Aromă de scorțișoară

Prolog

   N-aş putea niciodată să ți-o descriu în așa fel încât să o cunoști. Avea ochii ca două migdale, părul blond şi ondulat îi răsfăța umerii, coborând mai apoi spre talie. Culoarea pielii era asemănătoare cu cea a laptelui, iar buzele îi erau ușor roșiatice. Nu o să o vezi niciodată cum o vedeam eu. Nici n-ai avea cum, eu o priveam îndrăgostit, fascinat de tot ce însemna ea. Ție ți s-ar putea părea o fată comună, dar pentru mine nu exista nicio ființă mai presus de ea. Era perfectă cu toate micile ei defecte.

   Ne-am cunoscut într-o zi de mai, așa ca din întâmplare, sau cum ar spune alții datorită destinului. Pe ea avea doar o rochie de culoarea mării, era încălțată într-o pereche de balerini iar pe gleznă avea tatuată cifra nouă, aflând mai târziu că era cifra ei norocoasă și data nașterii. Era, chiar și pe vremea aia, diferită. Delicată dar în același timp senzuală. Mă hipnotiza, o priveam buimac și nu înțelegeam ce-mi făcea. Era frumoasă, nu genul de frumuseșe trecătoare ci cea care nu dispare nici când ajungi la bătrânețe. O consideram femeia fatală, ce avea fiecare bărbat la picioare și frângea câte o inimă la fiecare cinci minute. Aveam să aflu, mult mai târziu, că mă înșelasem. Defapt era un copil speriat, vulnerabil ascuns în corpul unei femei puternice și hotărâte. Încerca, și reușea, să pară altcineva în fața oameniilor. Vreau să cred că mie nu-mi arăta o mască ci adevărata ei față. Că am ajuns să o cunosc, mai bine decât se știa chiar ea, cu tot cu temeri, slăbiciuni și frustări. Că știam ce gândește, ce simte și ce o supăra chiar și atunci când nu se deranja să-mi zică.

   Prima noastră întâlnire adevărată a fost un an mai târziu. Nici acum nu știu cum mi-am făcut curaj să o invit în oraș. Țin minte că zâmbea, părea încântată și, totuși, a ezitat înainte să-mi răspundă. Atunci a început cu adevărat povestea noastră de iubire. Clișeică, pot spune, dar pentru mine era specială. Nu povestea în sine, ci personajele din ea. Întâlnirea nu a fost așa cum mă așteptasem, a fost un eșec. Totuși ceva a făcut-o să rămână cu mine.
   Visam să avem o familie mare, să locuim într-o cabană la munte și să avem trei copii. Era amuzant, părea o joacă, în acel moment nimeni nu ne lua în serios. Până la urmă eram doar niște adoleșcenți, visam și ne prosteam. Dar puteai simți, doar uitându-te la noi, iubirea ce ne-o purtam unul altuia. Îmi plăcea să o descopăr în fiecare zi, să aflu lucruri noi despre ea și să o pot înțelege. Voiam să știu cine era defapt, să-i știu visele, speranțele și cele mai mari dorințe. În final îmi era doar teamă că se va plictisi, că va dori ceva mai bun și va pleca fără niciun advertisment. Era de înțeles, eram un băiat simplu, șters, fără nimic special. În comparație cu ea, n-aș fii mai găsit pe nimeni asemănător ei. Aș fi vrut să fii avut nevoie de mine așa cum aveam eu nevoie de ea. Devenise o dependeță de care nu voiam să scap, ceva de care aveam atâta nevoie pentru a fi fericit. Din păcate, în final am pierdut-o, a plecat și a lăsat în urmă doar mirosul ei de scorțioasă și niște amintiri uitate.

   S-a îmbolnăvit de cancer și nu a durat mult până a murit. Iar odată cu ea s-a dus și o parte din mine. Am plans luni întregi, uneori mai plâng și acum. Eram fericiți, împliniți și îndrăgositiți ca în prima zi. Nu înțeleg de ce ea și de ce când, în sfârșit, era fericită. Și-a păstrat optimismul și speranța până în ultima clipă, așa era ea. Mereu observa partea bună a oameniilor și a lucrurilor ce i se întămplau, refuza să fie tristă, să se gândească la ce e mai rău. Nu a renunțat nicioadată să spere, nu i-a fost frică ci a luptat cu toată ființa ei pentru a învinge boala. Deși a pierdut această bătălie, pentru mine rămâne o învingătoare. Uneori mi-e atât de dor de ea, îmi lipsește vocea ei melodică și mirosul caracteristic ei. Diminețile de vară când stăteam pe plajă și vorbeam de toate, atunci când eram doar noi doi și nimic nu mai conta. Nu eram doar împreună, eram și cei mai buni prieteni. Puteam vorbii ore întregi, de la subiecte interesante până la cele mai stupide. Printre vorbe îmi mai spunea că mă iubește, că va fii mereu aici și nu vă mai părăsi niciodată. Mințise. A plecat, iar pe mine m-a lăsat în urmă. Singur, izolat, neputincios. Voiam să fie aici, să-i mângăi părul și să-i simt buzele moi peste ale mele. Dar era prea târziu pentru dorințe și regrete, ea plecase deja iar eu nu mai puteam schimba nimic.

Bună, draga mea! Sunt incantata ca am trecut pe la acest fic, prologul este mai mult decat interesant. Îmi place felul tău de a scrie, mă atrage, mă face să-mi doresc sa citesc din ce în ce mai mult. Ficul este genial, abia aștept să văd cum mă mai surprinzi! Anunță-mă și pe mine de next, te rog. :*

Lauren, "draga mea" este de fapt un el, sa stii. lough

Nu ca in cadrul lucrarilor de acest gen ar mai conta daca autorul este sau nu de gen masculin, ori feminin, dar asta-i alta treaba.

Despre ficul tau am auzit prima data intr-un topic care n-are nicio legatura cu creatiile literare, insa ma bucur ca am avut ocazia de a-i citi titlul si mai apoi numele autorului. Mi-am amintit de descrierea pe care ne-ai facut-o cu privire la tine si am zis ca trebuie sa vad despre ce-i vorba. Dupa cum ma asteptam, inceputul e mai mult decat promitator, chiar daca-i vorba doar despre prolog. Imi place cum ne-ai pus in tema cu actiunea si oarecum cu personajele si sunt curioasa cum vei dezvolta ficul, mai ales ca titlul e unul destul de pretentios dupa parerea mea. Te rog ca pe viitor sa ma anunti si pe mine cand postezi capitolele, caci vreau sa-ti urmaresc ficul si in continuare. Spor la scris. :)

Ma asteptasem sa postezi ceva, dar nu ma asteptasem sa nu ma anunti. Ma rog, sarim peste acea parte cliseica. Ficul acesta intr-adevar este ceva, inca nu mi-am dat seama ce, dar cu siguranta este. Ma refer la faptul ca nu ma asteptam ca o persoana rece ca tine sa scrie atat de frumos si patrunzator si sa detalieze atat de profund o iubire agonizanta. Nice..
Nu sunt adepta romantismului si asta ma face sa nu devin innebunita dupa un fic romantic, insa in acest caz este diferit. Mai mult predomina o curiozitate pe care o simt in legatura cu modul tau de a scrie. Atata tot.
Asta nu inseamna ca tu nu scrii bine. Scrii, scrii ciudat de frumos.
In continuare, daca vrei sa ma anunti, e bine. Daca nu, iarasi e bine. Te voi citi oricum.

