Anime. Naruto. Sasuke & Sakura That's our forum way! |
--- Ne-am gândit să ne facem o nouă (re)introducere în categoria de Ești nou? Prezintă-te. Dacă te-ai mai prezentat în trecut, caută vechiul topic și fă-o din nou tot acolo. ---
|
|
| A fost mai uşor decât credeam.. | |
| Autor | Mesaj |
---|
Banned. Genin
Sex : Varsta : 29 Localizare : Chişinău acebook : Sexicism pe Facebook Nr. mesaje : 69 Puncte : 108 Reputatie : 25 Hobby-uri : Enervatu' ălora de pe chat Stare de spirit : Mişto
| Subiect: A fost mai uşor decât credeam.. Sam 14 Sept 2013, 22:36 | |
| La început nu înţelegeam de ce unii oameni se urăsc între ei, de ce se dispreţuiesc sau de ce se rănesc cu vorbe aruncate ca săgeţile de gheaţă agățate de ura adâncă ce se stârneşte din ochii lor dilataţi de furie, exprimând dorinţa de a fi mai buni, de a demonstra că dreptatea este de partea lor și că celălalt este cel slab, ce trebuie răpus de puternica lor personalitate. Nu înţelegeam unde voiau acei oameni să ajungă urând lumea ce-i înconjura, alintându-şi rănile ascunse cu propriile gânduri şi speranţe pe care nu le puteau împărtăşi cu nimeni. Poate pentru că, pur şi simplu, nu voiau să-şi arate partea slabă celorlalţi? Voiau să fie singuri, să nu simtă emoţiile ce-ţi îngheaţă judecata şi-ţi topesc inima, schimbându-te în cea mai vulnerabilă vietate? Nu îmi puteam închipui că voi ajunge să înţeleg cum simt de fapt acei oameni care urăsc, dar deja ştim cu toții cum se spune: "Într-un sfârșit, ajungem cum încercăm din răsputeri să nu fim''. Şi da, am ajuns unul dintre cei închişi în ei, unul dintre cei ce nu-şi vor recunoaşte niciodată slăbiciunile, unul dintre cei ce alungă orice suflet ar îndrăzni măcar să încerce să le fie alături, unul dintre cei ce-şi învelesc tot ce-i poate distruge într-o armură de piatră ce nu poate fi spartă cu uşurinţă, am devenit unul dintre cei ce urăşte. Cum am ajuns aşa? A fost mai uşor decât credeam. Am cunoscut cu adevărat o anume persoană după ce deja-mi intrase în viaţă şi suflet, după ce îi dăruisem tot ce puteam, după ce o numisem scopul vieţii mele, după ce am început să o iubesc. Am crezut în vorbele ei, am crezut în dragostea ei, am crezut în viitorul nostru, am crezut că nimic nu ar putea să distrugă acel sentiment ce-l simţeam (cel puţin eu pentru ea). Îmi pusesem toate speranţele în acea dragoste, simţeam cum cu fiecare zi ce trecea, zâmbetul ăla care apare din senin era de fapt din cauza acelei persoane. Simţeam că iubeam pentru prima dată cu adevărat. Şi a fost frumos, cu fiecare "te iubesc" spus de ea, sufletul nu-mi mai avea loc în trup din cauza încântării care-l umplea neîncetat, simţeam cum lacrimile voiau să împrăştie fericirea din-năuntrul meu pe chip, unde deja zâmbetul nu putea fi mai larg. Simţeam că trăiesc, şi nu degeaba. Simţeam ce era mai frumos, şi simţeam din plin. Simțeam că cineva ține la mine, că pentru o anume persoană sunt totul, mă simțeam protejat, iubit. Nu mă gândeam nicio clipă că va urma să urăsc momentele petrecute cu ea. În dimineaţa aceea, ochii nu mai doreau să revadă razele de soare ce anunţau o altă zi pe care trebuia să o înving neaducându-mi