Stau pe pat si ma uit pe geamul inghetat al camerei mele. Afara ploua. Privesc fermecata picaturile reci care cad din cerul trist. Norii sunt din ce in ce mai inchisi la culoare, iar picaturile cad mai multe cu fiecare secunda care trece. Lacrimile imi aluneca pe chipul angelic fara incetare de cateva ore. Cu fiecare minut care trece, parca trece o eternitate. Ochii mei sunt rosii de la atata plans, dar tot nu ma pot opri. Ma simt ingrozitor. Simteam ca imi lipsea ceva, ceva foarte important, dorinta de a trai. De ce? Pai, nici nu prea stiu cum sa spun. Eu nu aveam nimic, nici parinti, nici prieteni, nici casa, nici pe cineva caruia sa-I pot povestii macar o singura data ceea ce simt, nici macar un pic de… fericire. Nu zambisem vreodata de cand m-am nascut, eu doar am plans, am suferit si am simtit o durere sfasietoare, pe care inca o simt in fiecare moment. Au trecut nouasprezece ani in care eu mi-am pierdut absolut fiecare clipa. Nu mi-am cunoscut niciodata parintii, ei m-au abandonat imediat dupa nastere si s-au sinucis doua zile mai tarziu, cel putin asa am aflat de la femeia care m-a adoptat. Este o persoana rea, manipulatoare, egoista si foarte fitoasa. Este pur si simplu ingrozitoare. Pe ea o cheama Ayka, are cam treizeci si cinci de ani, si se crede cea mai frumoasa persoana din lume, doar o sclifosita dupa parerea mea. Pe mine ma uraste atat de mult, incat ar fi in stare sa ma si omoare, dar nu am nici cea mai vaga idée de ce. De prima data cand am privitit-o s-a uitat la mine cu o privire atat de ucigatoare, de plina de dispret si ura, cam la fel cum se uita si acum. Nu pot intelege de ce si ce are cu mine. Totusi ii sunt recunoscatoare sic red ca ii datorez multe pentru ca macar m-a luat la ea si mi-a oferit un adapost. Eu stau intr-o pivnita micuta, a florariei in care lucrez, bineintales, care este a Aykai. Este aranjata pe gustul meu si destul de confortabil. Nu am prea multe lucruri aici, doar cateva haine,, o lampa roz bombon, doua carti si o cutie. In acea cutie sunt niste poze cu mine cand eram mica si cu parintii mei, si niste documente, pe care nu le-am citit niciodata. Ma rog, mai este si un tablau pe perete, cu un barbat pe care am inteles ca ea l-a iubit mult. Ea nu a avut nici un iubit, sot sau prieten, dar nu pot sa zic ca ma mira. Bine, ma rog, asta nu mai conteaza.

Imi rezem capul de geamul rece si umed, iar cu o mana imi sterg lacrimile ucigatoare de pe obrazul rosu si fin. Incercam sa ma opresc din plans, dar nu reuseam. De fiecare data cand ma gandeam la viata pe care o am ma intristam mai tare, plangeam mai mult, ma simteam mai prost, mai singura si mai neajutorata. De cele mai multe ori stau la mine in camera, privesc pe geam si visez. Visez la cum ar fi sa fiu o printesa, sa locuiesc intr-un palat mare si frumos, sa intalnesc un print sis a ne casatorim. Dar cine s-ar indragostii de mine? Nimeni. Toti ma vor uri, pentru totdeauna. Ce n-as das a pot sta intr-un palat sis a plec din Konoha, doar un sat mic, nu prea cunoscut. Pur si simplu m-am saturat de viata mea si vreau o schimbare. Dar ce schimbare? Pff … voi gasi eu ceva, dar sunt sigura ca sa fac o schimbare in viata mea este alegerea cea mai buna. Mai ramane de vacut doar ce trebuie sa schimb. Stai, cred ca stiu! Dar gandurile imi sunt intrerupte de vocea Aykai, care tocmai intrase la mine in camera si zise:

- Sakura, mai ai de gand sa pierzi mult timpul? Treci la munca sau diseara nu mai primesti nimic de mancare! apoi tranteste cu putere usa si pleaca.