PS : Mi-ai facut pofta de prajituri, felicitari.

Capitolul 1

Baby, I'm a sociopath,
Sweet serial killer.
On the warpath,
'Cause I love you,
Just a little too much.

   În ospiciul Woodleigh era liniște, se apropia ora cinei. Pacienții stăteau cuminți, așteptându-și mâncarea, în timp ce paznicii încercau să-și facă curaj. Nu era un loc prea primitor, înăuntru era frig și întuneric. Atunci când intrai aveai senzația că pereții se strâng din ambele părți, înalți și întunecați cum erau, încercând să te sufoce. Aici erau internați toți bolnavii psihic considerați prea periculoși pentru alte locuri. Putea fii ușor confundat cu un penitenciar, datorită maximei securități și a camerelor ce păreau mai mult niște celule. Vizitatori nu erau, foarte rar trecea cineva pe aici. În ospiciu singurele persoane, înafară de pacienți, erau doctorii, asistentele și paznicii.
   Pe hol, doi bărbați stăteau de vorba, amândoi se pregăteau să servească cina. Primul, un bărbat bine făcut, se uita de sus la celălalt. Nu numai pentru că era mult mai înalt, ci și datorită faptului că era mai vechi și avea o anumită experiență. Al doilea, un tânăr de douăzeci și ceva de ani, slăbănog și plăpând îl asculta cu atenție. Lucra doar de câteva zile aici, nu de plăcere ci din nevoia de bani.

   - Ce știi despre camera două sute cinci? întrebă slăbănogul cu o ușoară reținere.
   - Nu te duce acum, bărbatul se opri, dar continuă când văzu privirea confuză a tânărului, ești nou, nu înțelegi. În fiecare zi, la ora opt, Domnișoara Meredith este acolo. Nu întreba, nimeni nu știe motivul, spuse acesta plictisit.
Întodeauna angajații cei noi îl întrebau de această cameră. Nici el nu știa prea multe, așa cum nimeni înafară de doctorul Whittacher și domnișoara Meredith nu știa. Era o enigmă, singurul lucru sigur era că acolo se afla un pacient mai periculos decât restul.

***

   Adam privea rece spre femeia ce tocmai intrase în încăpere. Era tânără, zveltă, având vreo treizeci și ceva de ani. Tipul de femeie care te făcea să o privești și a doua oară. Era îmbrăcată lejer, nu te ducea cu gândul că e doctor, într-o cămașă albastră și niște pantaloni negri. Era înaltă, slabă, dar nu exagerat, era bine proporționată. Avea fruntea lată, nasul mic și buze mari. Părea genul de femeie sigură pe ea, care a trecut prin multe și știe ce face. În timp ce se apropia de el, acesta îi observă ochii de un verde închis și părul lung șaten, prins într-o coadă. Femeia se așeză pe scaunul de lângă pat, în timp ce îi oferi tânărului un zâmbet cald. Stătu un minut, două, meditând la cum și ce-ar trebui să spună.

   - Bună, Adam. Ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut, întrebă ea amuzată.
   Vocea ei era liniștitoare, ușor melodică, cu un ton grav spre final.
   - Mă gândesc la ea, spuse el, e singura care mă înțelege.

   O iubeam, dar ea iubea ploaia. Habar n-avea să danseze, dar o făcea atunci când ploua. Picăturile îi răsfățau pielea, ce tânjea după atingerile mele. Arăta ca un înger, acolo sus pe deal, ce voia să-și deschidă aripile și să zboare. Să simtă că e una cu cerul, că poate controla picăturile de ploaie. Zâmbea, râdea, se simțea bine. Atunci nu mai conta nimic, doar ea și ploaia erau importante. Nu-i păsa că se poate îmbolnăvi, nu viitorul e important, spunea, ci prezentul. Mă îndemna să fiu liber, să visez, să trăiesc după propriile reguli. Dar nu puteam, eu încă trăiam sub regulile societății. Venea la mine fugind, mă cuprindea cu brațele ei firave și-mi săruta buzele crăpate. Îmi era frig, tremuram, dar ființa ei mă încâlzea. Sufletul ei îmi era adăpost, mă proteja cu iubire și mă hrănea cu sărutări. Își ridică privirea, ochii ei mari albaștrii mă priveau sclipind. Mă uitam la ea şi vedeam o fiinţă minunată, fericită, care știa să trăiască. Se oprise din scris atunci când îi auzise vocea, nu se mai putea concentra.

   - Și eu te pot înțelege, poate chiar mai bine, spuse Meredith, mușcându-și ușor buza.
   - Tu nu ești ea, nimeni nu va fii vreodată ca ea, mărâi Adam cu dispreț. Ochii îi străluceau în întunericul camerei asemeni unui animal ce își privea prada.

   Își luă din nou caietul negru, gros, în brațe și începu să scrie:
   Puteai să-ți dai seama că era diferită doar uitându-te cum mânca. O făcea tipic unui puștan, dar era adorabil să o privești. Îți dădea o doză întreagă de fericire, te făcea să te simți bine și te alina cu o singură privire. Nu-i păsa de ceilalți, eram doar noi doi, restul nu contau. Lejeritatea cu care vorbea despre iubire mă speria. Nu știa ce înseamnă, niciunul dintre noi nu știa pe atunci, eu am aflat mai târziu. Datorită ei am simțit iubirea, în fiecare părticică din corp. De parcă fusese acolo tot timpul, dar avea nevoie de ceva să o declanșeze. Ajunsese la felul doi, salată cu pui, nu știa ce sunt bunele maniere. Îmi plăcea asta, era micul meu Tarzan. Nu voiam să o schimb, n-ar mai fii fost persoana de care mă îndrăgostisem. Mă amuza situația, acum ceva timp pentru mine era femeia fatală, acum era doar fetița junglei. Nu îi era frică să mi se arate așa cum era, însă mie da. Mă simțeam prizonier, încătușat, în rolul de prinț pentru ea. Poate am greșit, poate nu avea nevoie de un prinț ci doar de mine. Încet a ajuns la desert, clătite cu gem, mă privi drăgăstos și îmi spusese să mă iubește.

   - Spui că țineai la ea, că o iubeai. Dar știm amândoi că asta nu e adevărat. Nu te gândeai la fericirea ei, ci la a ta. Ai fost egoist până la sfârșit.
   - Nu știi nimic, spuse Adam, ridicând tonul, enervat de aberațiile ce le auzea.

