Ma plimb din nou pe aceasi alee pustie, fiind inconjurata de blocurile vechi, crapate si lipsite de orice fel de culoare. Bine, poate doar una, asta daca rugina intra in calcul. Totusi, aceste cladiri parasite nu dau deloc dovada de stabilitate. Dar chiar si asa, nici un sentiment de frica nu-mi strabate corpul si ma simt mai vie decat am fost vreodata, parca in acest loc am parte de putina libertate. Nici o emotie nu se declanseaza inauntrul meu, desi sunt constienta ca moartea este la un pas distanta.
Inaintez tot mai mult printre aceste ruine vechi, printre bolovanii ce sunt imprastiati peste tot in zona si printre miile de sarme care m-ar putea rani daca n-as fi atenta. Un pas gresit, si toate acestea ar putea sa se napusteasca asupra mea. Ferestrele deja sparte, ar putea cadea asupra corpului meu, cioburile infigandu-se adanc in piele, patrunzand in carnea fageda, lasand sangele sa prospere. Oare cum ar fi sa-mi vad sangele rosiatic tasnind din fiecare crapatura a corpului meu, golindu-ma de substanta, ca o sticla ce cade de pe un raft vechi si se sparge...?

Merg mai departe, fara sa ezit, fara sa-mi pese daca as putea sfarsi sub caramizi. Nu are de ce sa-mi fie teama. Nu dupa cele care s-au petrecut de-a lungul celor nouasprezece ani din existenta mea. Acum, chiar nu mai am de ce sa regret dorinta tulburatoare ce-mi perturba ratiunea si ma face sa zambesc ca o idioata. Da, zambesc si incep sa rad atat de tare, incat ma tin cu mainile de burta, la ce urmeaza sa fac.
Vantul se inteteste tot mai mult, avand in vedere marea ce se afla la doar cativa kilometri distanta de mine. Parul lung imi zboara in toate directiile, imi intra in gura si-mi acopera vederea. Aerul rece, care ma loveste cu putere, este aspru si ma inteapa fata, dar tot continui sa zambesc. Imi inlatur firele de par, de o noanta verzuie, cu mainile care-mi tremura din cauza vartejului ce s-a inteti in stomacul meu. Oare asta este frica? desi, inca nu am ajuns unde mi-am propus.

Dupa ce mai parcurg o bucata de pamant, ma opresc in fata unui bloc inalt, care nu pare deloc stabil, mai mult faramat de trecerea anilor, avand un aspect care ma face sa vars. Cred ca are aproximativ patruzeci de etaje, masurandu-l cu privirea; cel mai inalt din zona asta intunecata a orasului - zona in care mi s-a interzis mereu sa vin - Numai vocea mamei care urla in momentul in care ma avantam in aceasta parte, ma facea sa vreau cu disperare sa-l explorez pana simteam ca-mi dau rasuflarea. Intru prin crapatura mare din bloc, unde normal ar fi trebuit sa fie o usa cu un interfon, si privesc in sus. Mijesc ochii asupra scarilor inalte ce sunt crapte si prafuite, observand cate o bucatica de beton cum se prabuseste pe pamant. Ma bucur ca exista scarile, altfel nu as putea urca pana sus pentru a-mi ideplini dorinta ce ma apasa si acum pe suflet. Un nod mi se pune in gat cand urc pe prima treapta. Asta se numeste ezitare? Iar, daca da, atunci deasta simt un gol in stomac cand ma gandesc cum ar fi sa ma prabusesc cu tot cu trepte pe pamantul rece?

Urc mai departe pe scari, fara sa ma tin de balustrada ruginita sau sa ma sprijin de peretii faramati, cu mici pete de verzui. Ca si vopseaua pe care am aplicat-o pe parul meu saptamana trecuta, cand mama m-a pedepsit si tata urla la mine ca la un delicvent. Ei chiar nu m-au inteles niciodata...
Probabil, sunt la etajul zece si, inca o data, acel sentiment de gol ma invaluie. Sangele incepe sa-mi fiarba, iar picaturi de transpiratie se preling pe fruntea mea alba. Ma opresc. Arunc o privire asupra mainilor care-mi tremura, de parca le-ar fi traversat un circuit electric. Imi scutur capul si inaintez , urcand mai repede. Acum nu este momentul sa ma gandesc la frica, nu sunt o lasa, nu pot sa las frica sa-mi controleze corpul. Vreau sa duc la capat misiunea asta. Sau cum ar numi-o mama: " misiune sinucigasa " .
Simt ca obosesc pe masura ce urc si mai am doar trei etaje. Bataile inimii mi se accelereaza si-mi simt corpul greu. Ochii mi se incetoseaza si abia daca mai respir la cat de mult am alergat. Ma simt sugrumata si incordata, dar nu pot da inapoi.
- Inca putin! rostesc cu un glas tare, balanganindu-ma intr-o parte si-ntr-alta, iar ecoul vocii mele ma infioara si mi se zbarleste pielea. Scutur din nou capul. Sunt curajoasa.

