Figure 8

Inainte de a va prezenta one shot-ul, vreau sa mentionez ca acesta are doar un capitol.
Din cauza unei probleme din laptop, nu am putut corecta capitolul cand l-am scris. >.<
Imi pare rau, insa sper sa fi iesit cat de cat bine, fara prea multe greseli de tastare si exprimare. >.>

Lectura placuta. kiss

Miercuri, Tokyo, Japonia
ELLIE SCOTT's point of view

    Priveam atentă cum pendula ceasului lovea cu putere geamul, exprimând o dorință nebună și malefică de moarte, care-mi provoca fiori pe șira spinării. M-am aplecat asupra ceștii de cafea, privindu-i culoarea sobră: un maro închis, limpede, din care aburii ieșeau neîncetat aburindu-mi ochelarii. Mi-am ridicat capul, apucându-mi ”lunetele” de ramele maro și am luat un șervețel din pachetul ce ședea pe masa acoperită cu o cuvertură de culoarea palidă, alb- gălbuie, prin a locuri arsă de țigări. Pe margine erau desenate diferite simboluri stranii care-mi făceau pielea de găină. Nu le știam înțelesul și deși eram interesată să aflu ce înseamnă nu mă omoram atât de tare. Mi-am șters ochelarii prin mișcări robuste, pentru a fi sigură că nu va rămâne nici o urmă de abur pe aceștia, căci mi-ar fi îngreunat vederea. Arunc șervețelul și mă întorc la masă. Îmi ascund chipul în palmele-mi reci, simțind cum durerea de cap mi se accentua într-un mod prea rapid, ceea ce începuse să mă îngrozească. Mi-am masat ușor tâmplele amorțite și am oftat sonor la cântecul cucului de pe perete. Venise timpul, trebuiau să mă ducă la spital. Nu voiam să renunț la ele, erau o parte din mine, erau singurele care mă făceau să mă simt bine în astfel de situații. Drogurile îmi alinau viața de la moartea bunicii mele, femeia care m-a crescut cu o dragoste maternă, cea care m-a ajutat de fiecare dată indiferent de circumstanțe. Încă îmi amintesc chipul ei palid, ochii aceia verzi care se pierdeau în zare într-un anumit punct, buzele-i roz și crăpate strânse într-o linie aproape invizibilă. La vârsta de optzeci și opt de ani, mă uimea cum de zâmbea, cum își alina durerea în romanele scrise de Sandra Brown, cum își punea ochelarii cu rama gălbuie pe vârful nasului cârn, care odată fusese albă însă din pricina timpului s-a îngălbenit. Da. Ea a fost cea mai importantă persoană din viața mea, acum, din păcate moartă. Dacă nu era ea, nici că aș mai fi știut ceva din ce știu astăzi. De fapt, sunt un eșec. Am devenit ceva oribil, ceva care mă dezgustă. Am devenit... dependentă de droguri.

- Iubire, au venit. Ia-ți geanta! se auzi vocea mamei mele venind din dreptul ușii. Uram să-mi spună asta, nu voiam să merg acolo. Mă puteam descurca și singură.

Fără a mă mai împotrivi ca de fiecare dată, îmi iau geanta de pe spătarul scaunului. Aveam un chef nebun de a ucide pe cineva, însă mă abțineam. O ceartă în plus ar fi fost picătura care ar fi umplut paharul, de aceea încercam din răsputeri să evit o a doua ”răscoală” pe ziua de azi. Oftez din toți rărunchii, urmând-o pe mama până la mașină. Nu voiam să mă urc, însă eram conștientă că dacă nu o voi face mă vor obliga. Deci, era cam același lucru. Am intrat, având grijă să nu dau cu capul în tavanul mașinii. De obicei, așa făceam când eram mică. De fiecare dată când mergeam cu un autoomobil, mă pricopseam cu un cucui de toată frumusețea, care sfârșea prin a fi pansat de bunica; din nou, singura care avea grijă de mine. Mi-am așezat geanta lângă pulpa piciorului meu și mi-am scos telefonul din buzunar. Eram sigură! M-a sunat de vreo o sută de ori, asta însemnând o sută de apeluri nepreluate. Super, acum va trebui să mă cert și cu el. Nici că se putea mai bine!

- Cât mai avem? am spus eu, parcă vorbind din gaură de șarpe. Glasul îmi pierise, nu mai aveam tăria necesară de-al păstra ridicat la atâția decibeli. Uram să țip, deși atunci când eram sub efectul dozei o făceam, desigur, involuntar.

