum, vrand nevrand, suntem implicati si noi pentru ca am fost de fata atunci. Nu trebuia sa mergem acolo... Off, nu ar fi trebuit sa ne mutam aici.

Dupa ce spune asta se indreapta si ea spre dormitor si ma lasa singura in bucatarie. Nu am mai vazut-o pana acum atat de inspaimantata. Din femeia care nu se oprea niciodata din zambit si care lupta mereu, a ajuns sa ii fie frica de un simplu caz ? Ori ai mei au imbatranit si nu mai sunt in stare sa munceasca ca inainte, ori ceea ce a spus ca s-a intamplat acum ceva timp a fost cu adevarat grav. Nu stiu care dintre cele doua este varianta corecta, dar de un lucru sunt sigura. In seara asta va trebui sa mananc de una singura


_________________________________________


O racoroasa dar linistitoare adiere de vant ma scoala din somnul meu prea iubit. Nu-mi amintesc sa fi lasat fereastra deschisa aseara. Poate am fost atat de obosita in cat sa uit de ea. Ma scol din pat pentru a o inchide si observ un biletel asezat frumos pe masuta. Scrisul este unul destul de mic. Mama. Probabil din nou au fost chemati devreme la munca si m-a anuntat. Acum imi amintesc ce s-a intamplat cu cateva ore in urma. Acele lucruri groaznice despre care a vorbit, si faptul ca si-ar fi dorit sa nu ne fi mutat aici. Ceva nu este in regula si din moment ce este sambata, o sa petrec intreaga zi incercand sa descopar ceva. Cum o sa fac asta de una singura ? Pai cine a spus ca voi fi singura ? Voi incerca sa-l conving pe Naruto sa ma ajute. Dar pana atunci, ma duc sa ma schimb. Imi iau aceleasi haine care le-am avut si ieri la scoala. Sunt destul de lejere si imi plac mult. Daca mama m-ar vedea ar spune ca nu am crescut deloc. Cand eram mica faceam la fel. Imi cumparam ceva ce imi placea extrem de mult si refuzam sa-l mai dau jos pana nu-l murdaream in ultimul hal. Atunci incepea sa ma certe si sa-mi zica ca am luat totul de la tata. Mda, tipic ei. Cand fac ceva ce nu-i convine, nu seman deloc cu ea. Uitam de bilet. Ma apropi si citesc ce este scris: