The darkness inside our soul.

Legenda:
Intr-o lume indepartata, si atat de diferita fata de cea in care traim noi, s-au nascut 3 fete a caror origine era intunecata. Aveau aceasi mama, insa tati diferiti. Croite din samanta pacatului si a pedepsei, au adus multa frica si durere odata ce au fost nascute. Mama lor a fost un inger decazut, care trebuia sa indure pedeapsa de a trai alaturi de creaturi infricosatoarea. Tatii fetelor au fost toti trei demoni de diferite ranguri si specializari. Daca te-ai fi uitat la ele, nu puteai sa zici ca erau rele, frumusetea pe care o detineau te ametea si te facea sa le indragesti, insa adevarata lor infatisare nu era atat de frumoasa. Fetele au mostenit puterea devastatoare a tatilor, si infatisarea si caracterul mamei. Erau blande si nu vroiau sa faca rau, insa cu cat cresteau mai mari cu atat puterea lor era mai mare si mai greu de controlat. Cea dintai nascuta, Amedeia, avea puterea de a vorbi cu animalele, de a controla fulgerele si de a vindeca orice rana indiferent de gravitatea acesteia, datorita abilitatilor ei a fost numita vrajitoarea renasterii. Cea de-a doua nascuta, Astarte, avea puterea de a controla moartea si putea folosi magia neagra, in concluzie devenise vrajitoarea intunericului. Si cea din urma, Akira, putea controla natura si cele patru elemente (apa, pamant, foc si aer), astfel a devenit vrajitoarea naturii. Toate trei, impreuna, erau de neoprit. Nimeni nu le putea sta in cale. Toti care se luau de ele mureau in chinuri groaznice. Astfel li s-a dus vorba prin lume, si au devenit cel mai rau cosmar al oamenilor care traiau in acel tinut. Toti le stiau de frica, insa ele nu faceau rau oamenilor nevinovati, ba din contra, ii ajutau. Se razbunau doar pe cei care vroiau sa le omoare si sa le fure puterile. Dupa 17 ani de la aparitia lor, au disparut fara urma. Nimeni nu le-a mai vazut vreodata, astfel devenind doar niste legende...sau poate ca inca traiesc undeva in intuneric, ascunzandu-se de noi, oamenii normali.

Hey , hey hey ! Prima ! nr1

Ce avem noi aici . O legenda uimitr de originala dupa parerea mea . Imi place cum descri , insa as vrea sa vad ceva mai multe randuri . Ar trebui sa aiba 25 conform regulamentului . Te rog nu ma lua in nume de rau , a fost un sfat .
Oricum sper sa ma anunti la next !
Pana atunci spor la scris !
Si poate treci si pe la ficul meu : https://sasu.forumgratuit.ro/t12022-academia-vampirilor
Te pupa , Kitty !

Hey Kitty, si stiu ca trebuia sa am 25 de randuri, am citit regulamentul, insa nah, nu am vrut sa o mai lungesc. O sa incerc sa iti citesc fic-ul :) si multumesc mult de tot :)

Capitolul 1

Au trecut 500 de ani de cand niciun om nu le-a mai vazut. Traiau in castelul lor intunecat, aflat in padurea mortii, unde oamenii normali nu aveau voi sa intre. In aceasta padure traiau creaturi de care nici macar nu ai auzit. De la varcolaci, troli, orci, capcauni, pana la dragoni. Doar ele erau capabile sa supravietuiasca alaturi de acele creaturi ale intunericului. Insa, dupa atat de mult timp, erau dornice sa vada un om. Vroiau sa stie cum au evoluat acestia de cand ele au devenit o simpla poveste de speriat copiii. Dorinta de a se arata din nou le stapanise mintea si intregul corp. Nu vroiau sa mai traiasca in umbra, ascunse dupa niste ziduri imense la care nimeni nu ajungea, tanjeau dupa compania oamenilor si dupa afectiunea lor. In acesti 500 de ani, au reusit sa isi creeze propriile vraji, scriindu-le intr-o carte si impartindu-le prin lume, astfel isi creeau mici vrajitoare care le duceau mostenirea mai departe. Cu totul ca anii au trecut, acestia nu si-au pus amprenta asupra lor. Erau aceleasi fete frumoase, inalte si cu corp perfect de dinainte. Nu aveau niciun rid pe fata, si multe fete ar fi dat orice sa arate ca si ele. Acesta era blestemul pe care il duceau cu ele. Oricat de mult trecea timpul, ele nu aveau niciodata sa imbatranseasca. Impietrite in timp, plictisite, si neavand ce sa mai faca, intr-o zi, dupa ce si-au luat pranzul, acestea s-au decis sa mearga in orasul din apropierea padurii.