aminte de ea, nerănindu-mi sufletul cu amintiri, nevărsând o lacrimă. Trebuia să ţin acel sentiment în mine, şi nu voiam să accept că sentimentul ăla era fericirea pe care obişnuiam să o simt, acum transformată în durerea cea mai adâncă, pe care ai vrea să o scoţi din tine în orice mod posibil sau nu, chiar și înfigându-ţi degetele în piept şi scormonind după acel nucleu ce îşi împrăştie otrava la fiecare declarație a dragostei de care îţi aduci aminte, de fiecare prostioară ce te făcea să zâmbeşti, de fiecare mângâiere, de fiecare clipă ce nu va mai fi niciodată la fel. Începusem să urăsc faptul că ceva ce mă făcea atât de fericit odată, se transformase într-un chin ce nu mă lăsa să trăiesc fără a-mi fi dor. Acea durere luase forma sufletului meu, devenise unul cu mine, eram eu. În adâncul acelei dureri se găseau litere zgâriate cu o peniţă de nepăsare și indiferenţă, pe care le citeam fără să vreau: "Ei bine, mie nu-mi mai pasă, ar fi cazul să-ţi vezi de viaţă." Cum aş fi putut să-mi văd de viaţă din moment ce interiorul meu, ființa mea pleca odată cu persoana aceea? Cum aveam să-mi trăiesc viaţa fără inima care a rămas la ea? Au trecut trei zile de când nu mai auzisem nimic de la ea, dar încă speram să-mi scrie ceva, încă speram că mă iubeşte, încă speram că nu mă va lăsa să putrezesc în propria-mi dezamăgire şi tristeţe. Încă speram să se întoarcă şi nu voiam să accept că a plecat. Încă o iubeam ca un nebun. Nu puteam spune nimănui povestea mea, credeam că vor râde, îmi vor spune că sunt prost că încă ţin la ea, că încă nu am înţeles că a fost doar o joacă din partea ei. Mă gândeam la ce mi-ar fi spus, ştiam că mi-ar fi trântit dreptatea-n nas, că mi-ar fi înfipt o sabie de cuvinte direct în piept, ştiam că mi-ar fi aruncat cu nepăsare un "uit-o, treci mai departe!" Ei mi-ar fi spus ceea ce îmi amplifica durerea ce îmi înconjura fiecare colţ al corpului, ce-mi alerga prin vene, ce-mi întuneca mintea, ce mă făcea vulnerabil. Aveam de gând să ies singur din acel chin. Îmi părea rău că am ajuns o ruină din cauză că am iubit un om, din cauză că mi-a păsat prea repede şi prea mult, din cauză că m-am convins că sunt mult prea sensibil și naiv pentru a face faţă glumelor ce-l conţin pe "te iubesc", din cauză că nu mi-am dat seama că eram părtaşul unei plictiseli ce trebuia alungată. A fost o noapte lungă, am plâns neîncetat acompaniat de amintiri, de singurătate, de neînţelegere, de clapele unui pian şi corzile subţiri ale unei viori ce creau o balada ce ieşea uşor, notă cu notă, din căştile mele. Îmi înecam plânsul ca să nu mă audă ceilalţi ce dormeau, nu voiam să mă întrebe ce s-a întâmplat pentru că nu le-aş fi spus, m-ar fi rănit măcar să mă aud zicându-i numele. Voiam să mă opresc din a tot plânge ca prostul, dar am adormit lăsându-mi lacrimile să-şi facă o cărare pe obrajii mei, la fel cum am făcut noapte de noapte de două săptămâni întregi. Mă tot gândeam la cei ce urau. Mă gândeam că ei nu pot fi răniţi în aşa fel, că ei nu îşi pun sufletul la bătaie pentru nimeni, că trăiesc pur şi simplu din ură, aşa cum obişnuiam eu să trăiesc din iubire. Am hotărât să devin unul