Viata si moartea nu sunt jucariile adultilor, chiar daca acestia continua sa se joace cu ele. De ce nu pot privi prin ochii nostri, si de ce nu pot observa ca noi, adolescentii, copii sau oricum ne`ar spune ei, noi iubim viata. O iubim sub toate aspectele ei, fie bune, fie rele. Ne place sa privim in viitor, sa contemplam la aspectul nostru, la trasaturile maturizate pe care le vom capata cu trecerea timpului. Ne place sa ne imaginam familia pe care ne`o vom intemeia, copii care ne vor face sa zambim, si care totodata o sa ne sece pana la ultima picatura de energie. Ne place sa ne gandim la ce serviciu vom avea, si la salariul pe care il vom primi drept rasplata muncii noastre. Si, ca in final, sa radem la ideea ca vom ajunge batranei simpatici, poate, putini senili, si ne vom rasfata nepotii. Visam departe, dar visam frumos. Dar atunci cand ramanem numai cu visele, frumusetea paleste. Eu am ramas cu visele, si doar cu ele voi ramane. Asa se intampla cand o fiinta umana face pe Dumnezeul si decide daca o viata in plus sau in minus conteaza. Viata mea nu a mai contat, am fost doar omul potrivit la momentul nepotrivit, am fost doar o victima colaterala.
Tocmai s`a implinit un an de la moartea mea. Ziua de treisprezece septembrie, o zi cu ghinion si atat. Se pare ca eu am fost cea mai ghinionista dintre toti. Nu am fost niciodata superstitioasa, pentru mine numarul 13, era la fel ca si celelalte numere. Acum nu vreau sa pretind ca as crede in aceste superstitii, poate ca doar a fost o coincidenta la urma urmelor. Insa timpul si locul mi`au fost potrivnice. Daca as fi avut un gram de noroc, poate ca astazi as fi umblat pe strazi, in loc sa pluesc prin aer. Nu am crezut niciodata in existenta creaturilor magice, detestam mitologia, crezand ca povestile cu zane si inorogi sunt pentru oamenii plictisiti de viata, care vor ceva actiune. Pe unii dintre ei ii compatimeam, dar parerea mea referitoare la infantilitatea acelor povesti ramanea neschimbata.Nu m`am numarat niciodata printre acei amatori de povesti cu fantome, si, iata`ma acum, un spirit nematerializat. Nu am crezut niciodata in existenta fantomelor, erau pur si simplu niste inventii de ale oamenilor, care nu aveau alta ocupatie decat aceea de a`i speria pe copii naivi. Nu am avut niciodata curiozitatea de a ma informa cu privire la asemenea fantasme. Toate informatiile mele erau contituite de la orele de religie, cand pufneam dispretuitor de fiecare data cand profesoara, pe care o consideram de`a dreptul nebuna sporovaia despre spirite ratacite ale raposatilor. Acum, as fi avut disperata nevoie de acele informatii, dar profesoara mea, cu un an inainte sa absolv scoala gimnaziala, a fost internata intr`un sanatoriu, iar la scurt timp s`a sinucis. In concluzie, se afla intr`un dezechilibru mental, si probabil ca avea si o capacitate de a vorbi cu spiritele, din moment ce stia atat de multe despre ele. Aceasta este numai una din teoriile mele, nu sunt ferm convinsa de absolut nimic. Dar ce am mai bun de facut, decat sa meditez la asemenea cazuri. Mereu imi pun intrebarea daca mai exista si altii ca mine, sau daca pot intra in contact si cu alte sprite mai experimentate, ca sa spun asa. Iar eu mi`as fi dorit nespus sa intru in contact cu profesoara pe care o detestam odata. Din toate discursurile ei, referitoare la spiritele ce nu isi gasesc linistea nu am reusit sa retin prea multe. Singurele momente in care ascultam ceea ce spunea, erau acelea in care voiam sa aud absurditati pe care sa le ironizez. Doar intr`o doara am reusit sa memorez ca, dupa moarte, dupa ce sufletul se desprinde