Ține-mă minte

Hm, sper sa va placa .

Capitolul I

Sakura’s point of view

Aerul inchis din camera mea îmi invadă nările, făcându-mă să mă strâmb în dezgust. M-am trântit neceremonios pe pat, luptându-mă cu propriile sentimente de vinovăţie, potenţate probabil şi de durerea surdă şi fierbinţeala deranjantă din obrazul meu stâng. În adâncul sufletului, ştiam foarte bine că nu era bine ceea ce făceam; ştiam asta şi totuşi nu aveam puterea să mă opresc. Nu puteam, nu acum, era ca o dependenţă de stupefiante, o dependenţă ce ştiam că putea avea consecinţe grave pentru mine. Am zâmbit fals în sinea mea; ce mai aveam de pierdut? eram deja distrusă, nu? am continuat mental în timp ce am simţit o lacrimă sărată în colţul gurii.. Nu puteam să las toate astea în urma mea, pentru că numai aşa mai reuşeam să scap de coşmarurile ce le aveam noaptea, şi care ma vizitau cu o frecvenţă regulată, de atâta timp.

Numai aşa reuşeam să îmi ţin psihicul îndeajuns de ocupat pentru a nu-mi aminti în fiecare clipă de demonii ce îmi bântuiau mintea chinuită şi sufletul pustiit. Se presupune ca începusem o relaţie cu Kiba, deşi ştiam foarte bine faptul că nu voi putea ţine niciodată la el. Era practic imposibil şi mă întrebam dacă vreodată voi putea să mai nutresc sentimente de iubire pentru cineva. Acceptasem totuşi apropierea lui deoarece credeam că e mai bine să ţii partea diavolului decât să lupţi împotriva lui. De când mă mutasem in s, fusesem tratată ca o ciudăţenie a naturii şi imediat după, îl întalnisem pe el. Fără intenţia lui, găsisem în Jack un oarecare sprijin, chiar daca era mai mult unul negativ, dar eram oarecum mult mai ferită de răutatea celorlalţi. Nimeni din Forks nu îndrăznea să se pună cu Jack Parker sau cu oamenii care îi stăteau aproape. Poate ca făcusem un pact cu diavolul, dar nu în schimbul sufletului, pentru că al meu îl consideram pierdut de mult, ci poate în schimbul viitorului meu care, în momentul de faţă nu era unul promiţător.

***

Dimineaţa. Luni. Oboselă. Plictiseală. Sictir. La Naiba! Pur şi simplu urăsc zilele de luni. Mă puteţi învinui? M-am ridicat din pat neceremonios, după care m-am îndreptat spre baia comună, fiind de-a dreptul uşurată atunci când mi-am dat seama că Jhon plecase deja la servici. Slavă Domnului! Nu aveam sub nici o formă chef de priviri dezaprobatoare sau discuţii în contradictoriu pe tema simţului meu de libertate excesivă. Până la urmă, care naiba era problema lui? Îi stricam excelenta reputaţie de şerif al unui oraş infect şi banal? Ce avea de pierdut în toată chestia asta?Felul meu personal de a-mi petrece timpul liber era treaba mea. Aveam aproape 19 ani şi din câte ştiu, din punct de vedere legal, ieşisem de multişor din tutela lui obligatorie. Mama mea, nici ea nu era mai prejos. După ce se despărţise de Jhon, se mutase în Phoenix, iar după numai 6 luni de zile se logodise deja cu Guy, un jucător de baseball ratat.

Tipic ei presupun, era o persoană uşor imatură, care, chiar şi la vârsta de 40 de ani se comporta ca o adolescentă, veşnic îndrăgostită. Dar până la urmă, cine sunt eu, să-i cer socoteală? Aveam destule de ale mele pe cap, mulţumesc. După ce îl cunoscuse pe Phil, insistase să mă mut cu ea, dar nu fusesem niciodată de acord; nu prea vroiam să fiu a cincea roată la căruţă, riscând să fiu în plus. Mai târziu, când coşmarurile mele au început, ea a fost prima persoană care a avut de suferit, chiar şi indirect, spre nefericirea mea. După ce am început să mă schimb, relaţia noastră se răcise considerabil, mai bine spus, eu m-am izolat, nemaivrând să ştiu şi să aud de nimeni. Vorbeam cu ea doar o dată la câteva luni, în ciuda insistenţelor ei.