   În scurt timp se făcuse liniște, niciunul dintre ei nu dorea să mai spună altceva. Adam deja se uita spre geam, prins în propriile gânduri. În timp ce Meredith îl studia cu atenție, era un tănăr arătos, deloc genul de tip pe care te aștepți să-l găsești într-un ospiciu. Arăta ca un copil, avea părul negru și ochii de un cenușiu închis, iar gropițele din obraji îi dădeau un aer copilăresc. Stătea lejer în pat, privind plictisit spre fereastră, ignorând-o pe femeia de lângă el.
   Meredith voia se renunțe, trecuseră deja cinci ani și el încă nu făcuse niciun progres. Uneori stătea și se întreba dacă el nu se prefăcea, îl vedea în stare de un asemenea gest parșiv. Întodeauna îi lăsa senzația că e mai superior, că doar își bate joc de răbdarea ei. De zece ani, în fiecare zi, se întâlnea cu diferiți oameni bolnavi. Niciunul, niciodată, nu a fost ca Adam. Era altfel decât restul, nu știa nici măcar dacă avea o părere proastă sau nu despre el. Cu siguranță nu-l vedea un monstru sau un bărbat fără scrupule cum era caracterizat. Într-un fel îi era indiferent ce făcuse și cum făcuse. Tot ce era semnificativ, pentru ea, erau progresele făcute de el, cât avea să fie pacientul ei. Nu era genul de doctor care să se împlice în viața personală a paciențiilor, oricât de necesar ar fii fost uneori. În schimb, la Adam, era altceva, o intriga el și tot ce îl înconjura. Misterul îl caracteriza cel mai bine, iar ea voia să afle cine era Adam Hamilton cu adevărat.

Hellau there. :) O sa-ti spun sincer, ma bucura tare mult faptul ca mai sunt si persoane care sa scrie atat de bine si care posteaza pe forum. Imi dau seama ca totusi exista si talent si oameni care profita de acest dar si il fructifica intr-un mod care nu-i multumeste numai pe ei. Cand ai spus ca nu ne-ai pus deloc in tema cu actiunea am ramas putin pe loc gandindu-ma, apoi am hotarat sa citesc in continuare. Ce-i drept, nu este deloc continuarea la care, probabil, m-as fi asteptat. Oricum, cert e ca e scrisa foarte bine. Nu stiu care-ti sunt limitele sau pretentiile cu privire la ceea ce scrii tu insuti, dar eu iti spun ca imi place ce citesc si citesc ce-mi place, ori ficul tau ramane pe lista preferintelor. Clar.

Am sa iti spun cateva observatii, insa numai in privinta a catorva greseli gramaticale, caci in rest nu am ce sa comentez. La timpurile si modurile compuse, cat si la forma negativa, verbele se scriu cu un singur "i" (ex: ar fi, voi fi vazut, va fi, nu sti, nu fi etc.). Am vrut doar sa iti atrag atentia, caci am vazut ca ai repetat aceste chestii de vreo trei sau patru ori. In rest n-am decat sa iti urez bafta in continuare. Te pup. :*

Incep prin a-ti spune ca actiunea ma duce cu gandul la un oarecare ospiciu. Sunt sigura ca stii la ce ma refer. Cat despre capitol, am numai cuvinte - si nu-mi vine sa cred ca spun asta - de lauda. Daca la prolog ti-am spus ca modul in care ai descris sentimentele personajelor a fost unul frumos si atragator, you almost got me there, ei bine...capitolul acesta a fost cam rece. Nu sec, rece. Exact ca in mintea unui criminal psihopat, ceea ce, banuiesc, este Adam Hamilton. Pendularea intre aceste stari deja definesc talentul tau literar.
Si acum gata cu laudele, sunt sigura ca deja stii de ce esti in stare. Sau...nu? yeah

Astept urmatorul capitol cu ardoare. :*

Hei:) Imi place fan fic-ul tau. Interesanat, foarte interesant. Stii ... Descrii atat de frumos, pe mine una, m-ai impresionat. Cred ai mai scris povesti de genul; nu? Mna, daca nu. Lasa-ma sa te felicit. Eu nu sunt atenta la greseli si altele. La inceput ai povestit despre dragostea lui pentru ea. Eu m-am emotionat. Si este greu sa scrii si cu diacritice, in cazul meu, da, este foarte greu :)) Yep, iar acum, in capitolul de azi, m-ai uimit, a aparut o alta femeie. Sunt tare curioasa. Eu te felicit. Scrii foarte frumos. Astept capitolul 3 cu nerbdare. Daca doresti, anunta-ma si pe mine. Spor la scris in continuare. Pupici :3

Mm, hellauu.
Serial killer e cea mai cool melodie a Lanei del Rey; intuiţia îmi spune că va predomina horror-ul şi de asemenea, vei contura profilul unui criminal în serie. Mi se pare logic lough

A fost frumos primul capitol, mai frumos decât prologul şi a curprins şi îndeajuns mister încât să mă capteze complet. Scrii şi ai o exprimare frumoasă; am observat doar acea greşeală corectată de Choco -făcând o paranteză, continuarea a fost imprevizibilă, nici nu îmi trecea prin gând, plus că titlul e fin, e pozitiv, dacă ar fi să fac o comparaţie lough

În principiu, ideea mă atrage şi mă întreb cum o vei contura în continuare. Ahh, şi voiam să-ţi mai zic că te descurci bine la naraţiune obiectivă. Nu prea am văzut membri care să o abordeze. Foarte puţini.

Da, esti un el. Scuze, sunt o idioată. =)) M-am obișnuit cu fetele de pe forum, nici nu mi-a trecut prin cap ca ai putea fi băiat. :)) Trecând peste asta, capitolul a fost genial. Îmi place mult descrierea ta, este excepțională. Cum a zis și Andreea, este de apreciat felul în care te descurci la narațiunea obiectivă, nu mulți sunt capabili să o realizeze atât de bine. Eu cred că nu aș putea. :-? În legătură cu next-ul, a fost surprinzător, chiar nu am prevăzut asta. Nici nu aș fi avut cum să prevăd o astfel de continuare. Okei, deci mersi de anunț și sper să mă anunți și în continuare! Abia aștept următorul capitol! Kiss.

Nu prea am cuvinte cum să exprim ceea ce m-a lăsat profund surprinsă, plăcut desigur şi îţi spun că nu doar aşezarea în pagină sau povestea înfrumuseţează totul, cât şi cuvintele pe care le alegi. Unele poate ar părea simple în ochii altora, însă tu le faci mai profunde, mai voluminoase, mai semnificative. Replicile de asemenea sunt gândite bine, nu neapărat că ar fi complexe, dar au impact şi personajele cu toate că nu sunt atât de multe date, tot rămâne o enigmă în rânduri, par a înflori considerabil de frumos, de excepţional. Mi-ai captat atenţia şi puţine persoane îmi captează mie atenţia cu poveşti, sincer am citit multe, dar tu chiar ai ceva unic în scris. Ţine desigur de stilul tău, dar să lăsăm toate aceste laude, o să închei oricum prin aţi spune că aştept nextul nerăbdătoare. Şi să îl aduci când poţi tu, nu te strezes să te grăbeşti, oricum nici nu te vei stresa tu să te grăbeşti, fiecare cu ritmul său. ^^

Ceau! : )

Capitolul 2

Sociopathy is the inability to process emotional experience, including love and caring, except when such experience can be calculated as a coldly intellectual task

Deschise încet ochii şi îl observă pe doctorul Whittacher stând rezemat la capătul patului. Se simțea mai bine și mult mai odihnită ca noaptea trecută. Ceasul de pe birou arăta ora șapte, dormise aproape zece ore. N-a mai dormit atât de mult și atât de bine de când era un copil. Poate, până la urmă, viața într-un ospiciu nu e așa de rea.

    - Cum ți-a fost noaptea, April? o întrebă acesta pe un ton liniștit.
    - A fost bine. îi răspunse fata confuză, neînțelegând la ce se referea.