de trup, poate sa mai zaboveasca in lumea aceasta, termenul de " hoinarit" fiind doar pana la 40 de zile. Aparent, eu il depasisem cu mult, avand in vedere ca de un an bantuiam casele si persoanele pe care le`am iubit in timpul vietii. Tot timpul ma framant, daca nu cumva, locul meu nu este aici. Dar unde in alta parte m`as putea duce ? La cei 16 ani, pe care abia ii implinisem inainte sa trec in nefiinta, nu apucasem sa vizitez tari sau orase. Si nu am gasit vreun ghid de indrumare al fantomelor, cu instructiuni si harta pentru a ajunge in asa-zisul rai. Nu am mai intalnit alte fantome sau ceva asemeni mie. Mi`am dorit cu disperare sa existe mediumi care sa vorbeasca, sa intre in contact cu mine. Dar pana acum, nu am gasit pe nimeni capabil sa ma vada, sau sa ma auda. Voiam sa intreb pe cineva despre ceea ce sunt eu acum, dar nu ma puteam baza decat pe intuitia mea si pe propriile cercetari si deductii. Banuiala ca sunt o fantoma mi s`a confirmat abia dupa ce am observat ca nu pot interactiona cu niciun obiect. Cu timpul s`au mai adaugat si celelalte aspecte precum faptul ca nimeni nu`mi sezisa prezenta, ca nu ma puteam vedea in oglinda sau ca pluteam anevoie in aer. Aspecte, destul de evidente, as putea spune. Cu toate ca nu am fost constienta decat atunci cand am observat ca nu mai am nevoie de cheie ca sa pot intra in apartament, ci puteam intra foarte usor prin usa. Treceam prin usi, pereti, mese si orice obiecte solide ca prin vid. La inceput, eram infiorata, icneam si scanceam continuu, simuland perfect o criza de plans, dar defapt nu varsam nicio lacrima. Categoric, fantomele nu sunt capabile sa planga. Cu timpul, totul a inceput sa mi`se para normal. Incepusem sa ma hlizesc la fostii vecini agasanti, fiind un mod de distractie al unei fantome. Deseori ma duceam acasa la cea mai buna prietena a mea, si imi petreceam timpul cu ea, chiar daca nu era constienta de prezenta mea, ma simteam mai bine cand eram cu ea. In camera ei, erau lipite tot felul de poze cu noi doua. De fiecare data cand ajungeam acolo, ma simteam mai bine, pentru ca insemna ca nu renuntase la mine. Am stiut intotdeauna ca a fost o prietena adevarata, si reuseam sa`mi ridic moralul de fiecare data cand stateam cu ea. As fi vrut sa merg si la fosta mea locuinta, dar parintii mei, au luat decizia sa se mute din oras. Iar in vechiul nostru apartament, locuia o batrana artagoasa, care tresarea si la ce`a mai slaba adiere a vantului. Uneori aveam senzatia ca ea imi sesiza prezenta, caci se incrunta de fiecare data, cand ma invarteam prin apartament cautand orice obiect ce mi`a apartinut inainte de moarte. Ocazional, ma strecuram in salile de clasa ale liceului si incercam sa fiu atenta la explicatiile profesorilor. Cand ma saturam de teorii si informatii prea complexe pentru a le procesa, ma invarteam in jurul elevilor, amuzandu`ma de expresiile de pe chipurile lor. Cei mai multi dintre ei, nu se strofocau sa inteleaga ceva. Imi dadeau senzatia ca erau atat de plictisiti de viata. Eu nu eram, eu traiam viata din plin, ma bucuram de orice clipa, si nu eram niciodata suparata. Invatasem sa zambesc din orice motiv, si imi scoala, imi placea sa invat lucruri noi. Tratam orice noutate cu entuziasm. Ei de ce nu procedau la fel ? Erau vii doar ! Trebuia sa se arate dornici de viata. Chiar daca istoria poate fi plictisitoare, nu trebuie sa afiseze acele mutre impasibile. Dar, uneori ma gandesc ca entuziasmul a fost cel care m`a ucis. Eram prea entuziasmata, prea independenta, credeam ca faptele mele, ma afecteaza numai pe mine, dar ii afecta pe toti cei din jurul meu.
