Inca un fic de-al tau Ce draguuut.
Iti ador modul de a scrie, sincer, Imi place chiar foarte mult, caci ma faci sa ma simt in mijlocul actiunii, lucru pe care-l ador.
Idee este foarte interesanta. M-a captat din prima, asa ca voi ramane cititoare fidela.
Am doar o intrebare pentru tine: crezi ca te vei descurca cu atat de multe ficuri? Adica... ai chiar o gramada, caci din cate imi amintesc eu, mai deschisesi inca vreo doua, nu-I asa? Nu as vrea sa renunti la vreunul, deoarece toate sunt superbe, iar eu le iubesc.
Sper ca vei reusi sa aduci nextul rapid, cacui sunt tare curioasa cum vei continua acest fic.
Poate ma anunti si pe mine :) Paa.

Bunăăăăă !
Am ajuns şi eu din zborul tezelor la tine, şi ficul tău mi se pare absolut geial
!
Nu îmi pot da seama cu precizie ce se va întâmpla in continuare Din această cauză, ficul tău mi se pare foarte captivant.
Ţi-aş mulţumii foarte mult, dacă mi-ai da un mp când postezi următorul capitol !
Te Şi spor la scris in continuare !

       Cu adevărat o idee neobişnuită, interesantă descriere a personajelor, însă nu prea văd cum are să continuie, ceea ce mi se pare super bine. Fiindcă eu de multe ori îmi dau seama ce urmează, ideea pare promiţătoare, originală, eu cel puţin nu am întâlnit un fic cu o idee de genul - bine o idee secundară la primul capitol, dar se cam subînţelege ceva aici.
       Vreau să-ţi spun că la povestirea lui Sasuke ai pus acel "zic", sincer nu văd rostul său... În rest îmi place foarte mult, ai un stil fluid şi aşa la subiect. <3 Abia aştept nextul, succes scumpa mea Ely!

Hellau. :)
Am vazut ficul de cand l-ai deschis, insa abia acum mi-am facut ceva timp pentru a intra si-a vedea ce mai e pe aici. Titlul este interesant, frumos, elegant si misterios, mie una imi place. O singura observatie am de facut si anume ca nu se pune punct dupa titlu, e o greseala de scriere. Trecand mai departe, sunt curioasa cum vei contura aceasta idee, caci tare sper ca ma vei face sa plang si nu o data. Ai o exprimare destul de fluida, insa te mai poticnesti; am vazut cateva greseli de tastare si faptul ca ai incercat sa faci propozitii mai lungi, insa nu tot timpul ti-a iesit. Oricum, ai evoluat mult si asta ma bucura, caci talent ai si tto ce mai trebuie sa faci e sa-l fructifici. Astept urmatorul capitol, caci m-ai facut curioasa. Te pup si bafta la scris. :*

Uite cine sta si scrie la ore tarzii. Bine, si cine sta si comenteaza la ore si mai tarzii. Imi place capitolul acesta, ai fi putut sa te axezi mai mult pe relatia dintre cele doua, dar este bine si asa. Imi imaginez ca Sakura vede in Temari nu numai o posibila prietena, dar si un model, motiv pentru care cred ca ar avea mult mai multe de spus despre ea decat a facut-o. Inca ma intreb cum vor ajunge Sakura si Sasuke sa se cunoasca si apoi sa devina un cuplu, caci nu imi imaginez cum el va reusi sa treaca de barierele pe care ea le-a construit de-a lungul timpului si cum o va face sa aiba incredere in el.

Am vazut cateva greseli, de tastare in special, dar se rezolva cu un edit. O alta remarca ar fi sa scrii cu un alt font, caci la acesta nu merg ș-urile si ț-urile. Poti incerca Tahoma sau Trebuchet MS. Iti multumesc pentru anunt si sper sa aduci nextul cat mai repede. Te pup. :*

Hello!

Nu pot sa-ti zic cat de mult imi place acest fic, aceste 2 capitole. Ma captveaza descrierea care o folosesti si la fel si ideea. Este pt a doua oara cand citesc ca Sakura a fost obeza in copilarie, dar sunt foarte surprinsa. Vreau a vad cum o sa continui aceasta idee, cum o sa intre Sasuke in centrul actiunii, alaturi de Sakura. Si normal, vreau sa aduci foarte curand captolul urmator, iar daca nu te superi sa ma anunti si pe miine.