Akira: M-am saturat sa fac in fiecare zi aceleasi lucruri. Nimic altceva decat antrenament inutil si studiu despre ceea ce suntem noi. Mi-a ajuns, vreau sa fac altceva. Sa le demonstram oamenilor ca inca traim, si ca nu suntem doar niste legende.

Astarte: Pentru prima data sunt de acord cu ea, adica ce poate fi atat de rau? Doar o sa tragem cu ochiul la ce s-a mai intamplat in lipsa noastra. Haide, Amedeia, timp de 500 de ani te-am ascultat fara sa comentam, acum ca iti cerem si noi ceva trebuie sa ne asculti.

Amedeia: Bine, bine. Vom merge la noapte, cand intunericul va inghiti satul, iar noi nu vom putea si vazute.

Acestea fiind spuse, cele trei si-au pregatit plecarea, intreaga zi. Amedeia si-a luat cartea cu vraji si arcul in spate, Astarte si-a luat doar sabia, iar Akira si-a pus in spate un buzdugan. Trebuiau sa fie atente la orice cand traversau padurea mortii, nu stiau niciodata ce se poate ascunde acolo. Desi, Amedeia putea sa vorbeasca cu aceste creaturi, multe din ele erau rele si nu le pasa ca ucid pe cineva, insa din fericire a gasit si cativa cu care putea vorbi. Acestia de obicei le vizitau odata pe saptamana la castelul lor si le spuneau tot ce se intampla in padure. Au iesit din castelul lor imens, iar acum inaintau prin padure. Nu se temeau, insa chiar nu doreau sa lupte cu cineva sau ceva. A trecut atat de mult timp de cand ele nu au mai iesit afara. Pana si padurea s-a schimbat. A devenit mult mai intunecata si sumbra. Parca s-a mai marit, devenind din e in ce mai groasa. Akira trebuia sa le porunceasca copacilor sa se traga din calea lor, altfel nu ar fi putut trece niciodata. Toate se bucurau si se simteau entuziasmate. Oare cum este orasul? Cat de mare s-a facut? Cum a evoluat? Toate aceste intrebari le strabateau prin minte, neputand gasi un raspuns singure. Pe la jumatatea padurii, le-a aparut in cale o creatura numita Seiren. Este jumatate om, jumatate peste. Inima lui e la fel de urata precum ii este si infatisarea. Acestor creaturi le placea sa se joace cu mintea oamenilor prin abilitatea lor speciala de a controla gandurile si sentimentele unei fiinte umane obisnuite. De obicei, ies doar in calea oamenilor, si ar trebui sa se teama de vrajitoare, iar din aceasta cauza Amedeia a preferat sa vorbeasca prima data cu el, sau cel putin sa asculte ceea ce avea de zis acesta. Avea in mana o sabie mare, si o tine indreptata spre cele trei. Dupa pozitia corpului pe care o avea, fetele si-au putut da seama ca acesta avea de gand sa atace, nu sa stea de vorba. A inceput sa alerge spre ele, insa Amedeia a inceput sa vorbeasca cu el.
Amedeia: De ce vrei sa ne ataci? Esti un Seiren, tie ar trebui sa iti fie frica de vrajitoare. Nu am venit sa iti facem rau, asa ca lasa-ne sa trecem, inainte sa te ranim.

Seiren: Din cauza voastra specia mea e pe cale de disparitie. Voi, nenorocitele de vrajitoare, ne vanati pentru vrajile voastre. De ce nu ne lasati in pace? Ce v-am facut noi voua? Mereu am trait in pace, nevroind sa va ranim, insa acum vom riposta. Nu vom mai sta ascunsi in timp ce voi ne faceti numarul din ce in ce mai mic, iar voi va inmultiti.