Nu stiu cum, dar in aceasta zii, nu am mai avut acelasi sentiment de liniste. Eram mai agitata ca de obicei, ma tot foiam din loc in loc. Hoinaream pe fiecare strada a orasului, evitand`o pe una singura. Evitam acea strada, acel ultim drum pe care il strabatusem. Strada aceea pustie, unde am fost condamnata la moarte. Franturi ale acelei zile mi s`au revarsat in memoria incompleta. Am clatinat din cap si mai agitata si am inceput sa ma invart in cerc fara oprire. NU ! NU ! NU ! Se intampla dinnou ! Treceam printr`o stare de agitatie, confuzie si teama. Ma vedeam pe mine, pe mine intinsa intr`o balta de sange pe astfaltul gri. O scena atat de macabra, mult prea macabra pentru un spirit tanar ca mine. Nu voiam sa imi amintesc acea scena. Am tipat. Un tipat ce ar fi trebuit sa`l auda un intreg cartier, dar defapt, nu ma auzea nimeni. Am plutit in alta directie, voiam sa ma aflu oriunde, dar cat mai departe de acel loc. Am plutit o vreme, era inca dimineata, in jurul orei 8, si linistea inca domnea. Era o zii de sambata, iar oamenii isi petreceau weekendul odihnindu`se, ceea ce insemna ca linistea avea sa mai domneasca o vreme. Am plutit o vreme printr`un parc gol, iar imaginea ma tulbura, si agitatia ameninta sa se instaleze dinnou asupra mea. M`am indepartat, apoi am ales un alt drum, si ma indreptam spre un teren intins. Nu mi`am dat seama ca ma indrept spre cimitir decat in momentul in care am zarit coloanele de morminte si am incremenit. Rataceam prin acest oras de un an, dar niciodata nu am fost la cimitir, nu am avut curajul. Niciodata nu mi`am vazut mormantul, defapt, nici nu stiam daca aveam un mormant. Mama era catolica, iar tatal meu era ateu. Ei bine, au dus multe tratative, in privinta religiei, dar se pare ca iubirea invinge mereu, cu toate ca niciunul nu si`a schimbat orientarea religioasa.
M`am tot uitat printre morminte, cautandu`mi numele pe cele mai simple cruci din lemn, dar in fata ochilor am zarit o imensa cruce de marmura alba si numele Sakura Haruno scris cu negru. Pentru o clipa am crezut ca este o coincidenta de nume. Dar dupa ce am clipit, am observat ca deasupra scirsului era o poza. O poza din albumul scolar. Parul meu rozaliu era prins la spate intr`o coada, iar bretonul imi era dat intr`o parte. Aveam afisat un zambet cald si sincer, iar ochii mei, straluceau de un verde intens. Eram vesela, si adoram sa fiu fotografiata. Imi doream nespus sa obtin poza din albumul anual. Eram in clasa a 9 -a cand facusem poza, dar mi s`a spus ca nu o pot obtine decat dupa ce voi absolvi. Se pare ca am avur un privilegiu, si am primit`o inainte de absolvire, asta pentru ca nu aveam sa mai absolv vreodata. Inconstienta am inceput sa ma apropii de propriul mormant, dar cu cat ma apropiam mai mult, in orizontul vizual mi`a aparut o silueta. Un tanar, statea cu capul plecat, iar cand am fost suficient de aproape, l`am recunoscut.

To be continued....