Lumină in amurg

Subiect: Lumină in amurg Vin 19 Apr 2013, 22:28

Lumină in amurg

Capitolul I

Inspir greu. Lumina puternica ma orbeste facandu-ma sa tresar. Prin incercarea mea de a vedea ce se petrece mi-am dat seama ca a revenit curentul. Dupa o noapte si jumatate de zi petrecuta in intuneric ochii mei zaresc slaba lumina artificiala ce palpaie in becul de pe tavan. Tarsai cu tenesii pe coridor pana la usa pe care o trantesc de perete iesind la lumina. Desi cald, corpul imi tremura iar frigul mi-a intrat pana la oase pe care simt cum le sparge in mii de bucati. Inspir aerul cu greutate incercand sa separ mirosul de fum de tigara cu cel de flori. Il inspir pe cel cu miros de tutun . Doua zeci de pasi pana la statia de tramvai. Inca trei... doi si in cele din urma ajung la destinatie. Tramvaiul pe jumatate plin scoate un scartait scurt si porneste incet trecand peste nenumaratele gropi facute in asfalt. Cu hanoracul pe cap imi privesc picioarele ce tremura involuntar. Incerc sa le opresc insa dezamagita de rezultat. Nustiu unde ma duc sau unde as vrea sa ma duc, am retinut doar traseul pe care il urmez ca un caine pierdut. Mereu uit ce trebuie sa fac. Imi amintesc deabea cand ajung la azilul de batrani in curtea caruia stapan este pustiul . Pasarile s-au risipit de mult, nimeni nu mai trece pe aici de ani buni. Nu stiu de ce o fac . Probabil din obisnuita, probabil din cauza singuratatii si a tacerii ce trebuie sa o sufar zi de zi, din nou si din nou, fara nimeni si nimic. Asta e viata mea.
Ocolesc toate usile intrand in cea cunoscuta, singura usa vopsita in crem pe ici pe colo roasa de molii. Ca de obicei mi se spune sa intru.

Ochii aceea incercanati ce ma privesc mereu cu drag sunt goi si fara nici un sentiment. Nici o miscare, nici un cuvant. Doar tacerea de care m-am saturat.
Asezandu-ma in patul cu cearseafuri albe simt arcurile ce imi intra in corp. O senzatie obisnuita, nimic nou . Am scos o carte de sub perna si am inceput sa citesc sarind randuri, paragrafe si pagini. Total cu gandul in alta parte. Nu inteleg de ce nu imi aduc aminte de cartea ce o citesc in fiecare zi.
Cand intr-un final a inceput sa vorbeasca eu deja ''terminasem'' jumatate din carte pe care am uitat-o insa repede. La fel cum fac cu orice...
Vorbea ca de obicei, in dodii. Cuvinte fara noima ca spuse la intamplare pe care nu le-am inteles niciodata. Probabil ca numai un om de stiinta ar stii sa desluseze acest limbaj pe care ea si l-a faurit in decursul anilor petrecuti in singuratate, in acelasi loc in fiecare zi si tot aici pana la sfarsit.
Cum fac mereu, nu ascult nimic din ce imi spune prin simplul fapt ca nu inteleg nimic. Repeta intr-una cuvantul ''vraja'' si ''salvare''. In fiecare zi alte cuvinte. In fiecare zi alte ore irosite in acest loc, fara niciun motiv. De ce ? In curand ea va muri, nu mai are nici un rost sa vin sa o vizitez.

Ii spun la revedere celei care mi-a fost o data mama si ies din azil asa cum am si intrat. Mica straduta impanzita de oameni avea un miros specific de gratar si bere. Imi amintesc ca de aici venea tata la trei dimineata beat crita luandu-ne la bataie si pe mine si pe mama fara niciun motiv. Ce vremuri !
Imi urmez drumul pe care il fac in fiecare zi fara sa scot nici un cuvant. Cu fata complet acoperita de hanorac si par continui sa merg in tacere ignorand toate zgomotele din jurul meu. La fiecare colt isi face veacul cate un cersetor cu cate o mana sau un picior ''rupt'' sau cu vreo ''boala'' subita . Tragic !
Talpa imi provoaca o durere ingrozitoare de la atata mers . Pietre de marimi mici imi intrasera in tenesi scotand un zanganit auzit doar de mine. Durerea devine din ce in ce mai puternica dar nu bag in seama continuand sa imi urmez drumul spre locul numit ''casa''.
Vantul a inceput sa bata cu putere anuntand viitoarea furtuna . Hanoracul mi-a zburat de pe cap facandumi-se vizibila fata. Cearcanele mari si vinetii imi conturau chipul ce pare mic si fara aparare. Prostii, dar prostii cu noima . Ochii mari si rosii ma ustura amintindu-mi ca nu am mai dormit de mult. Poate ca o s-o fac, poate ca trupul ma va lasa sa ma odihnesc fara sa cedeze. De asta imi e cel mai frica, ca daca inchid ochii nu ma voi mai trezi niciodata.