Seiren se napusti asupra Akirei, insa acesta a fost repede readus la tacere de Astarte. Aceasta l-a facut pe Seiren sa cada la pamant fara sa se mai poata misca. Nu l-a omorat, doar l-a adormit. Fata astepta ca Amedeia sa spuna ceva. Daca aceasta ii va da acordul sa il omoare, o va face cu cea mai mare placere. Ii placea sa ucida, si nu a mai facut-o de atat de mult timp...vroia sa faca asta, dar a preferat sa astepte decat sa actioneze fara cap.

Akira: Amedeia, ce a zis?

Amedeia: Tocmai mi-a zis ca vrajitoarele ii ucid semenii pentru vrajile lor. E vina noastra ca specia lui e pe cale de disparitie acum. Astarte, sa nu te atungi de el, nu il putem omora. E vina noastra. Daca nu am fi trimis acele carti cu vraji printre oameni...

Astarte: Se pare ca acesta nu e un semn bun.

Toate au incuviintat din cap si si-au continuat drumul lasandu-l pe acel Seiren sa doarma linistit. Nelinistea a pus stapanire pe corpul lor. Oare sa fi facut o greseala? Oare chiar atat de multe vrajitoare se aflau acum in lume? In cele din urma au ajuns in sat, iar imaginea pe care au vazut-o nu a fost tocmai ceea ce isi doreau ele sa vada. Satul a devenit mult mai sumbru decat era inainte. Intunericul era peste tot, si nu puteai sa vezi nici urma de om. Toate se intrebau ce s-a intamplat mai exact aici? Inainte locul acesta era plin de viata si de oameni care petreceau pana tarziu. La un moment dat, Astarte a reusit sa vada un afis lipit de o casa din spatele lor. Pe acesta scris ingrosat "Vrajitoarele pun stapanire pe noi". Asta nu mirosea a bine. Celelalte au venit langa Astarte si au vazut si ele afisul.

Amedeia: Sigur e vina noastra, nu trebuia sa lasam acele carti printre ei. Le-am distrus viata. Cum
putem sa ii ajutam?

Astarte: Eu zic sa mergem inapoi in castel, sa asteptam cateva luni si daca nu se linistesc apele sa actionam. O sa vanam toate vrajitoarele care fac rau acestor oameni. E buna ideea?

Akira: Sa inceapa vanatoarea...

Amedeia nu era foarte incantat de aceasta idee, insa vroia sa ii ajute pe acesti oameni sarmani. Vroia sa ii scape de teroarea pe care ele au aduso asupra lor. S-au intors la castel cu scopul de a astepta in liniste si de a pune la cale un plan bine definit care le va ajuta sa scape de vrajitoare in cat mai scurt timp posibil.

Amedeia -

The darkness inside our soul. 196743-27660

Astarte -

Akira -

Seiren -

Castelul in care traiau - The darkness inside our soul. Night-castle

Este atat de original . De obicei eu nu prea citesc ficuri care sa nu aiba legatura nu animeul , insa acesta m-ia captat atentia . Imi place modul cum descri totul si in special idea . Presupun ca Amedeia e cea mai mare , apoi Astarte si cea mai mica e Akira .
In legatura cu Seiren , aveai dreptate , chiar ca e urat ! happy2

Oricum astept nextul cu nerabdare , insa pana atunci spor la scris si la ideei !
Te pupa , Kitty ! happy

Capitolul 2

Au ajuns repede inapoi la castel. Trebuiau sa isi pregateasca un plan, insa acum ce era mai important deca asta era sa isi pregateasca de mancare. Au mers in bucatarie si se uitau prin debara sa vada ce aveau. Insa nu au gasit nimic apetisant, doar un sac cu cartofi. Bucataria era imensa, aveau doua cuptoare mari, o masa rotunda exact ca aceea pe care o aveau regii, lunga si destul de lata. O asemenea masa era prea mare pentru cele trei fete, dar nu le pasa. Peretii erau negrii si ferestrele mari in stil ghotic. Era noapte, iar lumina bolnavicioasa a lumanarilor faceau imaginea si mai sumbra.

Akira: M-am saturat de cartofi si legume. N-am mai mancat carne de 250 de ani, doar legume fara gust. Le urasc, vreau carne.

Astarte: Calmeaza-te odata. Te inteleg, iti place carnea, da de unde sa facem rost de carne de porc, sau de pui in padurea asta? Ai vrea sa mananci carne de trol? Spune si ma duc in padure, omor un trol si ti-l gatesc. Sa vedem atunci cum mananci carnea aceea scarboasa.