Am coborât la parter în bucătărie, şi luând un baton de cereale şi un pic de lapte, am început să ronţăi tacticos. O bătaie în uşă mă făcu atentă. Ca şi cum ar fi fost la el acasă, Jack intră fără prea multe ezitări. Făcusem ochii mari. Înţelegeam faptul că petreceam destul timp împreună, dar asta nu-i dădea sub nici o formă dreptul de a-mi invada casa şi spaţiul meu privat; aveam nevoie de spaţiul meu, de singurătatea mea şi sub nici o formă nu-l voi lăsa să schimbe el toate astea. La vederea mea, zâmbi atotştiutor.

-Ce? Tatăl tău nu e acasă oricum. Maşina de poliţie lipseşte.

-Neaţa şi ţie, Jack… i-am răspuns, ronţăind plictisită în continuare, în timp ce m-am deplasat până la chiuvetă pentru a spăla paharul din care băusem laptele.

Nu se lăsă descurajat de evidenta mea apatie şi apropiindu-se de mine, mă surprinse când veni din spatele meu şi mă lipi de pieptul lui, trăgându-mi şoldurile foarte aproape de el, făcându-mă să-l simt în întregime. Mi se făcu scârbă instantaneu, şi am început să tremur uşor, luptându-mă cu stomacul care se lupta la rândul lui cu valul de greaţă, şi mâncarea ce abia o înghiţisem. Luând tremurul meu, probabil, ca un raspuns in care imi manifestam senzaţia de plăcere, mă întoarse fără prea multă delicateţe şi mă sărută violent.Cu siguranţă făcusem o greşeală imensă când acceptasem să mă apropii de el, începeam să îmi dau seama de asta, cu fiecare oră ce trecea; deşi ştiam, mai mult ca sigur, că, în starea mea, nu eram capabilă să suport aşa ceva. Conştientă că trebuia să mă opresc înainte de a degenera lucrurile, am început să mă zbat, împingându-l cu toată puterea. Nu a fost imposibil, dar într-un final, am reuşit. Se uită la mine, iritat, cu ochii lui albastrii, aprinşi de dorinţă, în timp ce se lupta să-şi recapete controlul.

-Care e problema Sakura, nu înţeleg?

-De ce dracului ai venit, Jack? i-am evitat întrebarea cu o alta, furioasă.

-Sincer… din moment ce tatăl tău era plecat oricum, mă gândeam că poate putem să rămânem un pic singuri, continuă cu un rânjet încrezut până la urechi, punându-şi din nou mâna dreaptă pe şoldul meu stâng şi strângându-l uşor, din cale afară de posesiv. Cât tupeu putea să aibă…

-În visele tale, Parker, i-am răspuns cu o ură necontrolată, dându-i cu putere mâna la o parte. Ieşi dracului afară din casa mea!!! La auzul meu, începu să râdă şi continuă dispreţuitor.

-Sakura, Sakura, Sakura… nu fi patetică şi lasă fiţele astea de doi bani, ok? Ştii că nu merge cu mine. Te aştept afară. Mergem la şcoală… iubito… termină, punând un accent exagerat pe ultimul cuvânt, maraindu-mi în ureche, după care se întoarse şi plecă. Ştiam foarte bine încă dinainte, că nu e genul de persoană care să renunţe aşa de uşor atunci când şi-a pus ceva în cap, iar simplul gând mă teroriză. La naiba, în ce mă băgasem?

***
Încercând să trec neobservată prin mulţime, cu aceeaşi glugă a hanoracului meu peste cap, nu am putut să nu observ cât de animată era toată lumea azi, toţi fiind atraşi în discuţii aprinse. Ciudat, foarte ciudat, se apropia un eveniment important… cumva? Din câte ştiu eu… nu… Ce poate să fie atât de important în Forks încât să merite să fie comentat, şi mai ales cu aşa o patimă? Creierul meu nu găsea nici o soluţie momentan. M-am apropiat încet de clasa unde aveam prima oră, uşa era deja închisă. Great, profesorul deja intrase… asta o să fie bună… Am bătut uşor în lemnul acoperit cu un strat de vopsea scorojită şi în aceeaşi clipă o voce ca de catifea mă trezi din reverie… ?!