dintre ei, căci înăuntrul meu secătuise totul, devenise un cărbune uşor de sfărâmat ce simţea o dorinţă nestăpânită de a arde din nou, dar nu îl puteam lăsa să o facă. Pe lângă durere, mă stăpânea şi frica. Nu puteam trece prin ceea ce am trecut până acum încă o dată, nu voiam încă o lovitură de buzdugan ce-mi sfâşia inima şi sufletul. Încercam din răsputeri să nu-mi mai pese, să fiu indiferent, să nu mai fiu cum am fost, să fiu exact cum nu voiam să fiu vreodată. Timpul a trecut, și eu odată cu el. Eram rece, nu lăsam pe nimeni să mă cunoască şi la rândul meu nu voiam să cunosc pe nimeni. Nu aveam nevoie de nimeni, uram şi ignoram oamenii, iar lumea a început să mă urască şi ea. Pierdusem prieteni din cauza acestei schimbări, devenisem acel ciudat singur şi neînţeles, dar şi suferinţa mea a plecat odată cu vechiul eu. Pe din afară eram acelaşi, arătam la fel, mă îmbrăcam la fel, în timp ce pe dinăuntru devenisem cu totul altceva, devenisem o piatră. Niciun sentiment nu intra, niciun sentiment nu ieşea. Nu puteam să zic că mă simţeam bine, dar mă simţeam uşurat că scăpasem din lanţurile unei suferinţe statornice ce devenea din ce în ce mai puternică, ce devorase tot ce eram. Realizam că urma să apară noi persoane în viaţa mea, ce ar fi vrut să mă cunoască cu orice preţ, apoi să-şi îmbine sentimentele cu ale mele. Păcat că sentimentele mele nu mai existau. "Te urăsc" devenise ceva ce oamenii îmi ziceau zi de zi. Din cauză că erau curioşi să-mi descopere adevărata, vechea personalitate, din cauză că-i enervam la culme nelăsându-i să mă cunoască, au început să mă urască cu toţii, să nu mai fiu acceptat, să fiu subestimat, să nu mai fac parte dintre ei, să nu mai am nicio şansă şi să fiu singur. Într-un fel, îmi atinsesem scopul.
Ultima editare efectuata de catre Crank. in Joi 17 Iul 2014, 14:31, editata de 1 ori |
| | | Ineffable. S-Class
Merite deosebite : Sex : Varsta : 26 Localizare : . acebook : hässlich Nr. mesaje : 13202 Puncte : 15767 Reputatie : 858
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. Sam 14 Sept 2013, 22:37 | |
| edit
Dumi, chiar ai fost profund!:))) Şi da, eşti şi Pro la fund! (D) Nu am ce spune! Mi-a plăcut că, pentru prima dată, te-am văzut altfel de cum eşti tu cu adevărat. Am văzut acel artist din tine, care e , de cele mai multe ori, acaparat de nesimţitul din tine. Ehm... Îmi place mult cum ai vorbit despre ura provocată de o iubire neîmpărtăşită. Chiar trist! Păcat că se poate ajunge la aşa ceva din dragoste... :( Ehm.. Per total, mie plăcut! Şi plăcut mult! :)
|
| | | Pasila Genin
Sex : Varsta : 25 Localizare : Ghost Town Nr. mesaje : 147 Puncte : 198 Reputatie : 31 Hobby-uri : Asta şi asta Stare de spirit : Awesome :)
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. Sam 14 Sept 2013, 23:59 | |
| ediiiit si io, si io ps: maine nu intru, dau editul luni
Oh, God, cat e de awesome. Nu credeam ca o sa vad vreodata o creatie de-a ta... nu credeam ca ar iesi asa de buna o.o a fost asa profund, mi-a placut maxim :3 ura si dragoste, subiect destul de comun, dar e pacat ca se ajunge cateodata la ura... >.> Totusi, din nou, mi-a placut mult.