    Doctorul îi zâmbi, ieșind din încăpere după ce o anunță că micul dejun e la ora opt. Se ridică repede din pat, aruncându-și pe ea prima rochie din dulap și își aranjă puțin părul. Arăta mizerabil, avea cearcăne, iar buzele cândva rozalii acum îi erau vineții. Părul i se rărise, iar blondul strălucitor devenise un alb cenușiu. Arăta ca un bolnav de leucemie în stadiul final, iar asta nu o deranja cu nimic. Nu ar fi crezut că părinții ei vor considera că e bolnavă psihic, i se părea mult prea exagerată această ipoteză. Își aruncase ochii pe ceas, opt fără zece. Trebuia să se grăbească dacă voia să ajungă la fix, nu știa unde e sala de mese și avea ceva de căutat. Aflase de ieri, de la secretară, că pedepsele pentru cei ce întârziau erau severe.

    Găsi sala mai repede decât se așteptate, era chiar vizavi de încâperea pe lângă care trecuse când sosise aseară. Nu avea poftă de mâncare, dar era obligată să rămână aici și servească ceva. Își luă o cafea cu lapte, singurul lucru ce părea bun la această cantină. Nici mâncarea nu arăta așa rău în comparație cu ce își imaginase ea până acum. Poate, totuși, filmele exagerează atunci când vine vorba de ospicii. Nu erau gratii la geamuri, nici un paznic imens la ușă, ba chiar toți pacienții mâncau relaxați. Nu se desfășurau bătăi sau crizele vreunui nebun, totul era mult prea calm și liniștit.
În colț, la ce mai îndepărtată masă, stătea o singură persoană. Cum alt loc liber nu exista, a considerat că aceasta este singura ei opțiune dacă nu dorea să rămână în picioare. Apropiindu-se observă că respectiva persoana era o femeie, una chiar foarte frumoasă. Avea părul lung, negru, ce-i dădea un aer misterios fascinând-o pe April. Buzele de un roșu intens erau evident mărite cu ajutorul diferitelor operații estetice, iar unghiile păreau și ele false. April se aștepta să o vadă pe coperta unei reviste sau la vreo petrecere mondenă, în niciun caz într-un loc ca acesta. Era ceva foarte interesant în legătură cu această femeie, fata dorea să știe mai multe despre ea, să o cunoască. Bruneta s-a întors spre ea, cu ochii uscați și goi, analizând-o din cap până în picioare și spunând:

    - Ce dorești, puștoaico? o întrebă aceasta, luându-și ochii de la ea și amestecând în cana de pe masă.
    - Nimic, treceam pe-aici și n-aveam unde să mă așez.
    - Ești nouă, nu? fata dăduse afirmativ din cap. Ce caută un copil ca tine într-un loc ca ăsta ? Câți ani ai, doișpe-treișpe?
    - Defapt, am șaisprezece ani. Și, um, m-au internat ai mei deoarece considerau că dacă vreau să fiu slabă înseamnă că sunt nebună. Dar tu? Întrebase fata, hotărâtă să afle motivul pentru care bruneta se afla aici.
    - Nu contează asta, păpușă. Oricum, Hanna mi-e numele.
    - April, încântată.

    În scurt timp Hanna plecă, parcă evaporându-se din sală. În timp ce April rămăsese vrăjită de ea, în acel moment i se părea că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Din perspectiva ei, Hanna era perfectă din orice punct de vedere. Fața ei de porțelan, fără nici cel mai mic defect, corpul de puștoaică bine dezvoltată și atitudinea o făceau pe April geloasă. De trei ani se chinuia să fie frumoasă, să arate bine. A ajuns de la șaizeci de kilograme la treizeci și cinci, credea că asta o să o facă fericită. Dar nu a fost așa. Era din ce în ce mai obosită, părul începuse să-i cadă, o dureau oasele doar când se așeza jos. Era sătulă de starea asta, dar anorexia era mult mai puternică decât ea. Se vedea obeză, plângea zi de zi în fața oglinzii, nu mânca cu zillele, iar atunci când o facea nu se vedea nicio diferență. Astăzi, văzând-o pe Hana, realizase că frumusețea nu constă în kilograme. Că niște oase nu o să arate niciodată mai bine ca niște forme voluptoase. O invidia pe Hanna, părea că are tot ce își dorește, dar, totuși, se afla aici. Nu păruse să aibă vreo boală psihică și a analizat-o ceva timp. Voia să afle totul despre ea, deoarece curiozitatea și fașcinația față de brunetă erau mult prea mari.

***

    - Bănuiesc că va rămâne un timp aici, acum că părinții ei au donat o sumă considerabilă spitalului, spuse domnișoara Meredith în timp ce admira cărțile din biblioteca doctorului.
    - Adevărat, nu există motive serioase să rămână aici, dar altă variantă nu văd, spuse pe un ton calm, calculat, doctorul și își așeză paharul cu un lichid roșiatic pe tava aflată pe birou.

    Meredith dădu dezaprobator din cap, nu-i plăceau deloc genul acesta de aranjamente. Înțelegea nevoia de bani a spitalului, dar nu-i convenea să știe că erau locuri ocupate degeaba în timp ce existau oamenii cu adevărat bolnavi. Plictisită și iritată de hotărârea luată începuse să se joace cu nasturii de la cămașă. Între timp doctorul Whittacher se ocupa de rețete, încerca să decidă ce ar trebui să-i prescrie lui April. Avea să o țină aici timp de trei luni, să încerce să o scape de anorexie și să îi anunțe părinții. Trebuia să îi redea cumva pofta de mâncare. Putea să folosească alimentația intravenoasă, dar nu ar fi fost de durată. Știa că nu procedase bine, dar nu avea cum să refuze o sumă atât de mare. Deși, în acest moment, spitalul mergea foarte bine, tot avea nevoie de ajutor. Trecuse la Adam Hamilton, pacientul lui Meredith, nu avea să-i schimbe medicația. Nu părea că ajută cu ceva nici aceasta, dar o variantă mai bună nu exista încă.

     -Astăzi am văzut că April discuta cu Hanna. Ce părere ai despre asta? L-a întrebat domnișoara Meredith în timp ce-și punea un pahar de limonadă.
     -Interesant, a spus. Ce crezi că pot discuta o anorexică și o sociopată?

    Domnișoara Meredith n-a mai zis nimic. Nu credea că problema e că au boli diferite, ci mai degrabă că sunt ele prea diferite. April e o puștoaică de șaptesprezece ani, obligată de societate să fie slabă. Un copil influențabil ce nu știe să facă diferența între bine și rău. În schimb, Hanna e o femeie trecută prin viață, sociopată din naștere și foarte sigură pe ea. Cunoscută de majoritatea ca fiind văduva neagră, în timp ce domnișoara Meredith o vedea întruchiparea diavolului. Niciodată nu mai văzuse atâta răutate și răceală într-o persoană, iar April era mult prea pură să aibă ceva în comun cu ea. Îi era teamă că această conversație va avea consecințe. O știa prea bine pe Hanna, știa de ce e în stare și nu voia să aștepte să vadă cum o distruge și pe April. Trebuia să facă ceva în privința asta, deși nu prea avea ce. April era pacienta doctorului Whittacher, în schimb de Hanna era pacienta doctorului Watson, James pentru majoritatea. Nimeni nu știa de ce a devenit medicul ei, tuturor le era teamă de ea și nu o doreau în preajmă. Doar James păruse interesat de cazul ei, ceruse de la bun început să-i fie medic. Bârfele din spital spun că formele ei au fost cele ce l-au determinat, dar Meredith era sigură că defapt boala ei l-a convins. Nu e ceva rar să fi o sociopată, dar în spitalul Woodleigh era ceva unic.