Aud cum mama îmi spune ceva imperceptibil, așa că nu mă mai chinui să înțeleg ce vrea să-MI spună. Mă resemnez cu gândul că o dată și o dată vom ajunge și acolo, de aceea nu mai insistam să întreb. Mă resum la o strâmbătură ca cea a unui copil mic și în rest lenevesc pe bancheta din spate, gândindu-mă la calvarul pe care-l voi petrece la acel spital de detoxifiere. Mergeam acolo deoarece în ultimul timp am cam exagerat: am luat doze duble și aproape că mi-am curmat viața cu niște pastile de-ale mamei. Fără voia mea, mă pierdusem în trecut. Cădeam într-o gaură din care nu credeam că voi putea ieși vreodată, așa că am hotărât să o rog pe mama să mă aducă aici. Și deși nu-mi voiam răul, mi-l făceam singură cu mâna mea. Of, ce greu e!

   - Am ajuns, mormăi șoferul bătrân pe un ton hârâit, de parcă se înnecase cu pâine uscatâ.

Hotărâtă și serioasă, am coborât din mașină. Deși abia mă mai țineau picioarele și mi-era o foame de lup, am izbutit să mă sprijin de capota mașinii. Mama m-a luat de antebraț, pe post de sprijin. Am acceptat, deși eram cam uimită de comportamentul mamei. ”Îi e frică că mă pierde sau o face doar de ochii lumii?” m-am întrebat, scrâșnind din dinți și intrând în spital, cu mama de mână. Simt cum mi se face greață, mirosul e de vină. Nu suportam acel aer închis, plin de mirosuri chimice ale medicamentelor și de cine mai știe ce operații. Înghit, în speranța că răul îmi va trece; nu sunt o norocoasă, așa că de ce aș începe acum? Înghit, repetând același procedeu de câteva ori până ajungem în biroul doctorului care urma să-mi poarte de grijă, alături de încă câteva asistente sobre, care-mi provocau fiori pe șira spinării. Îi ascultam pe cei doi vorbind încontinuu despre starea mea, acest lucru provocându-mi o scârbă mai mare. Nu mâncasem nimic. Tot ceea ce făcusem în această dimineață a fost să stau pe laptop, fumând, pierzându-mi timpul. Bineînțeles, nu eram încântată de comportamentul meu, însă deja devenisem dependentă.

- Mami, ești bine? îmi grăi mama, eu fiind vizibil iritată de întrebarea ei fără noimă.

- Duceți-vă în salonul numărul o sută patruzeci și șapte. Acolo vă vor aștepta toți ceilalți doctori care se vor ocupa de dânsa. Voi veni și eu după aceea. Riscul de a muri e mare, deoarece observ că suferă de anorexie. Vom încerca tot ce putem. Puteți pleca. Ne spuse el, văzând că eu deja începeam să tremur din cauza stomacului. Adevărat, acele pastile îmi provocaseră o durere inimaginabilă. O făceam involuntar, fără voia mea, ca și când în acel moment o forță malefică mă poseda. Nu, nu am idee ce se întâmplă.

În aceeași poziție, ne-am îndreptat spre salonul respectiv. Până să ajungem acolo, am mai trecut pe lângă niște încăperi mai bizare din care se auzeau sunete asemeni țipătului Satanei, care mi-au făcut inima să se zbată într-un mod alert, aproape părăsindu-mi pieptul. ”Ce spital mai e și ăsta?!” mi-am spus speriată în gând, muscându-mi buza inferioară în încercarea disperată de a nu plânge, însă asta am și făcut. Mi-am șters cu mâneca bluzei roșiatice lacrimile, în speranța ca mama să nu fi observat starea mea actuală, ceea ce, prin minune, s-a și întâmplat.

Intrăm în salon. Mama se grăbea, iar eu mergeam ca la ghilotină în urma ei, sprijinindu-mă de fiecare perete existent. Începeam să văd în ceață, însă acest lucru nu m-a împiedicat să mă așez pe canapea. Mi-am acoperit chipul cu mâinile, încercând să scap de durere; evident, nu am reușit.

- Sunteți domnișoara Scott? mi s-a spus dintr-o parte a camerei. Am tresărit, și am spus un scurt da urmat de un suspin prelung. Cred că doctorii se mirau de starea mea. Eu eram sigură că nu era din cauza drogurilor, ci datorită fricii pe care o purtam în spinare. Mi-era frică să rămân aici, din unul sau mai multe motive neștiute nici de mine. Speram să mă lase să-mi petrec noaptea acasă, căci înnoptând aici mi-ar putea provoca un șoc emoțional puternic.

- Doamnă, după actuala stare în care se prezintă, va trebui s-o internăm.
- Nici o problemă, spuse mama toată un zâmbet, parcă bucurându-se de suferința mea.

Am tăcut. Nu mai aveam cuvinte. Eram prea speriată ca să vorbesc și în plus, speram să nu fie atât de garv pe cât părea; având în vedere că de cele mai multe ori, doctorii exagerează privind bolile pacienților lor. Am acceptat, ceea ce mi s-a părut ciudat și mie.

După câteva ore în care mama a fost pusă să semneze niște acte nefolositoare, care ajutau în nu știu ce mod la internarea mea, am stat întinsă pe un pat alb încercând să moțăi căci nu mai aveam puterea necesară pentru a ține ochii deschiși. Eram prea obosită să mai lupt, așa că mă lăsasem pe mâinile capabile ale doctorilor. Eram sigură că voi scăpa întreagă de aici, dar totuși mă întrebam cum îmi voi petrece eu nopțile pe aici, singură, înconjurată de alți drogați care sunt într-o stare mai critică. Îmi era frică, voiam ca mama să rămână cu mine, dar eram sigură că nu va face acest lucru deci de ce s-o mai întreb?

   - Domnișoară, stați calmă. Vă vom face detoxifierea în câteva minute. Luați aceste medicamente, îmi spuse un glas masculin și ferm, care mi-a pus pe buze două pastile micuțe, care miroseau a mosc. Fără a mai spune nimic, deschid gura, iar acestea au picat direct pe limba mea. Simt cum un lichid fără gust își face simțită prezența în gura mea, în scurt timp realizând că e apă. Îndemnată de tot aceeași voce, am reușit să înghit fără a mă îneca. Realizez că aici toți sunt atenți cu fiecare pacient, așa că încep ușor, ușor să mă calmez.

Deodată, aud un sunet asurzitor care mă face să gem, sau mai bine spus să țip. Simt ceva amar în gură, senzația de greață revenind. Urma să vomit pentru a scăpa de celealte droguri din stomac? Sau ce? Huh, nu am idee. Deja simt cum tot Pământul se învârte cu mine. Eu voiam o viață liniștită, fericită, dar se pare că ea nu mă voia pe mine. Uram când eram nevoită să suport ce-mi aducea viața, uram să exist într-o asemenea eră, alături de o societate murdară, stricată. Până la urmă, e doar o stare care sper să-mi treacă până la sfârșitul zilei, căci nu am nevoie de această greață peste noapte. Nu vreau să-mi petrec noaptea la toaletă, vomitând tot ce am în interior. Și așa, după ce voi ieși de aici îmi voi schimba puțin viața, sper să pot renunța de tot la aceste obiceiuri p*oaste de care am devenit dependentă. Adică, sper să ies de aici în curând.

   - Ellie, iubire, stai calmă. Vin mâine să te iau, spuse mama pe un ton jalnic. Eu eram conștientă că voi sta aici mai mult de o săptămână, căci starea mea este agravată. De cat să mă mintă, mai bine ar încerca să-mi spună crudul adevăr, deoarece oricât de rea ar fi realitatea, e realitate. Mi-am strâns pumnul, băgându-mi unghiile în carne. Mi-era frică, frică să nu mor și totuși de ce mă otrăveam singură cu acele substanțe? Da, bunica a fost alături de mine, am iubit-o mult, a fost ca o mamă pentru mine și încă are un loc special în sufletul meu, insă de ce am ajuns atât de departe?

- Țineți-vă respirația!

Auzind aceste cuvinte, mi-am ținut automat respirația deși inima mea alerga ca la maraton. Era a nu știu câta oară în care nu făcea ceea ce îi comandam, aveam impresia că întregul corp nu mă mai asculta. Nu aveam voință asupra lui. Era ca și când m-aș fi certat cu fratele meu, luându-l ca exemplu deoarece el nu-mi asculta nici în ruptul capului sfaturile.

Mi-am dres glasul, bineînțeles, în gând, căci nu aveam putere să scot vreun cuvânt. Abia că-mi mai puteam ține respirația, căile mele respiratorii fiind deja destul de înfundate din pricina răcelii, cu care m-am pricopsit în urmă cu o lună. Starea de greață persista, iar eu mă panicam cu fiecare moment care trecea pe nesimțite. Ce se întâmplă? Ce îmi fac? Întrebări fără răspuns, noimă, care puteau fi înțelese doar de mine.

Deodată, mi-am simțit corpul plutind, scăzând în greutate și ajungând ușor precum un fulg de gâscă. Mă simțeam atât de bine! Grijile îmi fuseseră alungate, căci nimic nu mă mai speria. Eram însfârșit stăpână pe ceva al meu, însă nu aveam idee ce dețineam. Mă simțeam ca acasă, parcă aveam lumea la picioare. Ce e cu această senzație? Unde e starea mea de mai devreme? Am murit cumva?!

***

- Bine ai revenit, Ellie!

- CE?! Spun eu aproape țipând, însă fără a putea deschide ochii. Acel glas hârâit îmi aducea aminte de o persoană dragă mie, însă nu aveam idee despre cine era vorba.

Am întrebat confuză ce s-a întâmplat, iar glasul mi-a povestit tot pe îndelete. Ochii mei erau încă închiși, nu aveam forță și curaj pentru a-i deschide. Tăria și încrederea în propria-mi persoană a dispărut, ceea ce mi-a amintit de câteva momente petrecute înainte de asta. Ce s-a întâmplat nu știu, însă eram sigură că ceva necurat era la mijloc.