Ultima editare efectuata de catre ELI :) in Mar 17 Sept 2013, 21:17, editata de 1 ori |
| | | Banned. Genin
Sex : Varsta : 29 Localizare : Chişinău acebook : Sexicism pe Facebook Nr. mesaje : 69 Puncte : 108 Reputatie : 25 Hobby-uri : Enervatu' ălora de pe chat Stare de spirit : Mişto
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. Dum 15 Sept 2013, 21:08 | |
| Voiam să scap cât mai repede din ghearele înghesuielii ce o găseam mereu în micile autobuze 226. Iarna numai aburii calzi ai respiraţiei călătorilor îngheţaţi de frigul ce înconjura Bucureştiul îşi mai găseau locul, formând pe geamurile mari şi murdare, mici perle de apă. Coborând aproape împins din autobuz, am scormonit în buzunar după vechile mele căşti. Am lăsat ritmurile melodiilor triste pe care obişnuiesc să le ascult, să curgă prin acele căşti ca apoi, să mă ghideze pe drumul ce aveam să-l fac. Am pornit uşor pe trotuarul din faţa parcului, lăsând în urmă gălăgia şi agitaţia oraşului, cărându-mi chitara grea. Era o zi de miercuri, iar limbile ceasornicului se apropiau de ora 12. Am înaintat spre intrarea principală şi mi-am lăsat tălpile grele ale bocancilor să se afunde în zăpada de pe treptele abrupte. Odată ce am ajuns pe aleea Izvoru' lui Eminescu, am dat frâu liber picioarelor. Ştiau şi singure să ajungă unde aveau s-ajungă. Ţinându-mi instrumentul greu în mâna draptă, continuam să privesc în jurul pustiu. Rânduri de bănci acoperite de un alb îngheţat împrejmuiau aleile Cişmigiului, lăsând totuşi ca mânerele dintr-un metal greu şi rece ce-şi pierduse din vopsea, să fie la vedere. Pomii îşi luaseră şi ei rolul în serios: nu se mişcau, vântul avea o adiere rece, dar nu agresivă. În aşa fel îşi luau acele bucăţi mari de lemn alura morţii şi mă lăsau să-mi continui drumul fără a-mi perturba gândurile. Iubeam să mă plimb în Cişmigiu. De mic cunoşteam fiecare colţ al grădinii publice, fiecare tobogan era mijlocul de a mă face să zâmbesc, lacul şi bărcile ce pluteau deasupra apei curate ale acestuia, mirosul de vată de zahăr şi floricele mă făceau odată să cred că eram fericit. În ultima perioadă nu-mi mai acordam timp pentru distracţie. După ce devenisem acea stană de piatră, îmi ocupam timpul cu studiu ca să nu mă mai pot gândi şi la lucrurile personale. Voiam să şterg acea perioadă din viaţa mea, nelăsându-mi gândurile să o ia pe căi greşite. De curând am descoperit că, reluându-mi cursurile de chitară, puteam face două lucruri deodată: ca să ajung la lecţiile de chitară, trebuia să străbat Cişmigiul, iar prin muzică puteam să-mi exprim gândurile fără ca cineva să le înţeleagă direct, aşa că nu trebuia să dau explicaţii pentru rândurile de note pe care le scriam des. Nu ştiu cum am reuşit, dar mi-am făcut timp pentru cursurile astea. Veneam miercuri de miercuri pe Regina Elisabeta şi îmi plăcea. Îmi plăcea pentru că mă puteam plimba din nou pe aleile ce-mi erau odată atât de dragi, că puteam vedea lume nouă, că nu mă întreba nimeni de vorbă. Îmi mai plăcea şi pentru că era iarnă, urma să începem pregătirile pentru Crăciun, păcat că urma să luăm cu toţii şi o pauză din stresul şi agitaţia pe care o trăim zi de zi, iar asta îmi dădea prea mult timp liber şi nu eram sigur că-mi puteam ţine gândurile în lanţuri până la sfârşitul sărbătorilor. Îmi dădusem jos căştile aproape îngheţate şi aşteptam ca urechile să-mi fie umplute de bătăile ritmate ale muzicii ce zguduia patinuarul. Eram aproape de micul port de unde vara lumea se înghesuia să pornească pe micul lac cu câte-o barcă veche, şi unde iarna, se vindeau biletele de intrare. Acolo, fiecare vânzător îşi aşezase mica lui căbănuţă unde vindea tot ce-ţi dorea inima pe o vreme ca aceea. Vinurile fierte, ceaiurile şi cafelele îşi împrăştiau aromele împrejurul lacului