    - Te rog, du-te să supraveghezi vizitele, știi cum sunt aceste întâlniri deobicei. o rugase doctorul.

    Meredith ieși. Următorul pacient era Adam, trebuia să primească o nouă medicație, dar dr. Whittacher îi ceru să vină mai târziu; trebuia să mediteze asupra conversației tocmai avute.
    Dr. Whittacher rămăsese o clipă pe gânduri, își aminti de ce-i spusese Meredith, că April și Hanna vorbiseră astăzi. Nu își dădea seama ce vede Meredith așa rău în asta. Lui i se păru dintodeauna o idée bună ca pacienții să comunice între ei. Desigur, dacă nu se întâmpla ca în cazul Adam-Hanna. Atunci când aflase că au fost surprinși în baie fâcând ceva mai mult decât ținerea unui dialog. Avusese grijă să discute cu amândoi și să mușamalizeze totul. Nu avea nevoie de un scandal acum, iar doctorii lor ar fi exagerat ca întodeauna. Meredith consideră că Adam nu e în stare să vorbească, ci doar să scrie în caietul său. Pe naiba, vorbește întodeauna cu doctorul și, probabil, a vorbit și cu Hanna. În timp ce James i-ar fi făcut o criză de nervi Hannei, doar pentru că nu ar fi prima oară când sfidează regulile spitalului.

Hellau. Capitol nou, intrigi noi si personaje noi. Imi pare interesanta aceasta introducere pe care si-au facut-o Hanna si April, par a se intelege bin la o prima vedere, desi, dupa cum si tu ai spus, nu stiu la ce ma pot astepta din partea Hannei. Ce ma atrage pe mine la ficul tau este ca ai un mod fluid, realist si captovant de a descrie, de a scrie in general. Nu simt nicio clipa ca te straduiesti prea mult, nu fac decat sa citesc si sa ma bucur de creatia ta literare care, de altfel, este foarte buna. Tema pe care-ai abordat-o e oarecum inedita si o conturezi incetul cu incetul facandu-ma sa iti inteleg personajele. Nu imi pot da seama unde vrei sa ajungi, dar sunt sigura ca orice ti-ai pus in minte, o sa fie surprinzator si foarte placut de citit. Astept cu nerabdare urmatorul capitol, caci sunt curioasa cum vor evolua lucrurile si cum se vor contura relatiile dintre personaje. Spor la scris si bafta. :)

" fâcând ceva mai mult decât ținerea unui dialog " made my day.
Revenind. In primul rand as vrea sa-ti multumesc pentru ca m-ai anuntat, esti un scump. lough

Si vreau sa te mai felicit ca ai adus capitolul atat de repede, nu ma asteptam.Conturezi o idee deosebita aici, nu sunt multi cei care incearca sa creeze o poveste intr-un ospiciu, pentru ca nu sunt multi cei care sunt in stare sa scrie din perspectiva unui...sociopat. Imi place mult ca l-ai introdus pe James Watson, Sherlock Holmes suna cunoscut? Nu stiu de ce am zis asta. lough

Imi place cum scrii, Andrei, "esti unul dintre baietii remarcabili" de pe forum, de mult nu am mai citit ceva pe placul meu si ma bucur ca in sfarsit mi s-a oferit. -.- Deabia astept sa vad ce idei iti mai ies din capsorul ala al tau, te astept cu capitolul 3. <3

Buna,
Ma bucur ca am trecut pe la fic-ul tau, dupa o lunga perioada, cand nu am mai citit. Este chiar interesant, mai ales ca face parte din categoria, ce nu iti dai din prima seama, cum se termina, si tot ce va urma. Sunt foarte curioasa cum se va desfasura in continuare, mai ales ca imi place ideea. Sa ma anunti si pe mine, cand pui continuarea.
Multumesc frumos si sa ai o zi placuta:)

Hei Andrei(sper ca nu te superi ca iti spun asa rusinos

)!Ma bucur ca am trecut pe aici ca sa descopar aceasta minune de fic.Cand m-am apucat a citesc eram sigura ca esti fata,dupa cum vorbeai si cat de profunde erau cuvintele tale.Mi sa parut ciudat ca descrii din perspectiva unui baiat ceea ce mie mi s-ar fi parut foarte greu.Cand am citit in com-ul lui Choco ca esti baia am ramas cu gura cascata.Chiar nu ma asteptam ca un baiat sa fie atat de profund,sentimental si sa ma faca chiar sa plang.Sper sa nu te superi pentru ce am zis,nu a fost rautate dar eu nu am avut parte de astfel de baieti sau barbati prin preajma si credeam ca un baiat nu poate sa scrie ceva asa de frumos deci iti multumesc ca mi-ai schimbat parerea. happy

.Spor la scris si sper sa ma anunti si pe mine de next. heh

:P

Capitolul 3

She can paint a pretty picture but this story has a twist. The paintbrush is a razor and the canvas is her wrist.

    În lumina lunii ospiciul arăta asemeni unui castel, cu grădinile sale întunecate umbrite de stejari și înconjurat de poienițe aranjate cu tufe de flori. Pe scăriile masivei clădiri stătea o fată, extrem de firavă, ce părea că avea să cadă la fiecare mișcare. Oasele îi păreau subțiri ca niște bețe, iar peste ele flutura lent materialul de pe ea. Rochia îi era de culoare albă, subțire, ce părea cu două-trei numere mai mare. Părul îi era lung, aproape până în talie, blond-auriu în lumina lunii. Chipul îi era palid asemeni marmurei, iar buzele crăpate aveau culoarea vișinei. Ridică capul și părul îi căzu pe spate, privea stinsă spre pădurea ce se întindea în fața sa. Nu gândea nimic, așa cum nici nu mai simțea vântul ce-i făcea dinții să-i clănțăne în gură. Aerul proaspăt împreună cu aroma florilor îi răsfățau simțurile. Își aminti de copilărie, atunci când mergea cu familia la munte și se simțea atât de liberă, de parcă era una cu natura. Toate acele momente s-au dus, acum era aici și nu avea ce să facă. Voia să plângă, simțea nevoia să să se descarce, dar nu putea. Era mult prea slăbită și terminată, atât fizic cât și psihic. Îi era dor de acasă, de patul ei moale și să se distreze ca orice altă fată de vârsta ei. Se săturase de viața asta mizerabila din ospiciu, unde era mai confortabil să dormi pe podeaua rece decât în pat. Deschise încet ochii, trezită din visare observă că în fața ei se afla un bărbat necunoscut, nu-l mai văzuse până atunci.

        - Cine ești? întrebă fata cu o ușoară reținere.
        - Contează? Sunt exact ce ești și tu, un simplu pacient ce dorește o gură de aer. În acest caz, numele meu nu este relevant. răspunse calm bărbatul.