Lumina inca palpaie in micul meu apartament urmand probabil cat de curand sa se stinga . Ca precautie scotocesc prin sertarul cu conndimente dupa o lumanare si o cutie de chibrituri. O lumanare mica, de ceara aproape consumata imi va fi veioza asta noapte. Ma multumesc si cu atat . Oricum ochii mei nu au vazut niciodata lumina artificiala puternica, sunt obisnuiti numai cu flacaruia palida a lumanarilor si luminita becurilor procurate de la vecini, de fiecare data aproape terminate. Surprinzator, lumina nu s-a oprit asa de curand gandindu-ma ca a venit timpuil sa fac un dus. Am intrat in baie dand drumul la apa, imi strecor mana sub jetul de lichid curat scotand-o rapid. Apa era rece . Am dat robinetul la maxim dar caldura tot nu dadea semne ca va aparea. Mi-am adus insa aminte ca nu am mai platit factura la apa de ceva timp, ca sa nu mai vorbesc de restul facturilor ce se aduna tanc pe noptiera ce imi tine drept birou.
Intru in dus lasand jetul de apa inghetata sa curga pe corpul meu deja inghetat. Poate fac hipotermie si mor. Scap dra**lui de lumea asta, oricum nici nu stiu de ce na**a sunt aici. Cu siguranta Dumnezeu m-a lasat pe Pamant sama chinui, la fel ca jumatate din populatia globului care traieste in conditii mizere intr-un apartament de la marginea orasului, sau pe strada alaturi de cainii vagabonzi .

- Salvatorule, unde esti ? am spus surprinzandu-ma de aceste trei cuvinte care stiu ca nu vor avea niciodata raspuns

Dupa cum am prezis lumina s-a oprit. Am aprins lumanarea in care m-am holbat mai mult de cinci minute. Contrastul de culori mi se parea magic. Albastru, galben si diferite nuante. Focul e galben, nu imi pot explica cum poate fi albastru. Inca o minune data de Dumnezeu pentru noi, muritorii care nu ii multumim niciodata cu nimic si nici nu o vom face vreodata. Bisericile sunt mereu goale, nimeni nu se duce sa se roage pentru cei dragi. Eu una am un motiv pentru care nu ma duc, nu am pe nimeni si nici nu mai vreau sa traiesc deci nu am pentru ce sa ma rog. Alti oameni insa au... si tot nu o fac. Niste fra**ri !
Bajbai pe intuneric dupa noptiera cautand cu disperare acel pliculet fara de care nu pot sta in picioare. Luminez cu lumanarea praful cel alb mai pretios ca aurul. In curand se termina. Ce ma fac atunci? Ma multumesc si cu putinul ce mi-a mai ramas, nu vreau sa ma gandesc la viito.
Senzatia de euforie ma cuprinde iar tremuratul devine tot mai excesiv. Ma bag sub plapuma gandindu-ma la copilarie. Numai tipete si lacrimi , niciun prieten, singuratate.

Incerc sa imi alung aceste ganduri pentru a nu incepe sa plang. Sa indraznesc sa dorm ? Si daca nu ma mai trezesc ? Nu ar fi nici o problema, as putrezi oricum aici pentru ca nimeni nu stie ca in micul apartament nevaruit locuieste un suflet neno***it de pro**ta. Atunci de ce nu am curaj ?
Privesc pentru ultima data pe geam cum felinarul se stinge incet, incet.... Oamenii inca umbla cu pasi repezi pe aleea ingusta din fata blocului. Probabil ca vor sa se indeparteze cat mai repede de zona aceasta asemanatoare unui cimitir... Eu sunt doar fata prinsa intr-un alt mormant.
Incerc sa inchid ochii. Daca va fi pentru ultima data sper macar ca voi avea un sfarsit usor, fara durere. Am suferit destul in viata, nu mai vreau si in Cer...

Subiect: Re: Lumină in amurg Dum 21 Apr 2013, 12:43

Foarte tare,scumpo.Scuze ca l-am observat atat de greu dar am multe teme si nici nu stiu cum sa le incep.
Asa ca adu nextisorul ala care il astept cu nerabdare.

Bafta.

foarte frumos capitolul 1,ai inspiaratie,mi-ar place sa citesc un next si succes in continuare happy

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.