- Unde suntem și cine ești?

Am așteptat răspunsul timp de câteva minute care au părut o eternitate, iar într-un final am auzit un râs hârâit care mi-a provocat fiori pe șirea spinării. Mi s-a spus să-mi deschid ochii, căci voi vedea răspunsul la toate întrebările mele. Încerc, încerc dar nimic nu se întâmpla. Reușisem să-mi întredeschid ochiul drept și să privesc o imagine vagă, încețoșată printer genele dese și arcuite. Pot distinge chipul unui bărbat mai în vârstă, cu buzele mari și late, de un bej spălăcit. Fața lui era rahitică, puteam observa că sufera de o anorexie gravă. Clipesc, reușind să văd totul clar. Nu! NU! CE CAUT EU IN IAD!?

- Asta mă întreb și eu. Bine ai revenit în Infern, se auzi o altă voce. Mi-am înclinat capul, reușind să deschid larg ambii ochi. Mă holbez la persoana respective, care purta la gât un lanț în formă de pentagramă. Părul șaten închis, asemeni scoarței copacilor, era încâlcit ca un cuib de ciori, iar cearcănele și pungile erau prezente sub ochii săi. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz. Nu puteam să cred că Bizkit a ajuns în acest loc. Cu ce scop? Că s-a sinucis? Da, cred că asta a făcut. S-a sinucis din cauza mea, iar acum va trebui să împărțim aceeași celulă de Iad. Totuși, mă bucuram că însfârșit voi putea face o faptă bună. Până la urmă, în viață trebuie să și mori. Voi veghea de aici, ca un înger decăzut, asupra celor care îmi sunt dragi. Totuși, îi urăsc. Simt o ură profundă, însă sunt familia mea, indiferent de cum s-au purtat.

Mama, tată, bunicule, frate, soră, prieteni, dușmani… îmi pare rău. Veți veni și voi aici, voi avea grijă să fim împreună mereu. Figura 1 este păcatul Pământesc pe care toți îl avem, a doua figură este pierderea purității, a treia și a patra figură sunt certurile, a cincea figură și a șasea sunt crimele, a șaptea figură este sinuciderea și a opta figură este INTRAREA ÎN INFERN. Figura opt este cea care vă va aduce alături de mine, așa că sper să o respectați.

Ely Whisky says:
Chiar dacă o persoană moare, nu este nici un capăt de drum. Moartea face parte din viață. Ea este factorul care ne face să ne întrebăm de ce am venit aici, în această lume. Grea întrebare, nu-I așa? Oamenii sunt muritori pe acest Pământ, nimeni nu are viață veșnică, iar după moarte totul se sfârșește. Deși am ajuns să iubim doar amintirile, continuăm să o facem, căci așa ne satisfacem mofturile, așa ne maturizăm. Moartea este factorul important, ea ne face să ne temem de viață și să ajungem la gesture disperate. Nu vă sinucideți niciodată, nu vă răniți corpurile, căci voi nu știți să dați viață unui om, nu știți să-i implantați un suflet. Nu știți sa-l creați.
Mulți mă întreabă de ce scriu, iar eu nu știu ce să le răspund. Îmi place dreptatea, ador psihologia, îmi place să fac oamenii să înțeleagă și să învețe din ceea ce scriu. În viață, ne perfecționăm, ne maturizăm, învățăm să fim oameni. Nu uitați niciodată că există persoane care vă iubesc, nu vă duceți cu gândul la gesturi disperate, căci s-ar putea să vă fie mai rău după moarte.

[/font]

Sfârșit

Mi-a plăcut cel mai tare ce ai scris tu la final, fiindcă cuvintele au reflectat adevărul şi îmi place că ai încercat să ne transmiţi nou ceva, o învăţătură, sper doar să se ia în considerare spusele tale. Per ansamblu one-shotul e dragut, dar puteai dezvolta mult mai mult de atât, ai avut şi câteva greşeli, dar asta se rezolvă cu un edit scurt. Ce mi-a mai complăcut a fost finalul poveştii şi nu mă refer la rândurile scrise de autor, ci la ce a povestit personajul principal. Mă cam uimeşte faptul că a ajuns în Iad. Dar cum naiba de a ajuns? Rămâne un mister...