    Fata oftă.
    Tipul avea dreptate, nu conta numele lui dar ea era curioasă și dorea să știe cine e. Oricum, așa cum nu l-a văzut până acum, probabil, nici de mâine nu avea să-l mai vadă. Părea o persoană interesantă, după felul în care își aprinsese o țigară, deși în ospiciu erau interzise genul acesta de lucruri. Era o regulă importantă aici, oare era nou? Se întreba blondina, fiind din ce în ce mai curioasă în legătură cu acest bărbat.

        - Ce cauți aici la ora asta? întrebă fata.
        - Ți-am zis, voiam doar o gură de aer. Dar tu, de ce ai lacrimi în ochi?
        - E simplu, mi-e dor de casă. Până acum nu realizasem asta, dar aici mi-am amintit toate momentele frumoase de acasă. răspunse ea nostalgică, gândindu-se la toate lucrurile mărunte ce acum i se păreau atât de importante.
        - Acasă e doar un cuvânt. spuse brunetul având pe față o expresie dementă

    April îl privea speriată, nu înțelegea ce vrea să zică. Acum ar fi preferat să fie la școală într-o oră de matematică decât în curtea unui ospiciu la miezul nopții lângă un nebun. Începuse să-i fie teamă, să simtă frica cum îi curge prin vene. La început părea inofensiv, dar felul îi care îi spuse ultimele cuvinte și expresia lui o îngroziseră. Cu frică se uită în direcția tipului, dar plecase, iar ea nici măcar nu simțise.

***

    - Ce părere ai de fata cea nouă? întrebă dr. Watson plictisit, părând dezinteresat de subiect.
    - April? E o fată drăguță, educată, pare inteligentă. În rest, nu prea știu mare lucru despre ea. răspunse bruneta abătută, îi plăcea de April și regreta că avea să plece așa repede.

    Camera unde se afla biroul doctorului era luminoasă, îngrijită, diferită de restul încăperilor din spital. Aranjată modern, cu o mică bibliotecă și o canapea roșie. Nu era cea mai ordonată cameră, dar pentru un burlac de treizeci și cinci de ani era de înțeles că ordinea nu era o prioritate. James a făcut facultatea de medicină la ordinele părințiilor săi, iar rebeliunea și-a pus amprenta atunci când a decis să se angajeze la ospiciul Woodleigh. Din adoleșcență începuse să fie atras de bolile psihice, mai ales de sociopație, care i s-a părut atât de fascinantă și de complexă. Tocmai din acest motiv a fost așa interesant de Hanna, o femeie frumoasă, în vârstă de douăzeci și opt de ani, care arăta perfect normală și nu dădea semne că ar fi bolnavă. Îi plăcea de ea, mai mult decât ar fi vrut să recunoască, îl atrăgea inteligența și gândirea ei. Poate ăsta e prețul inteligenței, gândi el, nebunia.

        - Am auzit că pleci mâine în America, e adevărat? întrebă bruneta cu un zâmbet fals.
        - Da, mă duc să văd un pacient mai vechi, dacă ai nevoie de ceva poți merge la Meredith, răspunse dr. Watson, încercând să-i ignore acel zâmbet fără sens.

    După asta niciunul dintre ei nu mai spuse nimic, fiecare era prea adâncit în proprile gânduri și probleme. Dr. Watson se uita peste fișele unor pacienți, în timp ce se gândea dacă e o idee bună să o lase pe Hanna singură. Nu avea să fie plecat mai mult de câteva zile, dar în general i-ar fi fost frică să o lase o și o zi. Avea să rămână sub supravegherea domnișoarei Meredith, iar asta nu era o idee prea bună având în vedere relația tensionată dintre cele două. Dar, probabil, nici măcar nu aveau să interacționeze una cu alta, nu ar avea niciun motiv să facă acest lucru. Meredith era mult prea ocupată cu Adam, în schimb ce Hanna era tot mai retrasă în ultimele zile. James bănuia că bruneta pune ceva la cale, dar din cauza plecării nu avea ce să facă. Poate, totuși, avea noroc și planul ei avea să aștepte întoarcerea lui.
    Hanna îl privea tăcută pe doctor. De aproape faţa lui strălucea împreună cu firele de păr șaten din barba nerasă de câteva zile. Avea pomeții tragic ieşiți în afară, nasul mic şi drept, cu cartilaje vizibile, ochii îi avea de un verde gălbui. Era îmbrăcat simplu, cu un tricou și o pereche de blugi, deloc în ton cu restul doctorilor din spital.

        - Nu pleci nicăieri, îi spuse bruneta pe un ton hotărât, aproape țipând.
        - Ce-ți veni deodată? Aici nu e vorba de tine, ci de mine. Ești simpla mea pacientă, nu mama mea. se răstii dr. Watson la ea, încercând să scape din această contrazicere fără sens.

    Hana îşi luă cana de pe birou, azvârlindu-și cu grijă cafeaua pe cămășa cea nouă a lui James. Lichidul de culoare închisă se scurgea încet pe materialul alb, fixându-se bine. James tremura, o privea șocat, era nervos, nu înțelegea de ce se comportă ca o isterică doar pentru că el avea să plece câteva zile în New York. Totul era aberant, această scenă, reacția și privirea ei plină de compasiune amestecată cu ură.

        - Ce naiba s-a întâmplat cu tine? o întrebă acesta, încercând să se calmeze.
        - Cu mine ? Nu eu sunt cea care pleacă. îi răspunse femeia nervoasă
        - Mă duc să mă schimb, rămăi aici, trebuie să vorbim. și spunând asta James părăsi încăperea.

    Hanna zâmbea cu satisfacție, ochii de culoarea chihlimbarului începuseră să-i strălucească. Se simțea bine, de mult nu mai avusese parte de sentimente atât de intense. Se ridică de pe scaun, mergând spre biroul dr. Watson. Căuta ceva, dădu la o parte toate fișele și cărțile aflate pe masă. Într-un final dădu peste un carnețel roșu, ce părea destul de vechi, era prăfuit și rupt la colțuri. După expresia feței părea că asta era ce căuta. Îi sclipeau ochii, mâinile îi tremurau, dar încerca să-și păstreze calmul. N-ar fi fost prea bine ca James să o prindă tocmai acum. Și-l pusese sub bluză, încercând să-l acundă cât mai bine. Încercă să așeze toate lucrurile la loc, exact așa cum erau așezate înainte să-și înceapă căutarea. Părăsi încet camera, dar nu înainte să mai verifice odată dacă toate sunt obiectele sunt la locul lor.

Din ce in ce mai bizar, din ce in ce mai ciudat, desi cred ca asta caracterizeaza toata povestea ta. Ma rog, am o dispozitie atat de proasta incat capitolul acesta a fost cireasa de pe tort pentru mine. Nu stiu daca ma intelegi, si presupun ca nici nu-mi pasa. Acea mica prostioara a Hannei a dat roade, trebuie sa recunosc, James ar fi trebuit totusi, in calitate de doctor, sa-si dea seama ca Hanna punea ceva la cale, nu numai sa banuiasca. Sunt chiar curioasa ce e cu acel mic carnetel si ce vrea bruneta cu el. Nu are rost sa-ti spun ca felul tau de a povesti ma incanta si ca astept "cu nerabdare" lough

urmatoarele capitole.