Ajunsa la ultimul etaj, privesc crapatura de pe acoperisul blocului, apoi ma uit in jurul meu si zaresc o funie sub un morman de pietricele. Trebuie sa fac ceva sa urc acolo sus. Iau funia din acel colt in care era aruncata, cu ambele maini; e destul de groasa si stabila. Ma pozitionez iar sub acea crapatura, care este prea sus incat sa pot ajunge la ea si, cu o singura miscare a bratelor, arunc funia care se opreste dincolo de acel gol imens, undeva pe acoperisul blocului.
- Of, cum naiba am sa ma urc, daca funia nu se prinde de nimic? rostesc. Cred ca sunt nebuna daca m-am gandit ca va functiona asa.
- Urca, ai incredere, o tin eu! imi spune o voce familiara si, auzind asta, zambesc larg si ma prind cu mainile de funia groasa, apoi imi inclestez si picioarele de-alungul ei. Simt cum distanta devine tot mai mica, in timp ce persoana de pe acoperis ma trage in sus. Izbucnesc in ras, lasandu-mi capul pe spate, simtind in acelasi timp un fior pe sira spinarii si golul din stomac ce nu vrea in ruptul capului sa se micsoreze. Trebuie sa ma controlez daca vreau sa fac urmatoarea miscare, nu e timpul pentru fricile mele stupide. Dar oare de ce imi este frica? De ce tind, intr-un fel inexplicabil, sa ma indepartez de moartea ce ma asteapta?

Doua brate le prind pe ale mele cu forta si ma salta sus pe acoperis.
- Lilith! imi spune cu un zambet, dandu-mi parul verzui de dupa ureche.
- Maxi, imi dreg eu glasul, ce faci aici sus? si, cum ai urcat?
- Acelasi lucru ca si tine, stiam c-ai sa vi aici, mereu ti-au interzis asta. Te cunosc incat sa stiu ca faci mereu opusul a ce ti se spune, rosteste dupa care incepe sa rada si ma priveste bland.
Ridic o spranceana in timp ce-mi incrucisez mainile la piept, privindu-l pe burnet uimita. Oare de ce ezita sa-mi spuna de ce s-a cocotat aici sus si, ce naiba are el de gand sa faca? Il vad cum isi baga mainile in buzunar, privindu-si talpile, balanganandu-si corpul in fata si in spate, apoi isi duce o mana dupa ceafa. Ceva nu este in regula. Il cunosc de mica pe Max si, stiu ca niciodata nu ar face un asemenea gest, ca aruncatul de pe un bloc.

- Cum adica, stiai c-am sa vin aici? il intreb eu, batand cu un picior betonul sfaramat care, si acum ma socheaza ca ne tine greutatea amandurora, la cat de vechi si prafuit e.
- Stiam ca nu-i mai suporti pe parintii tai pentru cele intamplate. Stiu ca de multe ori te intrebai de ce iti interziceau sa vii in aceasta parte a orasului, iar, seara trecuta cand m-ai sunat, stiam ce urmeaza sa faci. Imi spune, apropiindu-se usor de mine, pozitionandu-si mainile pe umerii mei dezgoliti. Deodata, pielea mi se zbarleste si regret ca sunt doar intr-un maieu alb. Inima imi bate cu putere si alti fiori imi strabat corpui.
- Nu ai cum sa ma opresti Max, azi-dimineata iar au tipat la mine din cauza tatuajului de pe burta si, mereu mi-am dorit sa fac asta, sa-mi testez curajul. Da-te din calea mea! ma rastesc eu, inaintand spre marginea blocului, dar mana lui o prinde pe a mea, rasucindu-ma, apoi ma plesneste peste obraz, mai sa cad din picioare, inrosindu-l. Il privesc uimita in ochii lui de un verde pal si observ cum sprincenele ii coboara in jos, aparandu-i o cuta intre ele, privirea fiindu-i serioasa si aspra. Isi inclesteaza maxilarul si se abtine sa nu mai imi dea o palma, apoi rosteste:

- Esti nebuna? Asta inseamna curaj la tine? Sa-ti iei viata? Nu este prima oara cand incerci astfel de nebunii, ce naiba ai?
- De ce iti pasa atat de mult de mine, incat nu ma lasi sa mor, Max? De ce? Sunt o nebuna cu plete verzi, cum spune toata lumea. Eu nu mai rezist printre astfel de persoane! Rostesc, apoi inghitind in sec, adaug: Lasa-ma, te rog!
Se apropie iar de mine, mana lui strangand-o cu putere pe a mea, infiripandu-si degetele printre ale mele. Ma trage in urma lui, aproape de marginea blocului. Vantul ii face ca parul brunet sa-i zboare in toate directiile, iar soarele care inca mai e pe cer, ii face ochii sa sticleasca. Un verde la fel de izbitor ca parul meu ce zboara in bataia vantului. Raman cateva secunde privind in ochii lui, apoi imi scutur capul. Palmele imi transipra si as vrea acum sa mi le frec de maieu. De ce simt ca inima este gata sa-mi sara din piept? Vreau sa spun ceva, dar parca mi s-a pus un nod in gat ce nu ma lasa sa scot vreun cuvant.
- Lilith, daca tu sari, voi sari cu tine! rosteste tare si increzator, apoi zambeste.

