Am obosit de atâtea gânduri care se contrazic mai rău ca doi oameni orgolioși ce se ceartă.  Există posibilitatea ca cea vizată să fiu eu, dar cum? Abia ies din casă, iar cel mai lung drum pe care l-am parcurs în ultimii ani a fost până la magazinul din colț. Yukio nu și-ar pune viața în pericol nici măcar pentru Sasuke Uchiha, iar Ay îl urăște ca pe nimeni altcineva. Excluzându-i pe cei doi, lista mea cu suspecți devine goală. Apoi, dacă el vrea doar să asasineze pe cineva din acest avion? Să fie o simplă coincidență? Greu de crezut. Distracţia lui Sasuke, un alt om, în același loc cu femeia care l-a refuzat? Să fim serioși!
Ușor, fără zgomot, mă las în jos, suficient cât să mă strecor sub scaunele albastre. Usui se uită întrebător, puțin înfricoșat de această latură a mea, atât de diferită de cea pe care a cunoscut-o până acum. Regret că este martor la tot circul nostru, regret că, imediat ce vom ateriza, nu voi mai exista pentru el. Mi-ar fi plăcut să-l mai văd câteodată, în momentele când aș fi fost sigură că pericolul nu ar exista. Cu ochii săi albaștri în minte, îmi schimb poziția inconfortabilă , astfel încât să pot vedea mai bine pantofii negri și lucioși ai brunetului. Hotărât, dar nervos, se plimbă pe holul de câțiva metri al zonei. Lângă el, alți doi oameni, toți târșâind manșoanele unor arme de foc. Cu piciorul drept, prind breteaua genții pe care, în mod inconștient, am uitat-o. Trag ușor înspre mine, dar aceasta se înclină amenințător într-o parte și cade, provocând suficient zgomot pentru a atrage atenția. Vârfurile încălțărilor acelor nesuferiți se întorc spre zona în care sunt, abia lăsându-mi timp să mă ascund pe mine. Bagajul a rămas în urmă, jumătate descoperit, iar verdele plăcut al materialului nu a părut niciodată mai bătător la ochi. Înghit în sec, așteptând ca omul lui Uchiha să-mi curme viața sau, poate, cu puțin noroc, doar va pleca, lăsându-mă să mă gândesc la un plan.

- Tinere, e al tău?

Aceeași voce groasă, poate puțin mai liniștită acum. Conștientizează că puterea este a lui și nimic nu i-o va lua prea curând. Cât despre situație, sunt categoric moartă. Usui nu are motive să mă acopere și nici nu-l condamn. Îmi rămâne doar să aștept clipa...

- Da, domnule. Îmi cer scuze, dar când a-ți apărut din mulțime m-am cam speriat.

- Atunci nu cred că este o problemă dacă verificăm, nu, băiete?

La naiba! Suficient mă mirase colaborarea roșcatului, acum am pe cap un bărbat hidos cu multe răni care îi brăzdează chipul umbrit de tristețe. Oftez încet și-mi îndrept pistolul cu amortizor spre piciorul gros al bărbatului, poziționându-mi mâna lângă cap. Un pas mai aproape și trag spre gleznă, nimerindu-mi ținta. Cade în genunchi, locul în care ajunge al doilea glonț, iar al treilea îi nimerește inima. Privirea goală este îndreptată chiar spre mine, înghețându-mi sângele în vene. Niciodată nu am fost atât de aproape de cadavrul cuiva, niciodată și pot să jur că nu voi uita ochii lui ce ascund secrete, dar și îngrijorare pentru - cine știe? - iubita sau soția lui. Inspir aerul cu nesaț, căutând concentrarea de care am mare nevoie acum. În jurul meu aud femeile care plâng speriate și îngrozite, dorindu-și să fie oriunde doar nu aici. Câteodată, glasuri inocente de copilași își fac simțită prezența, făcându-mă să regret că am omorât acest insignifiant ce zace în continuare în propria baltă de sânge. Dar am avut de ales? Alt plan nu-mi vine în minte, era singura șansă să trec neobservată și să-l scap pe Usui de o moarte dureroasă și inutilă.

Debusolați, prietenii brunetului încearcă să aducă ordinea, dar glasurile lor puternice care ordonă în stânga și în dreapta nu ajută pe nimeni. Încerc să mai împușc câțiva și chiar reușesc să reduc un număr impresionant, dar încă există amenințarea. Totuși, nu pot să nu mă gândesc că aceștia nu sunt oamenii lui Sasuke. Prea slabi, prea ușor de ucis și mult prea emotivi. Subordonaţii mafiei Uchiha nu schițează sentimente, pe când cei de aici mai au foarte puțin până să leșine. Oftez ușor și îmi continui treaba, ucigându-i pe capete fără remușcări. Politica după care am reușit să lupt până acum e foarte simplă: ”ei sau eu”.  De fiecare dată mă aleg, iar seara îmi plâng destinul dureros și plin de sânge. Ființele care și-au sacrificat sufletul în aceste momente sunt doar alte chipuri destinate albumului meu cu sute de pagini, iar modul ușor în care îi ucid reprezintă o altă ”victorie” la activ. Prinsă în gânduri, nu remarc vocea dulce ce se pare că aparţine unui băiat confuz:

- Poţi ieși. S-a terminat.

Usui. Mă rostogolesc spre el, însă abia după ce îmi ascund arma. Mâna lui dreaptă este larg întinsă, oferită ca un suport pe care îl accept fără ezitări. S-a terminat totul, în sfârşit. Nu a fost greu, cum mă așteptam. În fond, am antrenament, iar ei sunt doar începători ce par la început lei, dar, după o vreme, devin animăluțe. Îmi scutur hainele prăfuite și mă așez pe scaun ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, așteptând doar ca avionul să aterizeze. Minutele trec prea încet, iar sperietura oamenilor din jurul meu nu s-a oprit nici când moartea a încetat să mai planeze asupra noastră. Din când în când, suspinele femeilor se aud mai tare, răsunând ca un ecou în mintea mea goală. Încerc să port o conversație cu tipul de lângă mine, dar singurele lui întrebări se limitează la slujba mea. Văd în el o adorație stranie, dar care aș prefera să dispară. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să ademenesc pe cineva în acest vârtej nesfârșit de probleme care te înconjoară și-ți pune conștiința la încercare aproape în fiecare zi. Cât am putut, jur că am încercat să evit subiectul, dar, la final, tot eu m-am întors spre fereastra mică, continuând să admir norii. Adrenalina încă mă mistuie, iar creatura pe care Sasuke a creat-o cere sânge în disperare. Doamne, cât mai avem de parcurs?

*

Nu zbor. Sunt singură în avion, departe de ochii speriați și miloși ai pasagerilor. Când am ajuns așa? Cred că am adormit, dar nu-mi pot aminti absolut nimic. Abia tusea falsă a unui domn în vârstă ce poartă uniformă mi-a atras atenția. Îl privesc plictisită, așteptând să vorbească. Trăsăturile i se crispează, buzele se strâng într-o linie subțire, iar degetele i se împletesc în acea strânsoare nefiresc de strânsă. Scund de înălțime, încearcă să pluseze prin autoritate, dar nu-i prea iese.Cu greu se decide să-mi spună motivul pentru care mă ”onorează” cu prezența sa demodată.

- Sakura Haruno, ești arestată!



Îmi cer scuze pentru întârziere.
Sper să vă placă!