M-am gândit să fac şi eu un FanFic, nu ştiu cât de reuşit e.

Încă sper

        Viaţa oricât de mult ai încerca nu se va schimba. Nu contează cât de bogat sau cât de sărac eşti în ea, mereu te va lovii unde te doare mai tare. Mereu ea va avea ultimul cuvânt de spus, iar acela fiind moartea. Cu toţi într-o zi vom murii, dar până atunci multe lucruri bune sau rele ne aşteaptă. Dar întrebarea e dacă putem trece de ele. Viaţa te pune la încercare în fiecare zi. Fiecare zi în ea este importantă, pentru că niciodată nu ştim câte de zile avem, de aceea ar trebui să ne bucurăm de fiecare zi. Dar oare putem? Adevărul este că nu putem chiar dacă am vrea, dar putem încerca să fim mereu optimişti. Chiar dacă de cele mai multe ori e greu să gândeşti aşa. Viaţa depinde mult şi de oamenii care se află în ea. Chiar dacă nu ne putem alege viaţa sau soarta, putem alege oamenii care sunt în ea. Nimic nu e făcut la întâmplare, ci totul se întâmplă cu un scop.


        Viaţa este un joc de noroc, în care poţi pierde sau poţi câştiga. Dacă clipeşti chiar şi pentru o secundă totul se poate schimba, fără ca tu să-ţi dai seama. Asta am păţit eu, acum ies din spital, am fost internată pentru că era să mor intr-un incendiu.Dar nu-mi amintesc nimic, absolut nimic, nu ştiu cum a fost provocat acel incendiu şi de ce. E atât de dureros să nu-ţi aminteşti nimic din viaţa ta, să nu-ţi mai aduci aminte de persoanele ce ţi-au dat naştere, să nu mai şti pe cine iubeşti şi pe cine nu. Nici măcar cum mă cheamă şi câţi ani am nu mai ştiu. Sunt complet pierdută, nu ştiu care e rostul meu pe lume sau cine sunt. Din spusele unu-i doctor ştiu doar că din acel incendiu am fost salvată de un baiat care nu s-a prezentat, ci doar m-a salvat iar apoi a plecat, când pompierii credeau că flacarile erau prea mari pentru a supravieţuii şi le era frică să nu păţească ceva şi ei. Şi că am stat inconştientă foarte mult timp. Dar dacă acel baiat nu ar fi intervenit oare aş mai fi trait acum? Probabil că nu, nimănui nu-i mai pasă ce se întâmplă cu alţi oameni, dar nici nu au de ce, toţi suntem pe cont propriu. Toţi suntem absorbiţi în rautate şi în intuneric fără să ne dăm seama pe zi ce trece. Mi-ar plăcea sa cred ca nu suntem aşa, dar ăsta-i adevarul.


        Chiar nu ştiu ce să fac, lumea e atât de mare iar eu sunt singură. Nu ştiu unde îmi sunt părinţii sau dacă sunt bine, chiar nu îmi e usor să mă gândesc că ei ar fi putut murii, sunt sigură că ei sunt bine şi mă aşteaptă să-i găsesc. Dar nu înţeleg de ce am fost lăsată singură în spital. Probabil că nu le pasă de mine, altă explicaţie nu găsesc, dar sper că mă înşel. Sau poate că ei au murit, dar nu are cum să fie posibil, cel puţin nu vreau. Nu ştiu care variantă m-ar durea mai tare. Dar sper totuşi că ei sunt undeva pe aici şi că se gândesc la mine, din păcate doar sper.


        Nu ştiu cum să ies din aceasta încercare a vieţii, nu cred că am un rost în această lume, cu sau fără mine este la fel. Dar totuşi mă întreb, de ce trebuie sa existe nefericire in viata? Pentru că la majoritatea dintre noi nu se pasă ce se întâmplă cu alţi oameni dacă nouă ne e bine. Iar mulţi care au suferit au ajuns să se omoare. Trebuie să recunosc chiar şi eu aş vrea să se sfârşească această durere şi să mă duc în lumea cealaltă, dar ştiu că moartea nu e un răspuns. Chiar dacă viaţa nu e tocmai uşoară nu trebuie sa renunţi din prima la ea, când ai şansa de a continua. Aşa e viaţa şi mereu va fi greu de trăit şi de supravieţuit în ea. Nu mai pot să imi controlez sentimentele, iar ele ies la iveală şi incep să plâng.


        Nu înţeleg de ce trebuie să sufere cineva atât de mult când poate fi fericit. Dar eu chiar vreau să o schimb, să le schiţez un zâmbet pe faţă tuturor, indiferent de cât de mic ar fi. Mă ridic în picioare îmi şterg lacrimile şi încep să mă plimb lent prin oraş sperând că o să imi revină fragmente din amintiri. După zece minute de mers am ajuns într-un parc pustiu, care părea părăsit. Erau gunoaie peste tot, leagănele erau rupte iar băncile erau murdare. In acel parc nu era urmă de natura, doar câte un copac şi veştejit pe lângă gunoaie. Un sentiment de nelinişte cade asupra mea, nu mă simt prea bine şi incep să ameţesc. Cu mult în faţa mea văd un bărbat. Îmi simt trupul aşa de greu, nu mai văd bine, privirea mi se înceţoşează iar tot ce apuc să vad este o siluetă care fuge spre mine, după care inchid încet ochii pierzându-mi cunoştinţa.

Mi se pare o idee destul de originala. Imi place felul cum scrii si astept cu nerabdare nextul. Chiar daca imi plac ficurile mai fericite, acesta este ficul meu preferat pana acum, :D succes!

Buna,multumesc de anunt.
Imi place titlul este interesant.
Imi place cum descrii.
Ideea este destul de originala,ASA ca spor la treaba.
Nu prea imi imaginez cum ai putea continua povestea.
.Asa ca NEXT! Bye Bye

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.