secătuit. Treceam uşor pe partea dreaptă a căbănuţelor, uitându-mă atent la fiecare dintre patinatori, oameni de toate vârstele veniţi să uite de probleme, lăsându-şi picioarele să alunece pe gheaţa albă. Înaintând uşor pe aleea principală spre ieşirea de pe Regina Elisabeta, am lăsat în urmă muzica patinoarului. Îmi lăsasem din nou privirea în jos nevrând să văd cum ies din nou din locul unde mă simţeam bine. -Nu mai ştii să saluţi? Mii şi mii de săbii ascuţite încercau acum să-mi pătrundă scutul de piatră, lacrimile mele doreau arzător să iasă la suprafaţă, picioarele îmi rămăseseră fără putere, iar palma în care încă-mi ţineam chitara, se transformase într-un pumn de oţel. Furie, dor, tristeţe, dezamăgire, iubire, puteau fi citite în ochii pe care-i ţineam acum larg deschişi, dar încă orientaţi spre pământul alb. Luptam din răsputeri să-mi continui drumul, să nu spun nimic, să nu las ca scutul pe care l-am construit atât de greu să-mi fie surpat, să nu mă gândesc, să nu-mi aduc aminte şi să nu plâng. Vocea ei a fost ca un fulger ce îmi străbătuse corpul din loc în loc, arzând graniţele sentimentelor mele demult uitate (aşa cum speram eu să fie). Nu mă puteam mişca, dar începusem să tremur. Ştiam foarte bine că voiam să rămân acolo, să aud ce avea de spus în continuare, să aflu dacă mai simţea ceva sau dacă a simţit vreodată. Voiam să aflu atât de multe, dar personalitatea aceea de piatră încă-mi lumina o parte din minte, păcălindu-mă să o ignor şi să simt ură pentru acea persoană ce odată însemna totul. -Ar trebui? am întrebat ironic, cu o voce plină de nepăsare şi dispreţ. Ea a fost mereu o fire indiferentă, mi-am dat seama de asta în acel timp când sufeream, când citeam tot ce-mi scria înainte, atunci descopeream fiecare cuvânt al ei. Era o fire distantă, nepăsătoare. Nu mi-am dat seama niciodată cum am ajuns să ţin la această persoană. Poate că era din cauza albastrului intens al ochilor ei? Sau din cauza zâmbetului ei larg ce-i împodobea chipul perfect când realiza că încercam să o fac să se simtă mai bine? Nu am înţeles niciodată de ce m-a lăsat singur, de ce dintr-o dată părea că nu i-a păsat, era acel mare semn de întrebare ce-l căram în spate zi de zi. Ştiam că un dialog lung avea să înceapă şi nu ştiam dacă aveam destulă putere şi voinţă încât să-i fac faţă.
Ultima editare efectuata de catre Crank. in Joi 17 Iul 2014, 18:17, editata de 3 ori |
| | | Anya Special Jōnin
Sex : Localizare : Racitania acebook : Nu exista! La pensie imi fac, va asigur! Nr. mesaje : 1521 Puncte : 1815 Reputatie : 210
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. Vin 04 Oct 2013, 22:45 | |
| Nu ştiu cum să încep acest comentariu. Tot ce îmi trece prin cap este că nu mă aşteptam ca aşa ceva să stea ascuns în adâncul tău. Frază pe care,cred,că ai mai auzit-o.Am început să citesc acum ceva timp,dar m-am oprit pentru că înăuntrul meu simţeam acea durere imensă şi am ştiut că nu pot continua. Ceea ce ai scris m-a făcut să tremur (unii plâng,eu tremur) din cap până în picioare. Nu îmi pot închipui de ce ea a plecat aşa subit d-apăi el. Bănuiesc că acel om e atât de trit şi singur.Chiar dacă şi-a creat acel scut şi şi-a spus că "Nu am nevoie de nimeni." până a început să credă. Tot îl doare,tot îl doare şi ştii şi tu asta. Aş vrea să adaug faptul că durerea i-a întunecat mintea pentru că mi se pare greşit ca el să-i refuze pe toţi.Da,o face pentru că îi e teamă să nu fie rănit,dar nu poţi să faci asta toată viaţa trebuie să iubeşti. Fără iubire şi Dumnezeu nu faci nimic. Şi ştiu ce zic. Am fost rănită de n ori,într-adevăr nu ca el,dar am fost şi am simţit gustul durerii. Mi-am propus să îmi fac şi eu un scut ca al lui şi totuşi nu am putut pentru că iubesc oamenii atât de mult. Îmi place să mă aproprii de ei,să văd cât de diferiţi sunt,cum trăiesc şi tot ce se poate ştii despre un om. Să ţii minte ceva, pe oricine vei iubi,oricine, te va răni. Nu conteză. Şi te va răni tocmai pentru că îl iubeşti,dar asta nu înseamnă că trebuie să te laşi aşa..necitit. Ăsta e cursul vieţii,omul e făcut să sufere şi nu putem împedica asta doar închizându-ne în propria carapace. Sper că vei mai posta. E interesant să văd şi altă latura a ta. |