Nici după trei secunde afișă un zâmbet larg. Mă uimea, nu puteam să înțeleg cum această persoană poate trece de la o stare la alta, fără nici cea mai mică îmbârligare. Nu o cunosc încă destul, dar în ea văd un model, un om ce poate avea o grămadă de realizări pe această lume. „Cum poate fi așa de fericită?” mă întrebam plină de îndoieli, căutând în ochii ei trecutul. Nu observam nimic, zero.

      - Nu-i nimic, Sakura-chan, voi aștepta ziua în care îmi vei povesti de prietenii tai! spuse uitându-se spre cer, păstrând aceeași ambiție de fier și aceeași stare. Adevărul e că începusem să devin invidioasă, voiam să fiu ca ea. Voiam să afișez aceleași zâmbete pe care ea le schița fără nici o dificultate. Deja m-am atașat de ea, mi se pare un om și o persoană de încredere. Optimismul ei mă dă pe spate, iar felul în care ea tratează durerea îmi face pielea de găină.

Ridicându-mă de pe bancă, inspir aer adânc în piept. Îmi găsisem rostul, motivul pentru care va trebui să-mi trăiesc viața. Dacă Temari poate trata lucrurile cu acea relaxare înseamnă că am de învățat multe lucruri de la ea. Erau multe lucruri pe care trebuia să le învăț. Am încredere că voi ajunge un om respectabil, demn de toată admirația celor din jur. Însă, nu-mi voi pierde modestia. Nu mă consider deasupra celorlalți deoarece toți suntem creați în același mod, toți aveam un suflet ce vine de undeva departe. Sufletele vin dintr-un loc neștiut de nimeni. Doar morții ne pot povesti cum e acolo, însă din păcate ei sunt doar ”MORȚI”.

Încep să pășesc cu încredere. Nimic nu mă va împiedica să ajung pe podiumul, pe piedestalul de cristal, strălucind ca un diamant. Temari mă urmează, eu putând să-i aud pașii. Pășea cu atâta autoritate încât aș fi putut jura că este o polițistă în devenire. Gndul mă amuza, așa că pentru prima dată de când m-am născut am reușit să ”pozez” un zâmbet. Nu chiar larg, însă suficient de călduros și de protector.

      - Pentru început trebuie să facem ceva cu freza ta! spuse blonda, ciufulindu-mă, lucru care nu mă prea mulțumea.

Ce voia sa zică prin „Trebuie sa facem ceva cu freza ta!” ? Adică, eu îmi consider părul o grămadă de fân pe un câmp. Singurul lucru care mă încânta la el era culoarea lui: un roz aprins dar pal în același timp. Mă încânta, cu toate că din copilărie nu mi-am mai privit înfățișarea în oglindă. Nu mai îmi aminteam trăsăturile, forma feței..nimic! Era ca și când aș fi fost o persoană străină mie, persoana care nu cunoaște nimic despre corpul în care a fost închisă. Personalitatea mea era una puternică, doar că sistemul nervos era slab. Voiam să schimb toate aceste defecte ce îmi conturau calitățile, unele chiar nedescoperite. Așadar, am hotărât s-o urmez pe blonda autoritară ce probabil mă va schimba în totalitate.

După câteva ore...

Glasul îmi dispare și respirația îmi încetinește. Pulsul continua să crească în ritm alert. „Eu sunt cea din oglindă?” mi-am spus în gandu-mi aglomerat de probleme care zăceau în ceață. Nu mă recunoșteam. Nu aveam puterea să cred că persoana pe care o privesc sunt eu însămi. Acel păr roz și drept, ochii de un verde pătrunzător și calm, strcutura corpului evidențiată de tricoul și blugii mulați. Însă nu doar hainele trebuiau schimbate, ci și modul meu de a gândi pe care nu cred că-l voi mai pierde cândva. Eram obișnuită să gândesc așa, așa eram eu. Deși nu-mi cunoșteam înfățișarea, eram conștientă că mă cunoșteam, că îmi cunoscusem interiorul. „Superb!” spun exclamând tare cu o expresie facială calmă. Totu;i era un lucru ce-mi displăcea: noul meu fel de a fi. Începusem să devin îngâmfată, plină de ifose. Oricum, un derivat al cuvântului ”mândru”. Trebuia să-mi controlez mândria de care nu prea aveam sentimente de dragoste. Preferam să fiu considerată o tipă simplă decât o fițoasă ce dorește toată atenția. Era începutul a ceva ce-mi displăcea în totalitate, lucrul pe care trebuia să-l opresc.