Eu oftez lung apoi imi inchid cristalinii mei ochii verzi. Imi mai lipesc capul inca o data de geamult inghetat, deranjandu-mi parul lung sir oz, precum florile de cires abea inflorite. Imi pun mana calda pe geam, facand-ma sa tresar involuntar, apoi o las sa alunece lin, lasand o urma. Imi deschid ochii ca de smarald, mai oftez inca o data, apoi imi sterg incetisor lacrimile taioase, pline de durere si tristete, atat de ucigatoare, de pe fata mea trista. Ma indrept rapid spre interiorul florariei si ma apuc sa fac diverse buchete, din flori atat dev frumos colorate.

Acele flori aveau un miros divin. Un miros care te inebunea, imediat ce il simteai. Iti invada nasul intr-un mod deosebit, mirific, ertraordinar. Pe mine ma fermeca pur si simplu. Cred ca aceste flori erau cam singurul motiv pentru care inca mai induram tot ceea ce indurarm. Cand sunt aici, printer florile acestea superbe, ma simt ca si cum as fi cu adevarat eu, ca si cum sunt tot ceea ce imi doresc si chiar mai mult. Este o senzatie pe care nu as vrea vreodata sa o pierd. Desi este un lucru ciudat. Este ciudat faptul ca, cu toate ca aici ma simt reala, eu nu pot zambi. Se pare ca totusi, mirosul nu este indeajuns de puternic incat sa ma faca sa schitez macar un zambat, cat de mic, chiar daca ar fi fals, tot nu pot.

Timpul trecea atat de greu incat aveam impresia ca era oprit. Eu oftez din ce in ce mai mult si sunt din ce in ce mai plictisita. Am impresia ca a trecut mai mult decat o eternitatate, desi au trecut abea trei ore. Trei ore in care visul meu de-o viata, de fapt doar unul dintre ele, parca este real. Peste inca o ora de tortura, care cu greu s-a mai terminat, m-am gandit sa ma duc afara, sa ma plimb, sa iau niste aer curat sis a-mi limpezesc gandurile putin. Nu m-am mai oboist sa-mi iau o geaca pe mine, desi eram destul de subtire imbracata, iar afara inca ploua ingrozitor de tare. Am iesit in graba din acea cadere de lacrimi ale cerului, reci, si am inceput sa alerg. Nu stiam unde ma indreptam, dar orice ar fi, voi continua sa alerg asa. Simteam cum picaturile se izbesc cu putere, repede si taios de mine, cu fiecare pas pe care il faceam.

Satul era atat de pustiu, incat, daca nu cunosteai zona, puteai crede chiar ca e bantuit. Aici traiesc numai oameni buni, modesti, iubitori si blanzi, care intotdeauna se ajuta intre ei. Cu toate acestea exista si o singura exceptie, Ayka. Oftez lung si obosita. De fiecare data cand ma gandeam la Ayka imi aduceam aminte si de trecut, iar siroaiele de lacrimi incepeau din nou sa cada din ochii mei blanzi, iubitori si plini de tristete si durere. Incerc sa-mi inghit lacrimile, dar nu reusesc. Chiar inainte de a aluneca prima lacrima amara si rece, ma impiedic de ceva si aterizez pe iarba uda. Picaturile de durere inca ezita sa apara pe fata mea. Ma uit mai atent prin jur si constat ca nu m,ai eram in sat, cred ca sunt intr-o padure, dar nu se poate observa prea bine, deoarece este noapte. Aproape totul in jurul meu este negru, un negru atat de abisal, de interminabil, de apasator, de dureros.

Imi inchid ochii timp de cateva secunde, eliberand lacrimile ucigatoare din ei. Cand imi redeschid ochii vad ceva luminos, foarte luminos. O lumina mare, orbitoare alba, apare din departare si se pare ca se indreapta spre mine. Se pare ca este o masina. Din ea coboara cineva, dar nu stiu sigur cine. Zaresc o silueta de om, dar nu se vede tocmai perfect. Se apropie de mine. Merge destul de incet. Doamne, oare cine este? Ce vreau de la mine? Imi va face vreun rau? Sper ca nu. Se aseaza langa mine si incearca sa-mi spuna ceva, dar nu poate. Cand constat cine este, raman total cu gura cascata. Fac niste ochii mari si plini de uimire, socati. Este chiar ….