Ely Whisky a scris:: Miercuri, Tokyo, Japonia
ELLIE SCOTT's point of view

    Priveam atentă cum pendula ceasului lovea cu putere geamul, exprimând o dorință nebună și malefică de moarte, care-mi provoca fiori pe șira spinării. M-am aplecat asupra ceștii de cafea, privindu-i culoarea sobră: un maro închis, limpede, din care aburii ieșeau neîncetat ~~aburindu-mi~~ ( Chiar dacă nu e aceiaşi formă a cuvântului e enervant, cel puţin pentru mine. Corect: înceţoşează. ) ochelarii. Mi-am ridicat capul, apucându-mi ”lunetele” de ramele maro și am luat un șervețel din pachetul ce ședea pe masa acoperită cu o cuvertură de culoarea palidă, alb- gălbuie, prin a locuri arsă de țigări. Pe margine erau desenate diferite simboluri stranii care-mi făceau pielea de găină. Nu le știam înțelesul și deși eram interesată să aflu ce înseamnă nu mă omoram atât de tare. Mi-am șters ochelarii prin mișcări robuste, pentru a fi sigură că nu va rămâne nici o urmă de abur pe aceștia, căci mi-ar fi îngreunat vederea. Arunc șervețelul și mă întorc la masă. Îmi ascund chipul în palmele-mi reci, simțind cum durerea de cap mi se accentua într-un mod prea rapid, ceea ce începuse să mă îngrozească. Mi-am masat ușor tâmplele amorțite și am oftat sonor la cântecul cucului de pe perete. Venise timpul, trebuiau să mă ducă la spital. Nu voiam să renunț la ele, erau o parte din mine, erau singurele care mă făceau să mă simt bine în astfel de situații. Drogurile îmi alinau viața de la moartea bunicii mele, femeia care m-a crescut cu o dragoste maternă, cea care m-a ajutat de fiecare dată indiferent de circumstanțe. Încă îmi amintesc chipul ei palid, ochii aceia verzi care se pierdeau în zare într-un anumit punct, buzele-i roz și crăpate strânse într-o linie aproape invizibilă. La vârsta de optzeci și opt de ani, mă uimea cum de zâmbea, cum își alina durerea în romanele scrise de Sandra Brown, cum își punea ochelarii cu rama gălbuie pe vârful nasului cârn, care odată fusese albă însă din pricina timpului s-a îngălbenit. Da. Ea a fost cea mai importantă persoană din viața mea, acum, din păcate moartă. Dacă nu era ea, nici că aș mai fi știut ceva din ce știu astăzi. De fapt, sunt un eșec. Am devenit ceva oribil, ceva care mă dezgustă. Am devenit... dependentă de droguri.

- Iubire, au venit. Ia-ți geanta! se auzi vocea mamei mele venind din dreptul ușii. Uram să-mi spună asta, nu voiam să merg acolo. Mă puteam descurca și singură.

Fără a mă mai împotrivi ca de fiecare dată, îmi iau geanta de pe spătarul scaunului. Aveam un chef nebun de a ucide pe cineva, însă mă abțineam. O ceartă în plus ar fi fost picătura care ar fi umplut paharul, de aceea încercam din răsputeri să evit o a doua ”răscoală” pe ziua de azi. Oftez din toți rărunchii, urmând-o pe mama până la mașină. Nu voiam să mă urc, însă eram conștientă că dacă nu o voi face mă vor obliga. Deci, era cam același lucru. Am intrat, având grijă să nu dau cu capul în tavanul mașinii. De obicei, așa făceam când eram mică. De fiecare dată când mergeam cu un autoomobil, (Corect: automobil. ) mă pricopseam cu un cucui de toată frumusețea, care sfârșea prin a fi pansat de bunica; din nou, singura care avea grijă de mine. Mi-am așezat geanta lângă pulpa piciorului meu și mi-am scos telefonul din buzunar. Eram sigură! M-a sunat de vreo o sută de ori, asta însemnând o sută de apeluri nepreluate. Super, acum va trebui să mă cert și cu el. Nici că se putea mai bine!

- Cât mai avem? am spus eu, parcă vorbind din gaură de șarpe. Glasul îmi pierise, nu mai aveam tăria necesară de-al păstra ridicat la atâția decibeli. Uram să țip, deși atunci când eram sub efectul dozei o făceam, desigur, involuntar.

Aud cum mama îmi spune ceva imperceptibil, așa că nu mă mai chinui să înțeleg ce vrea să-MI spună. Mă resemnez cu gândul că o dată și o dată vom ajunge și acolo, de aceea nu mai insistam să întreb. Mă resum ( Corect: rezm, cu z, nu cu s. ) la o strâmbătură ca cea a unui copil mic și în rest lenevesc pe bancheta din spate, gândindu-mă la calvarul pe care-l voi petrece la acel spital de detoxifiere. Mergeam acolo deoarece în ultimul timp am cam exagerat: am luat doze duble și aproape că mi-am curmat viața cu niște pastile de-ale mamei. Fără voia mea, mă pierdusem în trecut. Cădeam într-o gaură din care nu credeam că voi putea ieși vreodată, așa că am hotărât să o rog pe mama să mă aducă aici. Și deși nu-mi voiam răul, mi-l făceam singură cu mâna mea. Of, ce greu e!

   - Am ajuns, mormăi șoferul bătrân pe un ton hârâit, de parcă se înnecase cu pâine uscatâ.