Îmi iau balerinii din ușă, mulțumindu-i lui Temari pentru tunsoarea pe care mi-o făcuse. A zâmbit, apoi mi-a făcut cu mâna în semn de ” La revedere! ”. Deschid ușa, intrând în scara blocului și coborând rapid scările. picioarele mele abia atingeau cimentul. Adevărul era că mă grăbeam. Voiam să ajung acasă și să dorm, acesta fiind gândul meu în acel moment. Oboseala mi se așeza pe gene cu rapiditate. Mai ales că trebuia s-o iau pe jos, lucru care mă ajuta dar și mă indigna. Nu eram fericită văzând că până și un om sărac avea un amărât de Trabant sau o Dacia mai veche. Eu eram singura care nu avea o mașină în acest oraș și pot jura că nu exageram. Îmi doream o viață mai bună, o viață în care să am și eu pe cineva alături de mine. Sa mă simt iubită și să iubesc la rândul meu. În trecut am dus lipsă de afecțiune. Părinții mei m-au abandonat din același motiv. eram obeză. Mama adica ”acea femeie” fiindcă în alt mod nu o pot numi, era un model care atrăgea privirile bărbaților. Nu-și dorea o fiică grasă, își dorea una care să-i urmeze cariera în modeling. Tatăl meu era un om bogat, de aceea nu voia să se știe că avea o fată urâtă, demnă de toate jignirile din lume. De la ei nu am mai auzit nimic și nici nu vreau să aud. Îi urăsc, îi disprețuiesc pentru lucrul pe care l-au făcut și toate astea din cauza fizicului meu. Nu mă mir deloc că sunt așa retrasă. Pe unde am mers am fost respinsă de cei din jur, ceea ce m-a făcut să-mi creez carapacea în care să supraviețuiesc.

---

Scuzati ac e scurt insa inspiratia m-a parasit in acel moment Sper sa fi iesit bine si va anunt ca nu am corectat capitolul, asa ca astept criticile pe care mi le veti da. ^^ Si Choco, adevarat. =)) E ma inspir noaptea deci nu va mirati de ce a iesit asa de varza capitolul asta. Mai sunt si racita deci scuzati-ma. =)) :))

Prima!

Buna, buna! Ce pot spune, am noroc in aceasta seara. E al 2-lee fic unde dau com si sunt prima! Ok, capitolul mi-a placut, cu toate ca e destul de scurt... Mda, sa speram ca peste doua seri it vine inspiratia si te apuci de un nou capitol, iar intr-o saptamana il postezi. Da, da, as vrea eu. Sakura este o fata frumoasa, multumita dragii de Temari, nu? Imi si imaginez ce splendoare a creat. ;)) Oare daca ar vedea-o ma**rii ei de parinti ce ar zice? Ar vrea sa o aiba iar ca fica, nu? Da, da, lasa ca le arat eu ce inceamna responsabilitate parentala. Sasuke asta nu are de gand sa apara si el ooare? Eh, eu sper sa vina curand, fiindca il astept. Si mersi scumpo de anunt. Scuza-mi intarzierea, dar nu prea am stat pe laptop asa de mult. O seara placuta in continuare.

    Cu toate că o simplă tunosoare mi-a schimbat înfățișarea, nu pot spune ca sunt alta pe dea-ntregul. Eram conștientă ca sunt acceași persoană, poate doar cu o altă frizură. Trebuia să mai adaug mici detalii care să îmbunătățească, să mă ajute în această problemă. Nimic nu-mi venea în minte. Chiar nu aveam idee despre ce aș mai putea schimba, lucru care mă enerva până în măduva oaselor. De la atâta concentrare, nici nu mai îmi aminteam cum am ajuns la câțiva pași de casă. Mă uimea faptul că am reușit să mă țin singură pe picioare până aici, mai ales că foamea îmi perturba liniștea de care chiar duceam lipsă. Liniștea este pentru mine un cuvânt sfânt, deși unora li se pare straniu acest lucru. Din punctul meu de vedere, consideram că „ A avea liniște ” înseamnă a fi fericit. Iubeam să-l spun, să-l aud. Cu toate că duceam lipsă de acea ”pace”.