Akira: Nu asta vroiam sa spun...

Astarte: Atunci taci din gura si nu mai comenta atat de mult. Ne descurcam si noi cum putem.

Amedeia: Gata fetelor. Linstiti-va! Uite Akira, iti promit ca de indata ce o sa locuim in sat o sa cumparam carne de pui si porc. S-a facut?

Akira zambi si se aseza pe un scaun de la masa asteptand in liniste ca mancarea sa fie gata. Astarte curata cartofii, iar Amedeia ii spala si ii baga in cuptor. Cele doua lucrau in echipa foarte bine, insa cand Akira vroia sa le ajute cu gatitul, cele doua refuzau fara sa ii dea vreo sansa mezinei, deoarece aceasta era un pericol in bucatarie. Cartofii au inceput sa se coaca, iar mirosul lor imbietor umplea incaperea. Le era foame insa trebuiau sa astepte inca cateva minute pana ce acestia vor fi gata. Astarte s-a asejat si ea langa Akira, iar in urmatorul moment linistea a pus stapanire pe intreaga camera.

Akira: Pana la urma ce vom face ca sa rezolvam problema pe care am cauzat-o?

Astarte: Singura solutie e sa ne mutam in sat si sa actionam din umbra. Vom urmari femeile care se poarta ciudat si daca se dovedesc a fi vrajitoare rele le ucidem fara sa stam pe ganduri.

Amedeia: Se pare ca aceasta este singura solutie. Trebuie sa ne reparam greseala facuta, si sa ne asumam responsabilitatea. Va fi greu, dar ne vom descurca, pentru ca suntem impreuna si mereu vom fi. Si dupa ce terminam de mancat, vreu sa facem un mic inventar. Trebuie sa ne decidem ce lucruri ne luam cu noi si care ne vor fi utile.

Astarte: Asa e. Va fi o noapte plina.

Akira: Dar eu vreau sa dorm, sunt obosita.

Astarte: Akira, pentru numele lui Dumnezeu ai 516 ani, nu mai esti de doua luni, te rog poarta-te ca atare, este o situatie critica, nu putem avea grija de tine. Trebuie sa fi si tu utila, ajuta-ne pe cat posibil, nu ne sta in cale.

Amedeia a scos cartofii din cuptor, iar cele doua au incetat cu cearta, le era prea foame ca sa se certe in acest moment. S-au asezat toate trei la masa si eu inceput sa manance. Niciodata nu au avut o masa bogata, deoarece nu le placea sa isi foloseasca puterile pentru a fura sau a face rost de mancare. Preferau sa cumpere cele necesare cu proprii lor bani, chiar daca acestia erau extrem de putini. Sau culegeau plante si ciupeci din padure, insa acestea erau bune doar la vraji, tot ce producea padurea era toxic atat pentru oameni cat si pentru vrajitoare. Rupeau din cartofi cu sile, insa nu aveau ce face, era singura mancare de care dispuneau in acest moment. Timp de 250 de ani au mancat doar legume: cartofi, rosi, castraveti, si cam atat. Era bogatie mare cand faceau rost de o paine, dar niciuna nu s-a plans pana acum, toate au fost multumite de viata lor, insa s-au saturat, vroiau sa incerce ceva nou. Au terminat de mancat, iar dupa aceea s-au ridicat de la masa si au plecat in camera de zi unde de obicei se antrenau si creau vraji noi.

Amedeia: Bun, deci luati cateva cristale, cate unul din fiecare culoare, nu cred ca vom avea nevoie de mai multe. Va trebui sa va luati ,fiecare, cartea de vraji. Cate o arma, haine si cam atat.

Astarte: Ai uitat de lumanari si de "lacrima dragonului" (este o planta).

Au luat toate lucrurile de care aveau nevoie. Acum puteau sa plece linistite, insa Amedeia nu vroia ca cineva sa intre in casa lor si sa preia conducerea asa ca a lasat castelul in grija animalelor ei de companie. Erau doi dragoni negri, mari care au decis de buna voie sa o urmeze pe Amedeia. Aceasta le-a spus sa aiba grija de casa cat timp ele vor fi plecate, iar cei doi si-au inteles misiunea. Si-au luat bagajele in spate si au pornit din nou spre acel sat care a fost blestemat de vrajitoare. Cele trei fete si-au jurat ca ii vor ajuta pe locuitorii de acolo, care in curand le vor deveni vecini.