Hotărâtă și serioasă, am coborât din mașină. Deși abia mă mai țineau picioarele și mi-era o foame de lup, am izbutit să mă sprijin de capota mașinii. Mama m-a luat de antebraț, pe post de sprijin. Am acceptat, deși eram cam uimită de comportamentul mamei. ”Îi e frică că mă pierde sau o face doar de ochii lumii?” m-am întrebat, scrâșnind din dinți și intrând în spital, cu mama de mână. Simt cum mi se face greață, mirosul e de vină. Nu suportam acel aer închis, plin de mirosuri chimice ale medicamentelor și de cine mai știe ce operații. Înghit, în speranța că răul îmi va trece; nu sunt o norocoasă, așa că de ce aș începe acum? Înghit, repetând același procedeu de câteva ori până ajungem în biroul doctorului care urma să-mi poarte de grijă, alături de încă câteva asistente sobre, care-mi provocau fiori pe șira spinării. Îi ascultam pe cei doi vorbind încontinuu despre starea mea, acest lucru provocându-mi o scârbă mai mare. Nu mâncasem nimic. Tot ceea ce făcusem în această dimineață a fost să stau pe laptop, fumând, pierzându-mi timpul. Bineînțeles, nu eram încântată de comportamentul meu, însă deja devenisem dependentă.

- Mami, ești bine? îmi grăi mama, eu fiind vizibil iritată de întrebarea ei fără noimă.

- Duceți-vă în salonul numărul o sută patruzeci și șapte. Acolo vă vor aștepta toți ceilalți doctori care se vor ocupa de dânsa. Voi veni și eu după aceea. Riscul de a muri e mare, deoarece observ că suferă de anorexie. Vom încerca tot ce putem. Puteți pleca. Ne spuse el, văzând că eu deja începeam să tremur din cauza stomacului. Adevărat, acele pastile îmi provocaseră o durere inimaginabilă. O făceam involuntar, fără voia mea, ca și când în acel moment o forță malefică mă poseda. Nu, nu am idee ce se întâmplă.

În aceeași poziție, ne-am îndreptat spre salonul respectiv. Până să ajungem acolo, am mai trecut pe lângă niște încăperi mai bizare din care se auzeau sunete asemeni țipătului Satanei, care mi-au făcut inima să se zbată într-un mod alert, aproape părăsindu-mi pieptul. ”Ce spital mai e și ăsta?!” mi-am spus speriată în gând, muscându-mi buza inferioară în încercarea disperată de a nu plânge, însă asta am și făcut. Mi-am șters cu mâneca bluzei roșiatice lacrimile, în speranța ca mama să nu fi observat starea mea actuală, ceea ce, prin minune, s-a și întâmplat.

Intrăm în salon. Mama se grăbea, iar eu mergeam ca la ghilotină în urma ei, sprijinindu-mă de fiecare perete existent. Începeam să văd în ceață, însă acest lucru nu m-a împiedicat să mă așez pe canapea. Mi-am acoperit chipul cu mâinile, încercând să scap de durere; evident, nu am reușit.

- Sunteți domnișoara Scott? mi s-a spus dintr-o parte a camerei. Am tresărit, și am spus un scurt da urmat de un suspin prelung. Cred că doctorii se mirau de starea mea. Eu eram sigură că nu era din cauza drogurilor, ci datorită fricii pe care o purtam în spinare. Mi-era frică să rămân aici, din unul sau mai multe motive neștiute nici de mine. Speram să mă lase să-mi petrec noaptea acasă, căci înnoptând aici mi-ar putea provoca un șoc emoțional puternic.

- Doamnă, după actuala stare în care se prezintă, va trebui s-o internăm.
- Nici o problemă, spuse mama toată un zâmbet, parcă bucurându-se de suferința mea.

Am tăcut. Nu mai aveam cuvinte. Eram prea speriată ca să vorbesc și în plus, speram să nu fie atât de garv pe cât părea; având în vedere că de cele mai multe ori, doctorii exagerează privind bolile pacienților lor. Am acceptat, ceea ce mi s-a părut ciudat și mie.

După câteva ore în care mama a fost pusă să semneze niște acte nefolositoare, care ajutau în nu știu ce mod la internarea mea, am stat întinsă pe un pat alb încercând să moțăi căci nu mai aveam puterea necesară pentru a ține ochii deschiși. Eram prea obosită să mai lupt, așa că mă lăsasem pe mâinile capabile ale doctorilor. Eram sigură că voi scăpa întreagă de aici, dar totuși mă întrebam cum îmi voi petrece eu nopțile pe aici, singură, înconjurată de alți drogați care sunt într-o stare mai critică. Îmi era frică, voiam ca mama să rămână cu mine, dar eram sigură că nu va face acest lucru deci de ce s-o mai întreb?