Buahaaahaa:

Hellau. Capitolul acesta a fost, la fel ca si celelalte, foarte bun. Cel mai mult imi place simplitatea cu care lucrezi, modul in care narezi fara a avea vreo dificultate. Imi face placere sa citesc ceea ce scrii si nu am tendinta de a sari peste randuri din cauza descrierii sau a naratiunii, pentru ca le legi atat de bine, incat nu devin plictisitoare si anoste si chiar ma fac sa vreau sa aflu cat mai multe, asadar citesc tot, fara exceptie. Un alt lucru care mi-a atras atentia e modul in care iti conturezi personajele, fiecare are o personalitate puternica si fiecare are caracteristici unice. Cum a spus si Kit, faptul ca ai abordat o tema care include un ospiciu si pe toti cei de acolo si ca, pe deasupra, reusesti sa faci ca toate acele lucruri sa fie atat de reale, este de remarcat si admirat. Scrii foarte bine si imi face mare placere sa citesc capitolele pe care le compui si le impartasesti cu noi. Asadar, spor la scris in continuare si multe, multe idei. :)

Interesant si acest capitol si desigur, plin de mister, ceea ce imi si place. E greu sa iti imaginezi ce vrea fiecare personaj al tau, ce are in cap, ceea ce cred ca ai si vrut sa faci.
Multumesc ca m-ai anuntat si te rog sa o faci in continuare. Spor la scris.

Voi sintetiza stilul meu de a critica deoarece nu sunt foarte multe de spus în ceea ce-ţi priveste modalitatea narativă.

Moduri de expunere
Nu iau separat descrierea, naraţiunea şi dialogul. Nu te pot lăuda pentru felul în care scrii şi-n care le îmbini pe acestea trei pentru că, cel mai probabil, o faci inconştient, cred că-i ceva nativ. Nu am nicio nemulţumire vizavi de acest subiect, tot ce pot spune e s-o ţii tot aşa.

Titlul în raport cu ideea
Îmi place titlul foarte mult din simplul motiv ca este o metaforă, sau cel puţin eu aşa l-am interpretat după ce am citit prologul. Are la bază o comparaţie subînţelesă făcând referire la fata pe care personajul o iubea. Ideea este surprinzătoare, în sensul bun, bineînţeles.

Punctuaţie
Aici este marea problemă. De când am început să citesc şi până la sfârşit, am observat ori lipsa virgulei acolo unde era necesară, ori prezenţa ei unde nu trebuie. Aveai enumeraţii unde virgula absenta, plus alte cazuri, sau atributive despărţite de propoziţia regentă prin juxtapunere, ceea ce nu e corect. Uneori nu puneai virgulă înaintea conjuncţiilor precum "dar", "iar", sau despărţeai substantivul de adjectivul care urma. Fii un pic mai atent la punctuaţie.

Estetică
Aici e totul foarte bine, îmi place font-ul, mărimea literelor şi faptul că ai paragrafe.

Greşeli de tastare/exprimare/ortografie

defapt - de fapt
n-aş fii mai - n-aş fi mai
aş fii vrut să fii avut - aş fi vrut să fi avut
a fii fericit - a fi fericit
puteam vorbii - puteam vorbi
va fii - va fi
nu mai putea - nu mai puteam
putea fii - putea fi
înafară - în afară
albaştrii - albaşti
nu va fii - nu va fi
restul nu contau - Ştiu, aici este interpretabil, dar din punctul meu de vedere şi conform contextului, era necesar un predicat la singular: "restul nu conta".
de ceva să o declanşeze - de ceva care să o declanşeze
n-ar mai fii fost - n-ar mai fi
ar fii fost - ar fi fost
mai bine ca - mai bine decât
să fi - să fii
deobicei - de obicei
scăriile - scările
arăta perfect normală - arăta perfect normal
se răstii - se răsti
(să mai verifice) odată - o dată

Capitolul 4

Mental illness can happen to anybody. You can be a dustman, a politician, a Tesco worker, anyone. It could be your dad, your brother or your aunt.

    Stătea ghemuită într-un colț, rezemată de perete și citind cu atenție din carnețelul roșu. Analiza fiecare cuvânt cu grijă, încercând să fie atentă și să nu-i scape ceva. Dorise carnetul ăsta mai mult decât orice, timp de doi ani s-a chinuit să pună mâna pe el și acum îl avea. Era dezamăgită, credea că acesta e jurnalul lui James sau locul unde își nota întâlnirile. Avea impresia că așa avea să-l cunoască, să-i știe slăbiciunile și să-l poată influența după bunul plac. Dar nu, era un simplu carnet unde își nota date despre pacienți, iar numele ei nici măcar nu figura. S-a străduit atât de mult să pună mâna pe el, iar acum descoperise că totul a fost degeaba. S-a întors de unde a plecat, el știa totul despre ea iar ea nu avea nici cea mai mică idee cine e el. Răsfoia paginile îngălbenite, citind acum printre rânduri și încercând să găsească ceva interesant. Fără rost, tot ce afla erau datele personale ale paciențiilor și medicația acestora. Continuă să caute, trebuia, totuși, să fie ceva. Altfel, James nu ar fi avut niciun motiv să îl țină ascuns. Deodată dădu peste câteva foi rupte dintr-un ziar, după înfățișare acestea păreau vechi de câțiva ani.

    MONSTRUL DIN LIVERPOOL PRINS.
    Poliția a reușit în sfârșit să-l prindă pe cel mai periculos criminal din Liverpool. Ucigașul a fost arestat pe strada Childwall, la data de 20 noiembrie. Adam Hamilton, cunoscut ca monstrul din Liverpool, este în arestul poliției așteptând să i se decidă soarta. Avocatul acestuia susține că Adam este bolnav și are nevoie de ajutor. În timp ce detectivul care s-a ocupat de caz e sigur că Adam știa ce face și nu e vorba de nicio boală mentală.
Adam a început să ucidă acum doi ani, prima lui victima find o fată de doisprezece ani care se ducea spre școală. În tot acest timp el a ucis peste treizeci de femei, cu vârste cuprinse între zece și patruzeci de ani. Însă, zvonurile spun că, de fapt, ar fi ucis mai mult de cincizeci de femei.
Ultima lui victima a fost Sarah Watson, logodnica sa, în vârstă de nouăsprezece ani. Aceasta a fost cea mai îngrozitoare crimă a sa, find aproape imposibil de recunoscut cadavrul. Drept urmare fratele acesteia, James Watson, a confirmat că e Sarah doar după ce i-a observat tatuajul.

    NEDREPTATE PENTRU RUDELE VICTIMELOR.
    În această dimineață s-a hotărât soarta lui Adam Hamilton, unul dintre cei mai periculoși criminali din Anglia. După trei procese Adam a fost declarat bolnav psihic, hotărându-se internarea sa în ospiciul Woodleigh din Londra. Rudele victimelor, femeile și majoritatea locuitorilor din Liverpool s-au revoltat, considerând că s-a făcut o nedreptate. Tatăl primei victime afirmă că nu e normal ca un monstru, care a luat atâtea vieți, să fie lăsat în viață și să primească o pedeapsă atât de ușoară.