Se pare ca nu mult lume citeste acest fic.....ghinionul meu....he he ^_^

Ei nu fi trista ! Sunt mai mult ca sigura ca vei avea mai mult de doi cititori , stai linistita ! Un sfat : oricat mar durea sa iti spun asta , incearca sa lasi intre capitole o distanta mai mare pentru ai da timp cititorului sa iti gaseasca ficul sa il citeasca si mai apoi sa til comenteze . . .

Dar revenim la capitol care nu a fost chiar bun , a fost incredibil ! Deabea astept sa vad ce se mai intampla ! Pana la next spor la scris si la ideei !

Te pupa Kitty !

Subiect: Re: The darkness inside our soul. Mier 28 Aug 2013, 21:41

Capitolul 3

Au ajuns in sat, si de banii pe care ii aveau au reusit sa isi cumpere o casa mica, aflata mai la periferie, aproape de padure, dar le placea. Arata destul de bine. Era formata dinre-o singura camera mare si spatioasa. La prima vedere, fetele nu au fost foarte incantate, insa aveau o misiune de indeplinit asa ca nu au zis nimic si s-au acomodat pe cat posibil. Toata noaptea si-au aranjat lucrurile, iar dupa aceea si-au finalizat planul. Aveau sa iasa ziua si noaptea afara in cautarea vrajitoarelor, iar in rest tot ce trebuiau sa faca era sa se comporte normal. Trebuiau sa ramana anonime si sa nu atraga atentia asupra lor. Acum era dimineata. Soarele stralucea cu putere, iar caldura era prea mare. Oamenii erau peste tot, fugind de colo colo din diferite motive. Pe cat de sinistru si lipsit de viata arata satul noapte, pe atat de plin de viata si normal parea dimineata. Au fost suprinse. Nu mai vazusera oameni de atat de mult timp, iar acum se aflau in mijlocul lor. Nu le venea sa creda. Amedeia se indrepta spre usa, cu intentia de a iesi afara, iar celelalte dou surori ale ei stateau in mijlocul camerei urmarind-o atente cu privire.

Akira: Ce faci? Chiar ai de gand sa iesi afara?

Amedeia: Pai spuneai ca vreu sa mananci carne de cum ajungi in sat, nu? Am de gand sa ma duc si sa cumpar. Veniti cu mine sau stati aici?

Astarte isi dadu ochii peste cap, aratandusi indiferenta, iar dupa aceea o lua de bluza, tragando dupa ea pe Akira. Au iesit afara, strecurandu-se prin multime, incercand sa para cat mai normale posibil. Insa acest lucru era 100 % imposibil. Cand niste fiinte atat de frumoase precum erau ele, sunt inconjurate de niste oameni inferiori, nu au cum sa se integreze intre ei. In secunda urmatoare toata lumea s-a oprit si se uitau la ele de parca nu ar mai fi vazut niste femei in viata lor. Imbracate in rochii scumpe, si neobisnuite, aratand perfect, cu fata imaculata lipsita de cicatrici sau orice alte semne, aratau prea bine ca sa faca parte din acea multime. Akira intrase in panica. Paranoia a pus stapanire pe ea si se gandea in continuu ca tocamai au fost descoperite. Insa noroc cu Astarte si Amedeia care din fericire erau cu picioarele pe pamant si nu se pierdeau atat de usor cu firea.

Astarte: Faceti loc, vrem sa trecem!

Era hotarata, iar privirea ei dura ii facuse pe oameni sa se traga din fata lor. Se pare ca acesta era un dar al lor. Desi nu vroiau sa faca asta puteam sa controleze, in oarecare masura, oamenii. Aveau o putere de contrangere speciala, care le ajuta sa iasa din situatii dificile, sau puteau sa se integreze mult mai usor in societate. Amedeia o lua pe Akira de mana, urmando pe Astarte care facea loc prin multime. Toti se uitau la ele interesati si curiosi, insa niciunul nu avea curaj sa spuna ceva,sau sa li se adreseze direct. Imediat ce acestea au iesit din peisaj, toata lumea s-a apucat sa barfeasca, nestiind cine erau aceste fete mai exact. Piata se afla in centrul satului unde era si primaria. Deoarece satul nu era foarte mare, cele trei vrajitoare, au ajuns repede in piata, unde se aflau si mai multi oameni, insa din fericire nimeni nu le mai acorda atentie. Au cumparat un pui, iar dupa aceea se indreptau spre casa.