-Intră!

Ascultând întocmai, am păşit sfios în clasă fiind primită de cea mai năucitoare pereche de ochi verzi din câte văzusem până acum. Am îngheţat pe loc, împiedicându-mă de propriile picioare, aproape mecanic. Poftim!? Am greşit clasa? Nuuu… imposibil… cred că am greşit etajul…

Mă uitam la omul din faţa mea cu o expresie năucită, probabil că mă făceam de ruşine, dar nu cred că mă puteam mişca pe moment de uimire. M-am uitat la trăsăturile perfecte ale bărbatului din faţa mea, la părul lui negru cu nuanţe puternice de albastre, la faţa lui perfectă, în ton cu bărbia lucrată parcă în fildeş. Mă simţeam la rândul meu analizată de către ochii lui, dar pentru prima dată după atâta timp, vroiam să fiu remarcată, să nu mai fiu invizibilă, aşa că nu m-am mai ascuns, chiar dacă eram ferm convinsă că arătam jalnic. Ciudat, dar simpla privire a străinului din faţa mea, mă făcu să îmi dau jos din proprie iniţiativă, gluga hanoracului jos de pe cap, dezvăluind şi mai mult din fiinţa mea. Nu cred că avea mai mult de 30 de ani, imposibil, cu siguranţă era mai tânăr. Întrebarea principală: cum se transformase bătrânelul din mintea mea cu disfuncţii erectile şi ochelari cu dioptrii gigant, în unul dintre cei mai atrăgători bărbaţi pe care i-am întâlnit vreodată?!? Mintea mea depăşită acum de situaţie, nu găsea nici un răspuns rapid şi pertinent. Concluzia: cu siguranţă am greşit nu clasa, nu etajul ci… clădirea… Asta era marea mea dilemă pe moment. Eram de-a dreptul frustrată.

Parcă citindu-mi gândurile, străinul misterios, îmi zâmbi ştrengar iar eu… m-am blocat… din nou. Eram impresionată ce-i drept, tipul arată bine, deşi nu era genul meu. M-am apostrofat mental: genul meu? Aveam aşa ceva?… nici vorbă… Sakura, taci… revino-ţi, adună-te… aiurezi, pur şi simplu, aiurezi… ai început să vorbeşti prostii… Mi-am dres vocea uşor, dar când am reuşit să vorbesc, vocea mea nu-şi pierduse tenta gâtuită…

-Literatură? am întrebat încercând să par indiferentă, cu o urmă de teamă însă în glas, la gândul că poate într-adevăr greşisem sala. Era o teamă că aş fi nevoită să plec şi să nu îl mai văd.

-Da, domnişoară, aţi venit în locul potrivit…. răspunse el şi la naiba… avea perfectă dreptate… mai putea să o spună încă o dată. Este un loc liber pentru dumneavoastră în spate, domnişoară .…

-Sakura, Sakura Haruno… am răspuns cu aceeaşi voce gâtuită, care bineînţeles mă dădea de gol, într-un mod ruşinos.

-Ok, domnişoara Haruno, spuse el încet, punând accentul pe numele meu, uitându-se la mine cu o privire meditativă, după care îmi zâmbi din nou… pur şi simplu ciudat… în secunda următoare m-am întors grăbită şi m-am îndreptat spre ultima bancă din spatele clasei, roşie toată la faţă.

Ora a trecut relativ repede, spre nefericirea mea. Pentru prima dată după atâţia ani, eram absorbită de întreaga lecţie, dar mai ales de noul meu profesor care pe lângă faptul că arăta ca un zeu grec, ţinea lecţia într-un mod de-a dreptul plăcut. Eram fascinată întru totul de felul cum îşi prezenta lecţiile, de patima cu care vorbea de personajele din cărţile mele preferate, de întreaga lui persoană, iar mie pur şi simplu nu îmi venea încă să cred… mai bine zis încă mă aşteptam să fiu surprinsă şi să descopăr că toate astea, nu sunt altceva decât iţele năstruşnice ale unei farse comice. Camera ascunsă pe undeva? am continuat mental, uitându-mă pe furiş în sus, la colţurile clasei, căutând orice urmă reprezentativă pentru gândurile mele. Cu siguranţă înnebunisem. Dovada: alţii caută cai verzi pe pereţi, eu căutam… camere video… ei bine… măcar am evoluat într-o anume măsură, nu? uuufff… e clar… spitalul 9 mă aşteaptă… Ce situaţie încurcată, mi-am spus mental, zâmbind afectată… Mă pregatisem să caut un loc la azil pentru noul profesor şi acum voi fi nevoita să caut un loc pentru mine la nebuni… Yeey!!! Here I come! Wait for me…