    Câteva secunde mai târziu, aud un foșnet ce venea dn tufișuri. Rămân surprinsă, neștiind ce să fac. Pe o parte mi-era frică să nu fie vreo șcenă dezgustătoare cu un maniac și o t***ă, pe când pe altă parte mi-era frica să nu fiu răpită sau chestii de genul. Însă, curiozitatea m-a împins spre tufiș. Fără a-mi mai lăsa timp de gândire, mă las pe vine și-mi înclin capul, reușind să privesc clar interiorul. Lucrul pe care l-am văzut m-a lăsat dezgustată, oribilată. Nu credeam că există atâta cruzime pe acest pământ. „ Cum să lași o asemenea ființă aici? ” mi-am spus în gând, iar lacrimile erau gata să-mi șiroiască pe obraji. Apucând micuța pisicuță, am grijă la rana pe care-o avea. Sângele curgea aproape în valuri, acest fapt speriându-mă și făcându-mă să alerg până în acasă.

    Lucrurile s-au întâmplat atât de repede încât nici nu am realizat cum am deschis și încuiat ușa. Tot ce-mi aminteam era că m-am dus cu o viteză spre baie și că am spăalat si bandajat pisica. Restul în ceață. Cu siguranță, pot spune ca am tras o spaimă încât abia îmi mai stăpâneam emoțiile. Tot ce contează e că acum totul e bine, iar pisicuța sau mai bine zis pisoiul doarme lat în patul meu, spălat și aranjat. Parcă mergea la o petrecere, nu alta. Încep a chicoti pe ascuns la vederea micului ghemotoc de blană ce se întindea, rupt de oboseală. Cu chiu, cu vai am decis că-l voi păstra. Măcar atât să am și eu în viață. Sunt cât se poate de hotărâtă. Acest micuț îmi va lumina toate zilele de acum înainte.

    Mi-a venit un miros de canal înăbușit, lucrul care mi-a adus aminte că încă nu mi-am făcut duș. Fără discuții, intru direct în baie și ma arunc în cabină. Apa fierbinte începe să-mi alunece pe corpul amorțit, iar aburii se ridicau în aer. Spuma îmi aluneca de pe părul rozaliu, căzând pe picioarele-mi fine.Obrajii mi se îmbujorau mai tare cu fiecare picătura de apă mai fierbinte, lucru care mă relaxa teribil. Cand eram în apă, mă simțeam regina tuturor lucrurilor, eram însfârșit cineva important chiar dacă doar câteva minute. Mă simțeam împlinită fericită. Un om poate fi mai fericit de atât? Nu.

    De când eram mică am aflat că fericirea este ceva trecător, pe care nu-l poți savura îndeajuns de mult. Simțeam cum începeam să visez cu ochii deschiși la obiecte pe care nici prințul Charles nu le avea. Gândul că nu am ceea ce celelalte fete, îmi distrugea fericirea pe care o avem doar câteodată, parțial. Uram faptul că nu aveam o viață frumoasă, că nu aveam cui să-i spun un „ Mă doare! ” sau „ Te iubesc! ”. Acest motiv m-a păstrat tare, rece. De accea sunt așa de distantă cu oamenii din jur, mai puțin cu Temari care mi-a devenit în scurt timp o bună prietenă. Sunt indiferentă, iar acest lucru doare cel mai tare. Indiferența este otrava dușmanilor, dar câteodată chiar nu poți ignora toate faptele unora fără creier, oameni care trăiesc doar ca să facă umbră Pământului. Niște fraieri care viseaza la lucruri nefăcute, la povești și alte tâmpenii ce mi se par jalnice. Sunt penibili, atât de penibili încât ipocrizia lor mă face să râd cu poftă.