| | | Banned. Genin
Sex : Varsta : 29 Localizare : Chişinău acebook : Sexicism pe Facebook Nr. mesaje : 69 Puncte : 108 Reputatie : 25 Hobby-uri : Enervatu' ălora de pe chat Stare de spirit : Mişto
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. Dum 13 Oct 2013, 20:42 | |
| Ziua îmi începuse binişor, era o zi caldă de început de septembrie. Prima zi de clasa a XI-a, mai exact. În timpul verii mă transferasem de la liceul la care intrasem cu o medie destul de bună, instrasem la matematică-informatică, dar în timp, m-am răzgândit. La mijlocul clasei a X-a am descoperit că, de fapt, arhitectura era pentru mine. Luasem deja autobuzul spre Cişmigiu, plecasem cu o oră mai devreme decât trebuia ca să mă pot plimba o staţie de tramvai de unde mă lăsa 226. Liceul ăsta nou se afla în jurul Gării de Nord, aveam de parcurs un Bucureşti întreg zi de zi de acum încolo. Nu mă deranja, atâta timp cât aveam parte de puţină linişte. Mai nou, eram genul de om ce-i plăcea să fie lăsat cu gândurile lui, să nu dea socoteală nimănui, să răspundă pentru faptele sale chiar dacă erau uneori mari necugetări. În maşină nu erau prea multe persoane, în ciuda faptului că era o dimineaţă de luni şi mulţi bucureşteni merg de colo-colo cu sau fără treabă. Mă aşezasem la geam şi scormoneam după căşti prin buzunarele pantalonilor mei. Nu dădusem prea multă importanţă ţinutei, îmi plăcea să port o pereche de pantaloni negri, mai strâmţi, şi un tricou, de preferinţă alb. În oraş era aglomerat, jumătate de oră a durat tot drumul. Am coborât în sfârşit din maşină. Afară era cald, razele soarelui se împrăştiau peste tot pe stradă. Am luat-o înainte pe Regina Elisabeta, apoi am cotit pe Strada Berzei şi m-am oprit în faţa unei clădiri mari, destul de înalte, zugrăvită cu un vişiniu enervant. Ramele geamurilor erau albe, cele de jos aveau gratii şi păreau destul de noi. Intrarea acestei şcoli era surprinzător de mică, având în vedere că acea clădire era destul de lungă şi înaltă de vreo 3-4 etaje. Ei bine, am trecut printr-o săritură de cele 3 scări ale terasei de la intrare, iar în faţa mea îşi făcuse apariţia o tăbliţă mai mare unde puteam citi numele şcolii: Colegiul Tehnic de Arhitectură şi Lucrări Publice I. N. SOCOLESCU. Primii paşi făcuţi în acea clădire au adus cu ele glasurile copiilor ce se agitau de colo-colo, se alergau, se împingeau, râdeau sau stăteau timizi în colţurile holului aşteptând ceva ce credeau că le va uşura prima zi de şcoală. Era destul de puţină lume înăuntru, probabil ajunsesem prea devreme. De-o parte şi de alta puteai vedea panouri pline cu diplome trase la xerox, înfoliate în plastic, diferiţi elevi câştigaseră concursuri de arhitectură sau design. Un panou din ăsta era rezervat doar pentru motto-ul liceului, care suna cam aşa: "Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus dacă vrei să vezi foarte departe." (C. Brâncuşi). Am continuat pe un coridor lung, plin de machete şi desene, sperând să-mi găsesc cât mai repede clasa şi locul, obosisem cam tare la plimbarea de dimineaţă. Priveam pe fiecare uşă cum clasele urcau alfabetic (IX A, IX B, IX C ş.a.m.d.) până când, în sfârşit, am dat de clasa în care fusesem repartizat: XI D. Am intrat cu dreptul în clasă (aşa învăţasem de la bunica mea că trebuie să ies sau să intru de undeva ca să-mi meargă bine), am