Cum oare, cineva ca el, putea să facă acum parte din populaţia oraşului Forks, adică oficial? Totul părea extrem de nelalocul lui. De ce? Pentru că prin întreaga lui graţie se pare, aptitudini şi cunoştinţe, practic prin toată personalitatea lui, un om ca el nu s-ar integra niciodată cu adevărat în acest orăşel uitat de lume, care trăia după propriile lui reguli şi tradiţii de ce nu, decât dacă s-ar fi născut aici, deşi sincer, nu cred…

De abia acum înţelegeam perfect şi motivul agitaţiei generale de la şcoală: bârfa legată de nimeni altul decât noul profesor de literatură Sasuke Uchiha. Normal. Oamenii de aici aveau tendinţa să judece şi să îşi facă o părere asupra cuiva, numai după aspect şi aparenţe, lucru total eronat, fără măcar să se sinchisească să observe calităţile respectivului, sau aptitudinile sale. Trist. Trăisem asta pe propria mea piele şi nu fusese deloc plăcut. Prin urmare, ca şi dovadă, cu siguranţă, deja toate pipiţele cu neuroni lipsă ale liceului, printre care şi (iertati-ma nu stiu ce vorbesc) de Karin ce stătea în prima bancă, salivau după el ca nişte căţele în călduri. Ia uite cum se holbează la el… Nenorocita! am continuat în gând, plesnind-o mental… Nostim, foarte nostim, atât de nostim încât fără să îmi dau seama m-am trezit chicotind nervos, la imaginea lui Karin, cu ochii ieşiţi din orbite, hiperventilandu-se în continuare, în prima bancă. Ce avea toată lumea? Într-adevăr, era extrem de atrăgător, dar trecusem deja de vârstă în care o simplă pereche de ochi şi un corp bine accentuat şi un păr dezordonat, îmi puteau atrage cu adevărat atenţia. În plus, propria mea stare psihică, mă împiedica să mai remarc un bărbat din punctul ăsta de vedere, al atracţiei. Mi se puse un nod în gât, la auzul aceleeasi voci de catifea, care se pare că fusese deranjată de mica mea izbucnire. Asta nu o să iasă bina… Aveam o presimţire…

-Domnisoara Haruno, este ceva ce vreţi să împărtăşiţi şi cu noi din prima zi? Din moment ce părea atât de amuzant? întrebă încet, cu vocea încărcată de sarcasm. Se juca de-a superiorul cu mine, aşa cum şi mulţi alţii au încercat asta cu mine în trecut; la naiba…

Mi-am ridicat uşor privirea la cel care acum aştepta un răspuns din partea mea, dar eu nu am putut să-mi reprim stările de furie uşoară ce începeau să mă asalte, transformându-mi zâmbetul într-o încruntare îmbufnată. Ştiam foarte bine ce încerca să facă. Încerca să mă facă să îi răspund, pentru ca el să mă facă un pic de râs în faţa întregii clase, sfidându-mă, şi toate astea doar pentru a nu mai vorbi neîntrebată pe viitor. Un artificiu clasic şi demodat pentru profesori. Ceea ce nu ştia el, este că pe mine mă durea undeva de ceea ce credeau ceilalţi elevi din liceul din Forks despre mine, dar mai mult decât atât, Sasuke Uchiha încălcase regula mea numărul 1, foarte importantă de altfel pentru mine: nici un profesor nu are voie să se pună cu Sakura Haruno din prima zi. Înţeles? Altfel devenim duşmani, mai mult ca sigur…

-Nu am nimic de împărtăşit… am răspuns rece.