Amedeia: Am ramas fara bani. Ar trebui sa merg mai tarziu sa imi caut o slujba. Altfel nu ne vom integra niciodata, plus ca nu ne vom putea cumpara mancare.

Astarte: Este o idee buna, ar trebui sa ma angajez si eu?

Amedeia: Nu e nevoie, cel putin momentan. Si sti ca nu o putem lasa pe Akira singura. Nu vreau sa faca vreo prostie, mai ales aici. Un pas gresit si lumea va afla ceea ce suntem cu adevarat. Te rog, vei avea grija de ea cand o sa fiu eu plecata?

Astarte: Am voie sa o lovesc?

Amedeia: Astarte, nu fi rea, dar fie, daca este grav poti sa ii bagi mintile in cap, dar numai daca este un caz special.

Akira: Stiti ca sunt de fata si ca aud tot ce vorbiti, nu?

Amedeia si Astarte au inceput sa rada zgomotos, incetand sa mai zica ceva. Drumul spre casa a fost unul linistit si relaxant. Nimeni nu le mai baga in seama, si asta era un semn bun. Nimeni nu trebuia sa afle care era adevarata lor identitate. Ajunse acasa, au inceput sa isi prepare hrana. Amedeia a bagat puiul in cuptor, iar Astarte curata legumele. Camera era putie, neavand nimic in ea, cu exceptia unei mese a cuptorului si gentilor in care se aflau lucrurile fetelor.

Akira: Nu crede-ti ca e putin cam goala? In plus avem nevoie de un pat si un dulap mare cu o biblioteca in care sane punem cartile.

Astarte: Si mie mi se pare putin goala, am putea face cateva vraji si sa apara un pat si un dulap mare cu loc pentru carti.

Cele doua vazand ca Amedeia nu avea nimic de obiectat au facut sa apara un pat mare, in care incapeau 3 persoane fara sa se inghesuie si un dulap care acoperea tot peretele din dreapta patului. Acest pat avea un cadru din fier vopsit in negru, iar in fiecare colt se afla o bara din metal care sustinea deasupra patului o perdea din matase transparenta. In timp ce, cele doua gateau Akira punea toate hainele lor in dulap, ascunzand de asemenea si obiectele de vrajitoare. In biblioteca au aparut o multime de carti de toate genurile, iar in mijloc, mezina familiei, puse cele trei carti de vraji. Acestea aratau normal si se potriveau de minune cu celelalte carti. Doar o vrajitoare adevarata le-ar fi putut gasi.

Amedeia: Bun, tot ce trebuie sa faceti acum este sa asteptati. Eu ma duc sa vad daca gasesc un loc in care pot munci. Astarte, ai grija de casa si de Akira. Ma voi intoarce repede.

Amedeia plecase prin sat cu scopul de asi cauta ceva de munca si de a investiga mai bine locurile. Se plimbase pe toate stradutele, dar nu gasise nimic neobisnuit. Aproape de centrul satului, se afla o carciuma, unde mai toata lumea intra. S-a decis sa arunce si ea o privire si intra fara sa se gandeasca de doua ori. Era exact ca si o carciuma normala. O camera mare in care se aflau multe mese si scaune, iar putin mai in fata, barmanul statea in spatele unui bar lung din lemn de stejar. Mirosea a bautura atat de tare incat amedeia se simti deodata ametita. Nu ii placea atmosfera, dar ce putea sa faca? Trebuia sa inainteze si sa vorbeasca cu barmanul. Barbati si femei cu fete pline de semne si imbatranite, sorbeau din paharele lor pline cu alcool. Fata era ingrozita. Oamenii puteau fi la fel de scarbosi precum era un goblin, care nu se spala-se in viata lui. Barmanul, barbat in toata firea, mare si musculos, avea in jur de 36 de ani, pu-se numai decat ochii pe Amedeia. Interesul i se putea citi pe fata, dar fata nu se lasa intimidata. A inaintat printre oamenii jegosi ca si cum nu ii vedea si se oprise in fata barului. Se uita indrazneata la barman dand de inteles ca avea ceva de zis. Desi parea dura si rea, nu isi pierdu-se politetea.