dat un "bună dimineaţa" scurt la cei câţiva dintre viitorii mei colegi şi am întrebat de locul din dreapta din ultima bancă de pe rândul de la mijloc dacă era liber. Curioşi şi suspicioşi au scos toţi în acelaşi timp un sunet în gen de "da" şi, lăsându-i în continuare să mă privească, m-am aşezat în locul dorit. Nu îmi scosesem căştile, muzica încă-mi pompa în urechi. Pot să spun că nu eram foarte interesat de noii colegi sau noua şcoală, nu eram aşa emoţionat în legătură cu noile cărţi şi nu aşteptam agitat după intrarea primilor profesori. Eram acolo, orice avea să se întâmple, bine sau rău, se va întâmpla oricum. Era o clasă destul de mare, cu 3 rânduri a câte 4-5 bănci duble, pereţii albi, proaspăt zugrăviţi. Peretele din faţa mea găzduia o tablă verde, cu urme de cretă vechi de 3 luni de vară. După 10 minute trecute, au început să apară, unul câte unul, elevii. Băieţi şi fete. Deloc simpli, erau artişti, bine îmbrăcaţi, îngrijiţi. Vedeam cum mulţimea se împrăştia prin clasă, fiecare căutându-şi locul şi privindu-mă în trecere. O fată destul de înaltă, cu ochii de un albastru deschis şi părul lung, castaniu, desprinsă din grămada de copii ce pătrundeau în clasă, încerca să se apropie de locul liber rămas lângă mine. Eram cu ochii în ecranul telefonului, căutând prin E-mailuri când am văzut că fata se oprise în lateralul băncii şi aştepta privindu-mă. Mi-am ridicat privirea spre ea, iar cu mâna dreaptă mi-am scos una din căşti ca să ascult ce avea de spus. -Locul de lângă tine este liber? -Desigur. Un 'desigur' mai sec nu-i puteam spune unei fete şi parcă regretam că am fost nepoliticos cu primul cuvânt pe care i l-am spus viitoarei mele colege de bancă. S-a aşezat în locul liber fără a-mi spune ceva, doar privind în direcția mea. Într-un final, buzele perfecte ale fetei se desprinseră din linia ce o alcătuiau, vocea sa parcă urlându-mi în urechi: -Cum te cheamă? Atunci am privit pentru prima oară ochii aceia albaştri, simţeai cum te scufunzi în nuanţa de albastru, căci toată culoarea cerului de vară îşi regăsea izvorul în ochii acelei fete. Chipul său era la fel de frumos ca ochii, un chip frumos conturat şi îngrijit. Era o fată simplă, acea simplitate fiindu-i un avantaj, dându-i o alură de fată inocentă, sinceră, iubitoare, sensibilă şi timidă. Era prima care mă întrebase ceva, era prima care mă băgase în seamă, probabil prima interesată de persoana mea. I-am răspuns cât am putut de prietenos, spunându-i numele meu, apoi întrebând-o de al ei. -Victoria, îmi pare bine să te cunosc, Vladimir. Tu ești nou aici, bine ai venit printre noi! Dacă vrei, am să îți fac turul școlii mai târziu, pe gratis! Un zâmbet ușor își făcuse apariția pe chipul fetei, în contrast cu figura mea împietrită pe care o purtam de ceva vreme. Discuţia a fost întreruptă de intrarea unei femei mărunte dar tinere în clasă. Pare-mi-se era diriginta ce anunţa începutul unui nou an şcolar.
Ultima editare efectuata de catre Crank. in Joi 17 Iul 2014, 18:20, editata de 1 ori |
| | | Anya Special Jōnin
Sex : Localizare : Racitania acebook : Nu exista! La pensie imi fac, va asigur! Nr. mesaje : 1521 Puncte : 1815 Reputatie : 210
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. Dum 13 Oct 2013, 21:13 | |
| Sunt aici şi îmi place. Ştiam că mai ai ceva,trebuia să mai ai ceva de scris,de împărtăşit. Nu ştiu ce aş putea să zic.. Poate că mă bucur că ai mai postat şi că sper că o vei mai face. Transmiţi o anume emoţie. Îmi place cum narezi. Nu ştiu ce să zic..Dau un edit dacă îmi revin vorbele.
|
| | | Continut sponsorizat
| Subiect: Re: A fost mai uşor decât credeam.. | |
| |
| | | | A fost mai uşor decât credeam.. | |
|
| Permisiunile acestui forum: | Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
| |
| |
| |
|