    S-a oprit din citit, era șocată și intrigată în același timp. Știa povestea lui Adam, mai bine decât o știa chiar pe a sa, dar nu bănuise nicio clipă că iubita lui era sora lui James. Cum se putea așa ceva? Era imposibil, greu de conceput că James putea sta sub același acoperiș cu persoana care îi ucisese sora. Putea fi o coincidență de nume, dar asta nu explica de ce James păstra aceste foi. Mai ales când Adam nici măcar nu era pacientul său. Așadar, asta nu voia James să se afle. Răsuflă ușurată, după atâta timp găsise ceva din trecutul lui. Era mândră că, în sfârșit, a descoperit unul dintre secretele lui James și putea să folosească acest lucru în avantajul ei. Dar, în același timp, regreta că nu poate să-i pară rău pentru James.

    De dimineață era liniște, nimeni nu avea chef de nimic și părea că timpul stătea în loc. În camera principală, sau living cum îi spuneau pacienții, Hanna și Adam jucau șah. Sau, măcar, asta încercau să facă, deoarece niciunul dintre ei nu avea cu adevărat chef de așa ceva. Pur și simplu mutau piesele la nimereală, în timp ce se analizau reciproc, de parcă era prima oară când se vedeau.

        - Știu ce-ai făcut, spuse încet Adam.
        - Nu mă interesează.
        - Bănuiesc că ai aflat, spuse el pe un ton stins.

    Bruneta nu mai spuse nimic, doar încerca să-și facă următoarea mutare. Planul inițial îl includea și pe Adam, fără el nu ar fi funcționat. Totuși, acum nu știa ce fi ar trebui să facă, el nu mai părea omul potrivit. Iar singura persoană, înafară de el, cu care se înțelegea era April. Nu ar fi putut să o implice în așa ceva, era prea periculos pentru o puștoaică și oricum avea să plece curând.

        - Te gândești cum să scapi de mine? vocea dură a bărbatului o trezise la realitate.
        - Cam așa ceva, răspunse ea.
        - Haide, iubito. Știm amândoi că fără mine nu ești în stare de nimic și, oricum, mai ne trebuie o persoană. Ce părere ai? o întrebase el aproape șoptind ultimele cuvinte.
        - Cum ar fi?
        - April, răspunse Adam calm.

    În scurt timp bărbatul s-a ridicat și a dispărut rapid din încăpere, de parcă nu fusese niciodată acolo. Bruneta se obișnuise deja cu personalitatea lui complicată, întodeuna apărea și pleca fără să spună nimic. Se gândea atent la propunerea lui, se întreba dacă înnebunise. Dar, firește, realiză că e o prostie să se întreba așa ceva. Era, evident, deja nebun. Nu putea înțelege de ce s-ar gândi să implice un copil în treaba asta și, mai ales, de unde o știa pe April. Era obosită, cearcănele de la ochi find evidente, nu a putut să închidă un ochi toată noaptea. Se gândise la carnetul lui James, altă problemă de care avea să se ocupe mai târziu. Trebuia să-l ducă înapoi, până se se întoarcă James și să observe că-i lipsește. Poate, totuși, ar trebui să vorbească cu el despre asta și să afle cum poate să-i suporte existența lui Adam. În momentul ăsta simțea că explodează, avea atâtea întrebări și totuși niciun răspuns.

    Privea îngândurată pacienții din jurul său, păreau toți atât de deprimați. Și, totuși, era geloasă pe ei. Veneau, stăteau o perioadă și apoi se întorceau la familile și casele lor. Dacă și-ar urma tratamentul și ar asculta ce-i spune dr. Watson, în scurt timp, ar fi și ea liberă. S-ar întoarce la viața de noapte, ar petrece până dimineața cu niște oameni pe care nici măcar nu-i place și ar fi mahmură întodeauna. Ar cunoaște un tip și s-ar culca cu el doar pentru că altceva mai bun de făcut n-are. O să trăiască așa o zi, două până se satură și începe o viață nouă. Ar merge în parc, ar citi o carte sau doar se va amagi singură că viața ei e perfectă. S-ar întoarce acasă, să-și vadă părinții și sora. Va fi primită cu o politețe falsă, prejudecăți și niște priviri pline de scârbă. Ar pleca cum a venit, realizând că aceea nu mai e de mult familia ei. Se va întoarce în Londra, plictisită și sătulă de viața pe care o duce. O să meargă într-un bar de striptease doar pentru că n-a fost niciodată. Ar face tot ce i-a fost vreodată frică să facă. Și într-o zi, ar ajunge la concluzia că viaţa e aşa cum e, nu mai merge, nimic nu se va schimba. Și toate astea pentru ce? Trebuia să admită că aici nu era așa rău și începuse să-i placă. Viața ei nu mai fusese de mult așa interesantă și complicată. Cunoscuse oameni de toate felurile, făcuse lucruri de care nu se credea în stare și își depășea limitele în fiecare zi. Zâmbea, pentru prima oară în ultimele săptămâni se simțea cu adevărat împlinită. Realizase că, de fapt, ea nu a dorit niciodată să evadeze. S-a oferit să-l ajute pe Adam doar pentru că voia să simtă adrenalina, pericolul de a face așa ceva. Dar, probabil, când va fi pusă în fața faptului împlinit va da înapoi, ca întodeauna. S-ar întoarce plină de păcate la James în birou, va fi certată și i s-ar interzice ieșirea din cameră timp de o săptămână. Apoi o va lua de la căpât, până o să se plictisească și de asta. Poate, de-abia atunci, va încerca să facă altceva, mai periculos. Să pornească un incendiu sau chiar să omoare pe cineva. N-ar exista consecințe, deoarece e într-un ospiciu pentru că e nebună, iar asta e cea mai bună scuză. Ce ar putea fi mai plăcut decât să faci ce vrei fără să fi judecat, se întrebă bruneta nostalgică.

Heey! Imi place ficul tau! Astept nextul si apropo, sunt noua pe aici!

Hellau.

Ca sa stii si tu, am vrut sa intru atunci cand am vazut ca a aparut un capitol nou si fix in momentul ala s-a blocat pagina de internet, s-a inchis si s-a deschis iar fara sa fac nimic. (D) Asadar, trecand peste incidentul ce mi-a dat oarecum de gandit, am ajuns aici, am citit si capitolul al patrulea si am o oroare pe faptul ca e posibil sa ma repet si in comentariul asta, spunandu-ti ca-mi place cum scrii. La naiba, imi place cum scrii si cum dezvolti aceasta poveste, pe care o citesc fara sa ma pot opri. Ce-i trist e ca ale tale capitole nu sunt fara sfarsit si ca la un moment dat trebuie sa ma opresc. In fine, aberez, ma repet, devin sacaitoare, tu doar adu nextul si mai vedem atunci. Spor la scris. :)

" Ar cunoaște un tip și s-ar culca cu el doar pentru că altceva mai bun de făcut n-are. " <= hey, sounds like future me. think

[ not ]
Placerea nu e sa omori, ci sa cruti, dar ce stiu eu. Tu esti cel caruia ii debiteaza mintea tot felul de idei si conceptii. *thumbs up* Este ficul tau, deci nu ma bag siiiii...acum ma voi opri din palavragit fara sa spun cu adevarat ceva. take this!

Cred ca o inteleg pe Hanna excelent, nimic nou sub soare. Cum a zis si Choco, bravo, scrii fain, blablabla, continua tot asa, etc. Eu, personal, deabia astept sa ajung la partile cu adevarat interesante. yeah

Niciun sens: