Jurnalul unui criminal in serie....

Nota: Inainte de a citi elibereaza-te de prejudecati, gandeste-te cu inima. Si daca nu poti, nu citi aceasta postare; s-ar putea sa iti dauneze. E doar pentru adevaratii cunoscatori...

"Eram singur intr-o lume a grupuletelor. Trist, imi adanceam starea de singuratea retragandu-ma in coltul meu, acolo unde nimeni nu putea sa ma deranjeze.....Coltul era cel mai sigur loc din lume, unde nimeni nu putea sa ma raneasca, unde nimeni nu risca sa intre si de unde eu nu riscam niciodata sa ies. Sa risc intro lume a inceritudinilor nu era punctul meu forte. Chiar daca nu fusesem niciodata ranit imi era frica de vreo rana care m-ar fi putut dobora.

Gaseam motive si imi placea sa ma scald in ele sa le repet ca o rugaciune, ca o litanie. Ma ajuta sa ma concentrez asupra unui motiv pe care eu il consideram sfant: sa fiu SINGURUL. Nu primul, nu ultimul, nu unicul ci singurul care e singur, care nu are nevoie de ceilalti. Ramaneam in starea mea si imi placea asa stiind ca nu era bine. Dar si compatimirea .Ma ajuta compatimirea ceilorlati dar si autocompatimirea mea. Sau nu ma ajutam de nimic.

Continuam asa indiferent la ce e in jur si crezand ca imi face bine cand eu, de fapt imi faceam rau. Si nu gasea nimeni de potrivit sa imi spuna...
Pana cand a aparut Ea.Bineinteles ca, ca in orice poveste trebuia a apara o ea. Ea nu era singura niciodata. Ea era printesa propriei vieti avand parca, dreptul sa hotarasca cati sa fie in jurul ei si cati nu. Bineinteles ca m-am indragostit. Era ceva normal ca noi, cei singuri sa ne indragostim de cei cu multi in jurul ei, care graviteaza ca fluturii langa bec.. Dupa luni in care eram uitat si lasat in singuratatea mea, acuma gasisem o speranta, o cauza pentru care sa lupt. Incet-incet am uitat de singuratatea si rezervele mele. Am uitat de amaraciunile si gandurile mele negre. Acum copacii erau infloriti, iarba era verde, aerul era curat, viata era frumoasa, aveam pentru ce sa traiesc, iubeam si iubirea mi-a dat viata. Dar uitasem ceva: uitasem de mine.

A urmat ceva frumos si curat: eu indragostindu-ma si ea incurajandu-ma tot mai mult fara sa dea semne ca ar fi avut aceleasi sentimente ca si mine.Si nu avea. A venit ziua cand am aflat si asta. Cand tot cerul a cazut peste mine. Cand viata mea s-a sfarsit.
Si atunci ceea ce iubeam a devenit durere. Si durerea a devenit URA. Si ura a devenit manie. Si mania a devenit razbunare.Dar cum sa ma razbun pe cineva care nu mi-a gresit? Dragostea cu mila nu se poate, nu-i asa?

Asta era! Trebuia sa fie si ea singura. Ea nu avea cum sa fie singura . Ea merei era inconjurata de catre cineva sau ceva. Ea era intangibila, suprema, deasupra urii mele. Durerea nea nu o atingea iar sinuciderea mea nu o facea decat mai puternica. Trebui sa fac ceva. Poate ca pentru altii era simplu dar pentru mine era capital ca aceasta poveste sa se incheie, si sa lase loc singuratatii de dinainte, cea linistitoare si placuta.
Lupta din mine s-a decis: trebuia sa ii fac rau. Trebuia sa ii arat si ei ura pe care am simtit-o eu. Sa o fac sa simta ura pe care am simtit-o eu. Asa ca m-am hotarat: am sa ma duc sa ii vorbesc; am sa ma duc sa ii arat din veninul meu. Sa o intep cu vorbele mel si ea s a simta durerea urii.

Nu aveam un plan exact. Trebuia doar sa vorbim. Asa ca m-am dus la ea cu ura. Dar ea era intangibila. Orice cuvant veninos de-al meu venea inapoi. Orice revarsare de ura era primita cu batjocura. Atat de multa batjocura incat m-am infuriat. M-am infuriat si nu mai judecam. Eram orb dar parca inregistram totul. Vedeam ca prin ceata cum ura din mine o apuca de gat, cum o da cu capul de pereti si cum scoate cutitul si-l infinge in ochi; pana-n creier.Apoi m-am trezit. Era liniste. Vedeam foarte bine. Vedeam si dezastru care l-am facut. Mobile rasturnate, bibelouri sparte, covoare ingramadite, si, in mijlocul camerei EA. A alergat intr-o suflare sa vad daca mai traieste. Era inerta. Nu mai avea puls. Nu aveam nevoie de plan. Am scos cutitul si am plecat de acolo.

Ascuzandu-ma dupa ziduri si mergand prin umbre ma feream de lume dar nimeni nu avea grija mea: eram intr-o lume aglomerata dar plina de oameni singuri. Asa ca am ajuns acasa unde mam spalat si am ars hainele. Si apoi am asteptat ca sa vina sa ma ia. Dar nu au venit nimeni. Am rememorat totul: cearta, nebunia, mania si intunericul. In mijlocul intunericului mi-a ramas ceva: ultiam ei privire, dupa privirea de surpriza, manie si graza a urmat privirea ei incarcata cu ura. Cu multa ura. Acea ura mi-a dat satisfactie: imi indeplinisem planul. O facusem sa simta aceeasi ura care o simtisem eu. Reusisem.
Mi-am continuat activitatile obisnuite. Nimeni nu ma baga in seama. Eram singur si scapasem nepedepsit. Era cea mai mare rasplata a unuia plin de ura.

Apoi am cunoscut o alta ea. Desi imi pusesem multe scuturi ea vroia sa treaca de toate si sa ma iubeasca. Iar eu nu mai puteam permite asta. Misiunea mea era ura. Nu puteam iubi. Nu trebuia sa iubesc. Asa ca am indepartat-o fiind din ce in ce mai categoric. Nu mai ca ea se apropia de fiecare data fiind de fiecare data mai insistenta.
Asa ca am planuit totul. O noua cearta. O noua manie. O noua negura. O noua nebunie. Un nou cutit infipt in creier. O noua privire plina de ura care ma facea sa merg mai departe. Eram singur, asa cum mi-am dorit dar parca lipsea ceva. Parca imi doream ca sa tot obtin privirile alea incarcate cu ura.

Asa ca voiam sa imi fac o distractie din aceste certuri. Si au urmat cateva. Si am avut succes. Dar apoi m-au gasit si m-au oprit inainte sa obtin o ultima privire de ura de la femeia 10.
M-au internat intr-un sanatoriu, unde imi puteam improsca ura mea linistit. Nimeni nu ma baga in seama. Toata lumea credea ca e delirul unuia care e singur. Dar eu realizam ceva: nu mai eram singur. M-au prins.Apoi a venit o alta ea. Femeia numarul 11. Eram parca, colegi de suferinta. Nu gaseam sufletele pereche unul in celalalt. Eram amandoi nesiguri,inchisi si plini de ura. Apoi am inceput sa ne deschidem si sa ne aruncam ura unul impotriva celuilalt.

Urma sa fie ultima mea crima. Crima perfecta. Ea avea sa fie cea care sa imi aduca cea mai multa ura. Am planuit totul pana in cel mai mic detaliu: surpriza, groaza, mania si ura.Ciudat e ca atunci cand iti planuiesti ceva atat de mult timp te astepti ca ceva sa nu iasa. Insa iese totul. Pentru ca in viata reaqla nu exista eroi, nu exista miracole. Exista numai oameni singuri. Iar cei singuri sunt totdeauna plini de ura.
Ne-am intalnit. Am inceput cearta. Eu déjà savuram momentul. Eram maestro la incaput certuri. Le incepusem de cel putin unsprezece ori pana acum. Apoi ea m-a prins de gat – surpriza. Apoi am vazut in ochii ei hotararea si m-a apucat mania. Apoi au urmat clipe infinit de lungi in care m-a apucat groaza – ea CHIAR avea de gand sa o faca. Apoi am vazut cum cutitul se indreapta spre ochiul meu atunci i-am aratat ura. Intuneric.

P.S. Aveti grija sa nu ramaneti singuri!..."

Mda,cam socant dar cred ca mi-am schimbat oarecum parerea cu privire la jocul asta murdar pe care il numim viata.Sper ca va placut!