-Dar eu insist… chiar insist… răspunse în aceeaşi tonalitate calmă, dar extrem de ironică, cu un zâmbet ştrengar, uitându-se la mine ca un prădător asupra prăzii sale, în timp ce se apropia de mine. Întreaga sală se întoarse înspre noi, iar în acel moment, fiind furioasă de întorsătura situaţiei în defavoarea mea, nu m-am putut abţine să nu răbufnesc, dându-mi drumul la gura mea buclucaşă care mă băga mereu în necazuri. Am mai precizat faptul că am o gură mare, ce cu greu poate fi stăpânită? Nu-i nimic, vă arăt acum.

-De fapt, domnule profesor Uchiha, am răspuns ridicându-mă în picioare, cu o solemnitate prefăcută, mă delectam cu imaginea patetică a dragei mele colege Karina Stanley, care în decursul întregii ore, nu a făcut altceva decât să saliveze la propriu holbându-se la dumneavoastră, am răspuns în prima fază, vocea bubuindu-mi de sarcasm în timp ce o ţintuiam cu privirea pe cea care acum mă omora din priviri, iar după, am continuat răutăcios dar cu o privire inocentă… deşi sincer nu înţeleg de ce…. am terminat uitându-mă furioasă la ochii negrii din faţa mea, care acum erau de-a dreptul măriţi. Cu siguranţă că aveam să mă aleg cu o detenţie după ore pentru nesimţirea manifestată, dar ce mai conta, mă simţeam mult prea bine, la vederea lui, şi la calmul lui care fusese ştirbit vizibil. Ia asta profesor Uchiha, tu ai vrut-o, eu nu sunt una dintre fetiţele alea proaste, de-a dreptul orbite de ochii tăi verzi, sau de părul dezordonat sau de… uufff… în orice caz… ăăă… unde rămăsesem… !?

Poate data viitoare mă va lăsa în pace, sau dacă nu… eu sunt pregătită pentru mai mult. Ce îmi mai place clasa a 12-a… am continuat mental satisfăcută şi la fel de obraznică. În următoarea secundă, s-a auzit zgomotos în difuzor, soneria, şi fără preaviz, mi-am luat ghiozdanul, trantindu-mi-l pe umăr, şi am ţâşnit pe lângă el, afară din clasă, alături de ceilalţi colegi, încă gândindu-mă dacă să merg sau nu la următoarea oră de trigonometrie a domnului Varner.

Bravo Sakura, ai făcut-o lată încă o dată, am continuat mental, în drumul meu grăbit, pe holuri, luptându-mă cu primele sentimente de vină. De ce aveam oare tendinţa de ai face pe ceilalţi din jurul meu să se simtă prost?; simplu: poate pentru simplul fapt că aşa mai uitam de propriile mele supărări. Nu eram cu nimic mai bună decât Karin acum, a cărui principală “calitate”, să spun aşa, era egoismul, ştiam asta.

Hinata veni fugind din spatele meu, încercând să ţină pasul cu mine. Nu meritam atâta consideraţie din partea ei. Stricasem mult prea multe relaţii cu oamenii din jur, şi îmi era frică să nu aibă şi ea de suferit de pe urma mea.

-Sakura, ce-a fost ast?? întrebă ea cu o voce compătimitoare…

-Nu ştiu… Ţi-am spus că nu suport ca lumea să mă încolţească, pentru că izbucnesc… Pur şi simplu, l-am adus un pic cu picioarele pe pământ; i-am spus că nu ştiu ce vede toată lumea la el, la fizicul lui mai exact… doar atât… mi-am spus părerea… nu merit omorâtă pentru asta, nu? am continuat supărată…

-Sakura… pe cine încerci să păcăleşti? chicoti Hinata. Trebuie să recunoşti că tipul arată mai mult decât bine, sau până la urmă, chiar dacă nu ar fi aşa… ce rost are? Nu a venit aici pentru o prezentare de modă, ci doar pentru a fi profesor… aşa că mica ta remarcă s-a dovedit a fi doar răutăcioasă, dar nu şi eficientă sau măcar realistă. Uuff… Eu chiar nu înţeleg… De ce cauţi parcă să îţi faci duşmani din oricine? continuă ea, cu o grijă nedisimulată, schimbând tonalitatea. Numai tu vei avea de suferit astfel, nu vezi asta? Nu îţi faci nici un bine. În plus, profesorul Uchiha, este chiar de treabă… nu are rost să te pui rău cu el din prima zi… trebuie să îi dai o şansă… eu cred că merită una… continuă Hinata, cu aceeaşi voce împăciuitoare…