    Dușul mi-a schimbat starea sufeletească. Mă simt mai bine, aproape fericită. Să râd de acei ipocriți mă împlinea, mă simțeam ca și când m-aș răzbuna. Oricum, am de gând să fac acest lucru și abia am început. Mergând pe coridor, ajung în camera mea. Pisoiașul se întindea de mama focului pe pătura mea albă. Era atât de drăgălaș încât îmi venea să-l smotocesc continuu. M-am atașat de el în mai puțin de câteva ore, ceea ce mi se pare... nu știu... ciudat să fie cuvântul ce definește această întâmplare?N-am idee. Nu mai contează. De acum înainte, mă voi axa numai pe răzbunare și nimic mai mult. Voi deveni o adevărată Haruno, o femeie independentă în toată firea. Chiar dacă sunt singura Haruno ce nu are familie, voi trece și peste acest lucru doar ca să-mi îndeplinesc scopul. Știu, sună cam egoist din partea mea. Pot spune cu mândrie că mă gândesc numai și numai la mine. Până la urmă, voi fi cineva aici în lumea haosului, îmi voi face un rost. Lucrurile de abia capătă sens. Ce aștept eu cu nerăbdare este sosirea lor... Ce distractiv va fi!


P.S. Nu am corectat capitolul si imi pare rau de acest lucru. Astept critici multe deoarece vreau sa devin mai buna. :3 :)

Hellau. :) Iti multumesc pentru anunt si da, vreau sa ma aunti si in continuare. Cat despre capitol, a fost mai bine structurat ca cele de dinaintea sa, desi ma asteptam la ceva putin mai... altfel. Partea in care Sakura a gasit acel pisoi si cum a decis sa il ia acasa si sa aiba grija de el nu este foarte original, ori unic, caci am mai vazut astfel de scene si in alte ficuri. Daca tineai neaparat sa aiba loc aceasta intalnite cu pisoiul, cred ca o puteai gandi altfel, intr-un mod care sa ma surprinda, ceva care sa imi atraga atentia. De asemenea, cand Sakura a vazut pisoiul ai spus ca mai avea putin si plangea, ori nu cred ca asta e tocmai in concordanta cu atitudinea reala a Sakurei. M-as fi asteptat mai degraba la o analiza mai logica a lucrurilor, eventual si cateva comentarii sceptice, apoi sa se fi hotarat sa il ia acasa pentru ca mai apoi sa isi spuna cu un zambet pe buze "Afurisitul asta de pisoi mi-a furat tot patul!" Totui, una peste alta, Sasuke inca nu a aparut in decor intr-o asa-zisa relatie cu Sakura, de orice fel ar fi ea, deci astept sa vad cum va fi intrarea sa in scena.

Bafta in continuare! Te pup. :*

Sper ca am mai evoluat putin. Vreau critici si pareri ca data trecuta. :) Plus ca, de aici va incepe ideea mea orignala. Sper sa fi iesit bine. :) Am incercat sa ma lungesc, ceea ce a fost un esec, cred. =)) Sper ca a iesit ceva, macar putin. =)) Ramane la algerea voastra. Va pup! *hug*

Hellau. :) Trebuie sa apreciez, in acest capitol nu te-ai grabir deloc si te-ai axat mai mult pe sentimentele Sakurei, putin pe rutina sa si pe modul ei de a gandi. Ma bucur sa vad ca ma lasi sa ii descopar caracterul incetul cu incetul si ca ma tii in suspans atat cat este cazul, nici prea mult, nici prea putin. De asemenea, in acest capitol ai reusit sa faci o descriere mai buna, mai ampla, ai surprins mai multe aspecte ale sale si pentru asta chiar ma bucur. Apoi, felul in care ai dezvoltat ideea a fost bun, mi-ai lasat imaginea bucatariei fetei in memorie. Ai avut cateva greseli, unele pe la inceput si alte cateva pe la mijloc. Ai mai multa grija atunci cand scrii sau cand corectezi. In rest, ce sa-ti spun, spor la scris in continuare. :)