   - Domnișoară, stați calmă. Vă vom face detoxifierea în câteva minute. Luați aceste medicamente, îmi spuse un glas masculin și ferm, care mi-a pus pe buze două pastile micuțe, care miroseau a mosc. Fără a mai spune nimic, deschid gura, iar acestea au picat direct pe limba mea. Simt cum un lichid fără gust își face simțită prezența în gura mea, în scurt timp realizând că e apă. Îndemnată de tot aceeași voce, am reușit să înghit fără a mă îneca. Realizez că aici toți sunt atenți cu fiecare pacient, așa că încep ușor, ușor să mă calmez.

Deodată, aud un sunet asurzitor care mă face să gem, sau mai bine spus să țip. Simt ceva amar în gură, senzația de greață revenind. Urma să vomit pentru a scăpa de celealte droguri din stomac? Sau ce? Huh, nu am idee. Deja simt cum tot Pământul se învârte cu mine. Eu voiam o viață liniștită, fericită, dar se pare că ea nu mă voia pe mine. Uram când eram nevoită să suport ce-mi aducea viața, uram să exist într-o asemenea eră, alături de o societate murdară, stricată. Până la urmă, e doar o stare care sper să-mi treacă până la sfârșitul zilei, căci nu am nevoie de această greață peste noapte. Nu vreau să-mi petrec noaptea la toaletă, vomitând tot ce am în interior. Și așa, după ce voi ieși de aici îmi voi schimba puțin viața, sper să pot renunța de tot la aceste obiceiuri p*oaste de care am devenit dependentă. Adică, sper să ies de aici în curând.

   - Ellie, iubire, stai calmă. Vin mâine să te iau, spuse mama pe un ton jalnic. Eu eram conștientă că voi sta aici mai mult de o săptămână, căci starea mea este agravată. De cat ( Corect: decât ). să mă mintă, mai bine ar încerca să-mi spună crudul adevăr, deoarece oricât de rea ar fi realitatea, e realitate. Mi-am strâns pumnul, băgându-mi unghiile în carne. Mi-era frică, frică să nu mor și totuși de ce mă otrăveam singură cu acele substanțe? Da, bunica a fost alături de mine, am iubit-o mult, a fost ca o mamă pentru mine și încă are un loc special în sufletul meu, insă de ce am ajuns atât de departe?

- Țineți-vă respirația!

Auzind aceste cuvinte, mi-am ținut automat respirația deși inima mea alerga ca la maraton. Era a nu știu câta oară în care nu făcea ceea ce îi comandam, aveam impresia că întregul corp nu mă mai asculta. Nu aveam voință asupra lui. Era ca și când m-aș fi certat cu fratele meu, luându-l ca exemplu deoarece el nu-mi asculta nici în ruptul capului sfaturile.

Mi-am dres glasul, bineînțeles, în gând, căci nu aveam putere să scot vreun cuvânt. Abia că-mi mai puteam ține respirația, căile mele respiratorii fiind deja destul de înfundate din pricina răcelii, cu care m-am pricopsit în urmă cu o lună. Starea de greață persista, iar eu mă panicam cu fiecare moment care trecea pe nesimțite. Ce se întâmplă? Ce îmi fac? Întrebări fără răspuns, noimă, care puteau fi înțelese doar de mine.

Deodată, mi-am simțit corpul plutind, scăzând în greutate și ajungând ușor precum un fulg de gâscă. Mă simțeam atât de bine! Grijile îmi fuseseră alungate, căci nimic nu mă mai speria. Eram însfârșit stăpână pe ceva al meu, însă nu aveam idee ce dețineam. Mă simțeam ca acasă, parcă aveam lumea la picioare. Ce e cu această senzație? Unde e starea mea de mai devreme? Am murit cumva?!

***

- Bine ai revenit, Ellie!

- CE?! Spun eu aproape țipând, însă fără a putea deschide ochii. Acel glas hârâit îmi aducea aminte de o persoană dragă mie, însă nu aveam idee despre cine era vorba.

Am întrebat confuză ce s-a întâmplat, iar glasul mi-a povestit tot pe îndelete. Ochii mei erau încă închiși, nu aveam forță și curaj pentru a-i deschide. Tăria și încrederea în propria-mi persoană a dispărut, ceea ce mi-a amintit de câteva momente petrecute înainte de asta. Ce s-a întâmplat nu știu, însă eram sigură că ceva necurat era la mijloc.

- Unde suntem și cine ești?