Amedeia: As vrea sa vorbesc cu proprietarul, daca se poate.

Barmanul se misca putin din loc privindo si mai interesat.

Barmanul: Vorbesti cu el. Te pot ajuta cu ceva, tanara domnisoara?

Amedeia: Mi-as dori sa lucrez pentru tine daca se poate. Fiind noua in sat si avand doua surori mai mici pe care trebuie sa le intretin, ma gandeam ca ma vei ajuta, daca se poate.

Barmanul: Ma numesc Darko, si pana acum n-am mai avut un barman, insa nu as putea refuza o domnisoara atat de frumoasa ca dumneata. Dar exista o problema. Dupa cum vezi, oamene de pe aici cam beau, destul de mult si uneori se mai creeaza si cateva conflicte ca sa zic asa, nu vad cum o fiinta atat de mica si firava ca tine ar putea sa le faca fata.

Amedeia: Oh, domnule Darko, nu cred ca as avea probleme in a calma spiritele incinse, dar chiar si asa, daca voi avea probleme, un barbat atat de puternic ca tine nu cred ca nu mi-ar sari putin in ajutor.

Darko: Esti cu vorbele la tine, imi placi. Esti angajata. O sa te plastesc cu 200 de croni pe saptamana. Sa fi intotdeauna la 09:00 dimineata aici, iar programul tau se incheie la ora 22:00 iar in weekend la 00:00, ai inteles?

Amedeia: Da domnule, si apropo, ma numesc Amedeia.

Barbatul isi schimba putin privirea devenind oarecum mai precaut. Ceva se schimbase in ochii lui, iar asta nu era bine. A privito ciudat timp de cateva secunde, iar dupa aceea a inceput sa rada.

Darko: Amedeia, ce nume ciudat. Cat de nebuna trebuia sa fie mama ta incat sa iti puna numele unei vrajitoare strabune? Dar ce imi fac eu griji? Oricum este doar o simpla poveste. Poti sa incepi de acum. Daca e ceva eu ma aflu in spate.

Amedeia zambi si ea cat de natural putu, insa ultimul comentariu facut de Darko o ranise profund, insa a preferat sa nu zica nimic. In fond ce putea sa spuna? Cum putea sa reactioneze? Si-a inceput imediat lucrul, fara dar si poate, in fond 200 de croni erau mai mult decat sperase ea sa castige. In timp ce aceasta lucra cele doua surori, Astarte si Akira, tocmai au terminat de mancat.

Akira: Oare Amedeia si-a gasit un loc de munca?

Astarte: Asa se pare din moment ce nu s-a intors. Dar sa nu se facem griji pentru ea, se descurca. Ce ai zice daca am face unele vraji noi? Avem nevoie de unele puternice.

Akira: Buna idee.

Orele treceau ca prin minune, iar seara puse din nou stapanire pe sat. De cum se intunecase toti oamenii au plecat spre casele lor. Au mai ramas doar cativa batrni care jucau carti la o masa din colt. Amedeia putea rasufla usurata, deoarece multimea de oameni tocmai si-au luat talpasita, iar ea nu mai avea atat de mult de lucru. Chiar cand aceasta s-a asezat pe un scaun din spatele barului, pe usa intrase o femeie. Avea in jur de 30 de ani, cu parul cret si lung, de culoare neagra. Acea femeie avea o aura intunecata, iar in momentul urmator Amedeia si-a dat seama ca era o vrajitoare. Putea mirosii moartea care o inconjura, putea sa vada inima neagra care batea in pieptul acesteia. Se ridicase in picioare incercand sa se stapaneasca, insa toti muschii au inceput sa ii tremure. Vroia atat de mult sa o ucida, insa nu putea, cel putin nu acum. Darko veni in spatele ei vazando nelinistita.

Darko: Se pare ca toata lumea a plecat. Ignoro pe acea femeie, mereu vine pe aici si cumpara Absint. Nu-ti bate capul prea tare cu ea, poate fi destul de rea daca o superi, la del ca prietenele ei.

Femeia inainta incet, uitanduse interesata la Amedeia. Cat de ciudat putea sa fie cand se intalneau doua vrajitoare fata in fata pentru prima data? Asta nu vom afla niciodata.

Fan Fic blocat din cauza inactivității.