          Deschid ochii, realizând că tocmai mă trezisem în toiul nopții. Nu aveam un motiv care să justifice acest lucru, însă aveam o vagă bănuială. O fi aici? Nu, nu cred. Nu-l interesează nici un lucru despre mine, nici măcar faptul că exist. Existența mea îl lasă rece, eu care credeam că măcar un pic de afecțiune îmi poartă. Fratele meu, prieten sau ce o fi el. Nu mi-a fost un prieten, mi-a fost un frate și încă este. Fratele meu de sânge care, e gata să pornească o rafală de polițiști ce vor distruge viețile a mii de oameni nevinovați, ce doar își doresc să scape de acest chin. Fratele meu, mafiotul ce se află în spatele mafiei japoneze, cel care comandă. Subordonații lui execută tot ce el dorește, ceea ce-l face imun la atacurile ce se petrec în afara biroului lui. Îi pasă? Nu, nu prea cred. Singura lui soră, eu, a încercat să i se opună și a fost pe punctul de a cădea sub o rafală de pistoale. Nu îi ceream mult. Voiam doar o urmă de afecțiune din partea sa. Voiam să dețin acel sentiment, să știu că în inima sa sunt o persoană de neînlocuit. Sânge din sângele meu se pierde printre ură și dorința de bani, ceea ce mă enervează și mă face să duc la gesturi disperate.

          Necazurile continuă să se reverse asupra mea, ceea ce mă face să devin din ce în ce mai slabă. Am uitat de unde vin, cum am reușit să supraviețuiesc aici. Am încercat să ascund tot trecutul, în speranța că familia aceasta, Uchiha și Haruno, nu vor avea de suferit. Totu;i, nu mă mai consideram o membră Haruno, datorită întâmplărilor din trecut. Eram scoasă complet din plan. Totuși, simțeam că ocup un loc acolo. Firește, acest sentiment dispărând o dată cu rutina ce se infiltra în viața mea, și așa, bună de nimic. Sasuke nu avea nevoie de o soră care să se comporte în acest hal, să arate în acest mod. Voia o soră de milioane, frumoasă și rea, aspră și împinsă de ură spre gesturi necugetate. Voia ”autoritatea întruchipată”. Și deși nu avea nevoie de mine, eu voiam să îl ajut și să-i fiu aproape de fiecare dată.

          Aud picăturile de apă ce se izbesc cu rapiditate de fereastra prăfuită și noroită. Luna se prevedea printre jaluzele în care păianjenii își făceau veacul. Era atât de plăcut și totuși atât de stupid. Ploua continuu încă de o săptămână, ceea ce nu dădea de înțeles că ceva bun avea să urmeze. Nervozitatea cu care fulgerele tăiau cerul și îl luminau, îmi dădea fiori. Era atât de fascinantă lumea în care trăiam, doar că și lumea cealaltă mă incita. Voiam să aflu ce se afla după moarte, lucru pe care un muritor nu-l putea face. Aveam șanse zero, ceea ce mă întristea teribil, însă și acel zero reprezenta ceva. Aveam intenția să trec de bariera pe care, sufletele morților, o creaseră între această dimensiune și cealaltă. Până la urma, această faptă își avea și ea locul ei în incurabilul meu plan nefolositor și nepus în aplicare. Aveam nevoie de încă câteva luni în care, îmi voi aranja gândurile. Poate, poate voi reuși să ajung la Sasuke și să-l conving să decurgă la operațiunea RUO. Cele trei litere de tipar reprezintă ”Răutatea” cu care el își trata oamenii, ”Ura” de care profita până în ultimul moment și ”Odihna” de care poate, va avea parte cândva. Această operațiune va prinde culoare când va fi pusă în aplicare. Până atunci, explicațiile vor fi de neînțeles, inutile și trăncănite aiurea.