Am așteptat răspunsul timp de câteva minute care au părut o eternitate, iar într-un final am auzit un râs hârâit care mi-a provocat fiori pe șirea spinării. Mi s-a spus să-mi deschid ochii, căci voi vedea răspunsul la toate întrebările mele. Încerc, încerc ( Înainte de " dar " mereu se pune virgulă, ca în cazul de faţă. ) dar nimic nu se întâmpla. Reușisem să-mi întredeschid ochiul drept și să privesc o imagine vagă, încețoșată printer ( Corect: printre. ) genele dese și arcuite. Pot distinge chipul unui bărbat mai în vârstă, cu buzele mari și late, de un bej spălăcit. Fața lui era rahitică, puteam observa că sufera de o anorexie gravă. Clipesc, reușind să văd totul clar. Nu! NU! CE CAUT EU IN IAD!? ( Nu văd motivul pentru care a trebuit să scrii cu majuscule... )

- Asta mă întreb și eu. Bine ai revenit în Infern, se auzi o altă voce. Mi-am înclinat capul, reușind să deschid larg ambii ochi. Mă holbez la persoana respective ( Corect: respectivă, nu respective. ), care purta la gât un lanț în formă de pentagramă. Părul șaten închis, asemeni scoarței copacilor, era încâlcit ca un cuib de ciori, iar cearcănele și pungile erau prezente sub ochii săi. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz. Nu puteam să cred că Bizkit a ajuns în acest loc. Cu ce scop? Că s-a sinucis? Da, cred că asta a făcut. S-a sinucis din cauza mea, iar acum va trebui să împărțim aceeași celulă de Iad. Totuși, mă bucuram că însfârșit voi putea face o faptă bună. Până la urmă, în viață trebuie să și mori. Voi veghea de aici, ca un înger decăzut, asupra celor care îmi sunt dragi. Totuși, îi urăsc. Simt o ură profundă, însă sunt familia mea, indiferent de cum s-au purtat.

Mama, tată, bunicule, frate, soră, prieteni, dușmani… îmi pare rău. Veți veni și voi aici, voi avea grijă să fim împreună mereu. Figura 1 ( Corect: unu. Într-un text se scrie cu litere, nu cifre, doar în cazul în care este vorba despre o dată. ) este păcatul Pământesc pe care toți îl avem, a doua figură este pierderea purității, a treia și a patra figură sunt certurile, a cincea figură și a șasea sunt crimele, a șaptea figură este sinuciderea și a opta figură este INTRAREA ÎN INFERN. Figura opt este cea care vă va aduce alături de mine, așa că sper să o respectați.

Ely Whisky says:
Chiar dacă o persoană moare, nu este nici un capăt de drum. Moartea face parte din viață. Ea este factorul care ne face să ne întrebăm de ce am venit aici, în această lume. Grea întrebare, nu-I așa? Oamenii sunt muritori pe acest Pământ, nimeni nu are viață veșnică, iar după moarte totul se sfârșește. Deși am ajuns să iubim doar amintirile, continuăm să o facem, căci așa ne satisfacem mofturile, așa ne maturizăm. Moartea este factorul important, ea ne face să ne temem de viață și să ajungem la gesture (Corect: gesturi. ) disperate. Nu vă sinucideți niciodată, nu vă răniți corpurile, căci voi nu știți să dați viață unui om, nu știți să-i implantați un suflet. Nu știți sa-l creați.
Mulți mă întreabă de ce scriu, iar eu nu știu ce să le răspund. Îmi place dreptatea, ador psihologia, îmi place să fac oamenii să înțeleagă și să învețe din ceea ce scriu. În viață, ne perfecționăm, ne maturizăm, învățăm să fim oameni. Nu uitați niciodată că există persoane care vă iubesc, nu vă duceți cu gândul la gesturi disperate, căci s-ar putea să vă fie mai rău după moarte.

Sfârșit

Titlu: Îmi place foarte mult,este interesant și are legătură cu one-shotul tău.
Idee: Mereu mi s-au părut captivante aceste idei care au la bază oamenii depresivi sau cu diferite complexe fizice cât și psihice. Ideile astea nu se vor demoda niciodată. Ideea ta a fost interesantă, dar eu una nu am avut senzația că citesc o poveste care mă surprinde și mă lasă fără cuvinte și cu mari semne de întrebare referitoare la viață, ci din contră, tu ai relatat o întâmplare, n-am simțit îndeajuns. Povestea s-a terminat trist, nu mă așteptamla asta, ci la o continuare scurtă a reabilitării protagonistei, dar asta nu a schimbat cu nimic originalitatea ideei cât și "schița" acesteia.
Descriere: Cum am menționat mai sus mă așteptam la mai mult de la acest aspect. Tu relatai acțiunea, o descriai în detaliu, dar nu o astfel de descriere trebuia să abordezi într-o astfel se temă. Trebuia să te axezi mai mult pe sentimente, nu stiu, pur și simplu simt că a lipsit ceva.
Acțiune: Fiind un one-shot te-ai descurcat foarte bine, iar acțiunea a decurs normal.
Dialog: N-am nimic de comentat, mi-a plăcut mult, ai știut cum să-l realizezi.
Estetică: Foarte bună.
Greșeli de ortografie şi tastare: : Le-am enumerat mai sus. Atenție la unele forme ale cuvintelor.

Subiect: Re: Figure 8 Mier 11 Sept 2013, 09:46

One shot finalizat.