Casc gura si ochii mi se maresc asemeni unor roti ale unei masini. Max tocmai a spus ca va sari cu mine? El nu ar face niciodata asa ceva, dar de ce face asta pentru mine? Imi iau privirea de la el si privesc in jos de pe cladire. Inaltimea e izbitor de mare, dar trebuie sa sar. Trebuie acum sau nu voi mai avea sansa asta, el are puterea sa ma intoarca, mereu a facut asta. Dar nu stiu de ce, de ce ma intoarce mereu din drum.
- De ce vrei sa sari cu mine, Max? il intreb cu o voce sugrumata. Nu-mi pot stapanii tremuratul si palmele care-mi transpira. De ce mi se intampla asta? Imi vine sa ma strang singura de gat.
- Iti voi da raspunsul cand sarim, Lilith. La trei. Incuviintez, imi voi avea sfarsitul impreuna cu cel mai bun prieten al meu, de fapt, singurul pe care il am. 1! rosteste cu incredre. 2! Amandoi punem un picior pe margine si indoim genunchii, apoi ne luam putin avant, il privesc, ultima privire... 3!
Si rosteste:
- Te iubesc, Lilith! spune, dupa care isi da drumul de pe bloc, moment in care eu ma dau multi pasi in spate, punandu-mi mainile la gura sa-mi stapanesc urletul care vrea sa iasa cu atata ardoare. Fug inapoi pe marginea blocului si privesc in jos. Il vad pe Max, cazand ca un bolovan spre pamantul nemilos ce are sa-i striveasca corpul.

- Max! De ce?! De ce?! zbier cat de tare pot, astupandu-mi gura cu palmele incercand sa-mi stapanesc urletele.
Ma arde pieptul, iar inima imi pocneste. Il vad cazand, lovindu-se tare cu capul de asfalt, apoi vad cum siroaie de sange i se aduna pe langa corpul sfaramat, formand o balta de sange. Ma intorc cu spatele si cad cu genunchii pe beton, julindu-i. Imi las bratele pe langa corp, apoi urlu din nou. " Max! " Idiotul, de ce a facut asta? Palmele imi tremura mai rau ca o banda de alergat sub presiunea unui alergator, sangele imi fierbe iar fiorii ce se declanseaza in mine ma infioara. Vreau sa mor. Cum l-am putut lasa pe el sa sfarseasca asa?
- Asta este numai vina mea... rostesc cu un glas timid printre lacrimile ce nu ezita sa curga. Mi-am promis sa nu mai plang, dar singurul baiat care mi-a fost alaturi a vrut sa moara alaturi de mine ca sa fiu fericita, sa stiu ca cineva ma iubeste, sacrificandu-si propriul suflet pentru mine, nebuna cu plete verzi.
Ma ridic, stergandu-mi lacrimile cu podul palmei si merg in fata, oprindu-ma pe marginea acoperisului. Privesc in jos. Inclestez pumnii si scrasnesc din dinti, in timp ce inima sta sa-mi bubuie. Daca nu ma arunc acum, nu o voi face, iar decizia asta o iau pentru el.

- Si eu te iubesc, Max! Chiar daca nu mi-am dat seama pana acum ce-am sa pierd daca renunt la viata. Acum, eu vin la tine, nu te pot lasa singur!
Imi las corpul sa cada de pe acoperisul blocului, fara nici un moment de ezitare, si privesc in fata. Vad pamantul macabru care abia asteapta sa ma cutremur asupra lui. Observ trupul neinsufletit al brunetului in balta de sange si simt cum toata fiinta mea se scurge ca un praf din clepsidra. In urmatoarele trei secunde voi fi moarta. Voi cunoaste ceea ce nu-mi era permis si voi ajunge la el. Simt un junghi in inima si ma arde, parca o mie de cutite imi sfasie trupul. Fata ma ustura, iar vantul imi acopera urechile. O secunda...
Simt cum tot corpul imi este invaluit de o durere cumplita, insuportabila la impactul cu solul. Toate oasele, probavil, imi sunt rupte si nu mai pot sa misc nici un muschi, iar durerea ma sfasie pe interior, imi este greu sa mai respir, ma simt greoaie si inutila, ca o marioneta. Imi imaginez cadavrul pe pamantul pe care zac acum, intr-o balta mare de sange. Rad, cu ultima suflare, si privesc pentru ultima oara cerul si pe brunet, apoi vad negru in fata ochilor, ma pierd in abis, patrund in intunericul ce ma va ghida intr-ul loc alaturi de el, Max...



Hey, hey, sper ca v-a placut. Si, ca sa va lamuresc, eu nu am astfel de ganduri, imi este o teama cumplita de moarte si nici nu vreau sa ma gandesc la asa ceva. Multi s-au mirat cand mi-am ales tema asta, dar mi-am zis ca trebuie sa scriu si eu, macar una. Multora le plac aceste lucruri, spre deosebire de mine :D. Nu prea ma pricep sa scriu despre asa ceva si sper sa va placa. Astept parerile voastre. " hug "