Am continuat să merg tot înainte, luptându-mă din nou cu vina. Ştiam că fusese o prostie, dar Hinata, avea întotdeauna talentul de a mă face să mă dau cu capul de pereţi de vinovăţie. Tristeţea şi durerea ameninţau să mă cuprindă din nou, formându-mi un nod dureros în gât, pe care m-am forţat să îl îndepărtez… Coşmarurile îmi reveniseră şi noaptea trecută, mai vii ca niciodată, tulburându-mă din nou. Fuseseră din nou, atât de intense… atât de dureroase şi din această cauză, toată ziua de astăzi… era ratată pentru mine… O şansă, unui necunoscut? De ce? Mie nu mi-a dat nimeni nici o şansă atunci… în trecut… când am fost nenorocită… la propriu…

-Sakura? Sakura!! Mă auzi? Ce-i cu tine azi? Mă trezi din nou din visare, vocea panicată a colegei mele… iar nu ai dormit? Pari atât de obosită…

-Imi pare rău, Leah… ăăă… nuuu… am dormit, chiar buştean… am continuat evitându-i privirea…

-Mincinoaso…

Nu am mai apucat să răspund însă, pentru că în câteva secunde, Kiba, de mână cu Karin, ni s-au alăturat. Jack veni uşor din spatele meu, punându-şi braţul după umerii mei, împăcat cu sine ca de obicei.

-Mergeti la o ţigară? întrebă Jack liniştit. Am nevoie de o pauză… cam de o oră… chicoti uşor…

Dispoziţia mea, şi aşa la limită, se strică şi mai mult la atingerea lui, aşa că, i-am împins braţele hotărât, îndepărtându-l furioasă.

-Mergeti voi, eu am ore… am continuat deranjată, părăsind grupul, ora de trigonometrie a Dl. Varner, devenind deodată extrem de atrăgătoare. Ca de obicei, Hinata nu mă dezamăgi, şi veni din spatele meu, alaturandu-mi-se, după care îmi strânse mâna uşor în semn de încurajare. Chiar o iubeam pe fata asta

Hello, hello. Ajunge si eu la ficul tau. Doamne, ce rimeaza. Revenind, imi place ideea, Sasuke profesor de literatura, iar Sakura o mica obraznica. Deci, WOW. anunta.ma si pe mine cannd pui nextul, imi place mult. Muahh
primaaa

Hei darling! Bun venid pe forum, o sa te distrezi aici. Mna, acum despre fic-ul tau :) Ideea imi place, mult prea mult. Ah, ce imi place atidudinea Sakurei. Iar Sasuke prof de literatura, O.K., asta m-a impresionat. Imi place mult ideea, am observat ca scrii cu diacritice, foarte bine, este foarte greu, eu una asa consider. Vai, dar cat de mult ai scris, eu una de abia scriu cateva frase. Imi place si decrierea ta, nu te axezi foarte mult pe, dar imi place ideea la nebunie.Iti urez, spor la scris si la idei in continuare, anunta-ma si pe mine cand aduci continuarea. *hug*

Ps: Corinaaa, te omor !!

Heiiii. Ajung si eu pe la fan-ficul tau. Imi place. Cee?!? Am apus imi place, voiam sa spun ca il iubesc. Doamne daca imi spui ca este primul fic, inebunesc, da? Este atat de original, cel putin eu, nu am mai citit asa ceva. Imi mult. ah, sunt tare curioasa sa vad cum vor devenii Sasuke si Sakura un cuplu... so, anunta-ma ca turbesc. Pupici.

There is always some madness in love, even though there is always some reason in madness.

Helauuu.
Imi place fan ficul tau.
Ce tare este ideea. Sasuke profesor?
Sakura o micuta rautaciosa :)))
ANunta-ma si pe mine de next :)
Pup :*

Împăcarea conştiinţei. "Fumatul interzis!", inscripţionat pe fiecare scrumieră.

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.

cruelty is a gift humanity has given itself