          Buimacă, mă ridic din pat. Scârțâitul arcurilor defecte și ruginite se auzi în urma mea, făcându-mă să schițez un zâmbet ciudat. De parcă nu eram destul de agitată. Îndreptându-mă spre biblioteca plină de praf și de pânze, mă sprijin de măsuța pe care zăcea odihnită o cruce. Această cruciuliță îmi păzea casa de hoții ce nici măcar nu aveau ce să fure. Ei făceau acest lucru doar pentru satisfacerea mofturilor lor, pentru sperierea și uciderea victimei fără vină. Se bucurau când auzeau glasurile copiilor și adulților ce strigau în disperare, acesta fiind un gest mai degrabă diavolesc. Nu i-am înțeles, nu voi putea și nici nu vreau să-i înțeleg vreodată. Apucând cu mâna un roman vechi, mă așez pe podeaua construită acum câteva sute de ani, ce-i drept. O deschid, având grijă să nu rup paginile și așa îngâlbenite de anii ce treceau. Cartea aceasta mă făcea să uit de toate chinurile prin care treceam. Deși o citisem de vreo o mie de ori, de fiecare dată când îi dădeam ”replay” mă simțeam ca și când aș citi-o pentru prima oară. Toate momentele acelei cărți mă incitau, mă făceau să zâmbesc și să plâng simultan. Erau personaje incredibil de fascinante, suspansul era în floare ceea ce făcea cartea să pară una dintre cele mai bune romane publicate vreodată. Autoarea era anonimă, numele-i era necunoscut. Chiar și așa, îi port un mare respect. Admirația mea pentru dânsa era deasupra tuturor. Cartea aceasta mi-a aparținut încă din copilărie, fiind prima dată a bunicii mele, Malda, o persoană care chiar merita laude și recompense. Pentru curajoasa ei faptă, a primit doar pedepse, umiliri și lovituri. Am jurat c-o voi răzbuna și pe ea, femeia care m-a crescut câteva luni din viață. Deși pentru puțin timp, mi-a purtat de grijă. Bunica Malda a fost o persoană de admirat, care nu merita să moară în asemenea circumstanțe dure. A murit ucisă de vechiul lider al mafiei japoneze, care avea și o afacere cu taxidermiști de asemenea. Mă uimea felul în care el a decis s-o omoare, de propria-și mână. Ca să fiu sinceră, Yorukza era mic copil pe lângă Sasuke. Acest brunet a distrus în doar o jumătate de an de la ” urcarea pe tron”, o imensă comunitate de doctori și politicieni de care, evident, nu avea nimeni nevoie. Politicienii erau uneltele statului, cei care ne iau banii pe nedrept. Într-un final, se vor plictisi de atâta hoție.

          Citind cu o viteză uluitoare și mutând paginile una câte una, realizez că deja terminasem de citit cele 86 de pagini pline de suspans. Tristă, pun cartea la locul ei și revin în pat. Îmi întind fiecare oscior pe suprafața netedă, urmărind un țânțar ce se zbânțuia pe tavanul acoperit cu fumul de țigare. Dacă tot am adus vorba, nu ar fi rău daca aș fuma una. Apuc de pe noptieră pachetul de țigări, și scot cu delicatețe una dintre acestea. O țin cu multă grație, sprijinind-o între degetul arătător și cel mijlociu, după o aprind cu bricheta. Fumul îmi penetrează gâtul, ajungând drept în plămâni. Eram conștientă că țigările dăunau grav sănătății, însă de ce le mai vindeau dacă erau chiar atât de toxice? Hm... întrebare fără răspuns. Îmi depărtez gura de tubul încărcat cu tutun și îmi deslipesc buzele, lâsând la iveală dinții albi ca laptele ce aveau o formă de invidiat. Simt cum fumul este gata să iasă afară, așa că fac gura mare și-l las să se facă comod în atmosferă. Mă simțeam bine, țigara era singura care mă calma în astfel de situații.


          Fără să realizez, era deja trecut de ora patru dimineața, fiind aproape cinci și jumătate. Nu intrasem în panică. Conștientizam că și dacă aș lua un somnifer nu aș reuși să adorm. Gândurile mă presau. Mă consumam prea tare și eram cu totul și cu totul indignată de acest fapt. Aveam un frate, și acela cuprins de ură, lafel ca mine. Eram una dintre cele mai rat**e familii ale acestei generații, ceea ce era evident de la o poștă. Efectiv, devenisem jucăria Tokyo-ului, străbătută de o ură gigantică ce urma să explodeze o dată cu mine. Voiam să dispar de pe fața Pământului. Dacă stau aici, nu voi face decât rău mie și bine celorlalți. Însă, nu am de gând să mor până când nu voi șterge cu buretele acest sentiment care mi-a acaparat viața, care m-a băgat la colț și m-a obligat să fiu blândă ca o oaie. Era o blasfemie totală ce se revărsa asupra mea.





De data caesta, l-am corectat. ^^ Oricum nu sunt indeajuns de buna, asa ca vreau critici si pareri. Multumesc ca cititi.