Desi are o tenta destul de pesimista, imi place ideea pe care ai transpus-o in aceste randuri. E-adevarat ca uneori avem impresia ca nu mai este nimic de facut si ca totul e in zadar, chit ca, pe langa faptele rele pe care le infaptuim, face si din cele bune ca sa pastram echilibrul. Cum am spus, mi se pare o tema cam pesimista, totusi asta-i realitatea pe care o traiesc unii si ar trebui sa reusim cumva sa le deschidem ochii si acelora, caci nimic nu-i fara rost. :)

        - Ce s-a întâmplat? De ce plânge?
        - Nu e treaba ta.
        - Bine, nu-i nimic, înțeleg că nu vreți să-mi spuneți. *știu că nu sunt la fel ca voi și nu mă credeți destul de inteligentă, știu că vă place să mă excludeți.*
        De ce ne ascundem în spatele cuvintelor ăstora? De ce niciodată nu spunem ce avem pe suflet, spunând că suntem bine, urmând să ținem un monolog ca cel de mai sus în minte? De ce suportăm răutățile oamenilor? De ce ne lăsăm înșelați? De ce n-avem încredere? Pentru că nu avem în cine să ne încredem, nu avem cum să spunem ce simțim de teama părerilor negative ce s-ar putea năpusti asupra noastră după niște propoziții. Ești ignorat, batjocorit; te simți ca un gunoi și-ti vine să-ti bagi picioarele în tot. Te uiți la suferința falsă a altora care se prefac doar pentru a primi atenție de la o anumită persoană, când îți dai seama că tu ai probleme pe care nu ți le expui în public, le ții în tine până când simți nevoia să izbucnești dintr-o dată, toată lumea atunci sărind pe tine cu vorbe grele grăite de guri rele. Nu ai prieteni. Nu ai cui să-i spui problemele tale, căci nimănui nu-i pasă, sau nu te ascultă atunci când vorbești. Iubești în secret. N-o să-i spui niciodată ce simți pentru el, n-ai curaj. Ești singură și toți te privesc ciudat, te plimbi aproximativ trei metri și te întorci, în timp ce toți socializează cu alte persoane râzând, glumind, spunându-și secrete... Încerci să te integrezi într-un grup cu care faci de foarte mult timp activități împreună. În zadar, nimeni nu te cunoaște și nu te simți pregătit pentru a pune sentimentele tale pe tavă în fața unei persoane. Simți că familia nu-ți poate înțelege problemele.
Nu ești ca toți ceilalți, ești diferită, ai anumite obsesii legate de ficțiune, îți faci scenarii în cap înainte să adormi. Mergi întotdeauna cu capul în pământ, nu știi cum să reacționezi în anumite situații. Ești mai „băiețoasă”, nu porți tocuri și nici nu te machiezi în fiecare zi, ca celelalte. Nu încerci să atragi atenția și nu primești palme peste fund cum primesc unele care cică spun că acesta este un semn „de respect” în Universul lor.
        Privești realitatea, deși ești un visător, în timp ce mulți se mint cu realitatea care de fapt n-o trăiesc ei, ci o altă persoană din exteriorul lor care e total diferită. 
        Nu fumezi, nu te droghezi, nu te săruți pe holul școlii, înveți bine, porți ochelari - mulți îți spun că ești anormală, deși tu prezinți maximul de normalitate. 

        Ești norocoasă pentru că ești diferită, deși ești normală. Ești specială.

---

Absolut toți care citesc topic-ul ăsta știu că mă descarc mai mult pe-aici, când pur și simplu simt că explodez. Mulțumesc că-mi sunteți alături și-mi citiți sentimentele.

Auzi, crezi ca traim in vreun fel de univers paralel sau ceva? Nu, serios, zici ca mi-ai descris una din zilele mele de scoala. Bine, ce-i drept, eu am cam intrat in grup, macar asa, de fatada, daca nu chiar si putin mai mult. Dar aici vorbim despre cu totul altceva. Eu zic ca nu-i cazul sa te descurajezi tocmai acum si sa faci ceea ce e important fara a-i lasa pe altii sa-ti strice micile bucrii provenite din te miri ce nimicuri pentru ei. Doamne, cat as vrea sa ii pocnesc pe aia care te fac sa te simti ca o ciudata si cat as vrea sa te strang in brate. Poate om reusi intr-o zi sa facem si asta, totusi. Oricum, ce ai scris tu aici a fost adevarul pur, fara a inflori vrun rand si fara a omite vreun detaliu. Mereu ma surprinzi placut cu modul tau de a ilustra realitatea si sper ca vei continua, desi, asta in mare parte inseamna ca trebuie sa tot treci prin evenimente mai mult putin placute. Te pup. :*

           Nu mă aşteptam să destăinui atât de multe lucruri, însă mă bucur că în felul ăsta te-ai descărcat puţin şi că ai reuşit să aşterni pe hârtie ce era în mintea ta. O să-ncep prin a-ţi spune că oricât de anostă e realitatea, aici îţi este de fapt viaţa şi se află prietenii, aşa că trebuie să te rupi de lumea mult mai frumoasă clădită înlăuntrul tău şi să păşeşti tot mai des în lumea de-aici. Dar, de fapt, ştii şi tu chestia asta şi nu tre' să te bat eu la cap.
Mi-a plăcut ce-ai scris şi cum ai redat prin cuvinte ideea care a venit atât de spontan. 
           Mă atrage stilul tău prin faptul că nu cauţi să foloseşti o exprimare cât mai literară cu putinţă, ci te laşi pradă cuvintelor, sentimentelor şi, indiferent de cât de bruşte ar fi trecerile sau cât de alert ar fi ritmul cu care se întretaie gândurile, îl primeşti pe cititor în lumea ta fără a-l scuti de părţile mai puţin frumoase ce se găsesc acolo, astfel că acesta te cunoaşte ca întreg.
           Aştept şi alte compuneri de-ale tale aşa că până mai scrii ceva, baftă şi spor. Pwp.