Aceasta este o compunere de a mea. Este cam dramatica dar este o amintire de a mea, una foarte trista care pe mine una ma marcat. De aici vine si porecla mea. Este dedicata cainelui meu.

Se numeste: Amintirea...



Traind intr-o lume in care lucrurile mici nu mai au sens eu am invatat sa apreciez orice. Am trecut prin triste si prin bucurie. Stiu ce inseamna sa fii acceptat de lume si ce inseamna sa nu. Imi amintesc si acum cea mai urata zii din viata mea. Aceea duminica a carei ore tarzii o blestem. Din ziua aceea eu uram duminica, pentru mine era o zii plina de ura, tristete si ce e mai rau pe lume. Ma simteam ca in strafundurile iadului, inghitita de flacari si lacrimi care si acum mai curg. Sa zicem ca din ziua aceea eram mai retrasa, parca prea retrasa.
Povestea mea ce trista dar tot odata fericita a inceput in anul 2004 cand eram in clasa a 2a. Totul era asa de fericit si fara griji. Libertatea care copilaria ti-o da sa o experimentezii de cat odata in viata. Pe atunci era primavera. Mugurii inverzeau exact ca si copii care infloreau. Soarele isi arunca lumina peste natura readucando la viata. Eu pur si simplu eram pe iarba, uitandu-ma la norii care si acum au ramas pe cer veghind. Eram atat de fericita, era si normal. Dintr-o data un caine face un salt impresionat peste mine. Era asa de zburdalnic. Alerga in cerc in jurul cozii lui. Era maidanez dar era asa de frumos. Alb cu coada stufoasa si ochii negrii si mari. Il chem. La mine iar acesta vine alergand. M-am atasat atat de tare de el incat nu am mai vrut sa-I dau drumul, asa ca lam luat acasa cu acordul parintilor mei. El acum era cel mai bun prieten al meu. Il chema Puffy pentru ca era pufos.
Au trecut 2 ani. Iar micul Puffy care acum avea 6 ani inca mai era alaturi de mine. Eram de nedespartit, pana si moartea nun e putea desparti. Sau asa credeam eu. Imi edra asa de bine cu el. Ma simteam ca o adolescenta care isi traia viata la maxim.
Se facuse ora 12 noaptea. Era ziua inainde de revelion. Oamenii umblau pe strazi grabiti incercand sa mai cumpere ceva. Eu si cu Puffy eram afara, ne jucam. Catelusului meu i-a fost atrasa atentia de o pasare pe care a urmarito. Se ducea inspre trecere iar mie mi-a fost frica ca san u ii se intample ceva. El a traversat si chiar atunci o masina a trecut strada. La calcat…
Alerg spre el, darn u pentru ca asa imi icea mintea, era intuitia. Simteam apa pe obraji. Oare erau lacrimile sau doar ploaia care a inceput sa cada? Era frig dar nu din cauza zapezii din cauza sufletului care nu mai imi incalzea inima. Simteam cum o mie de ace imi strafungeau inima si mi-o rupeu, sfasiau, si intrebarea care imi bantuia mintea inca nu inceta san u ma tulbure: “ Oare e viu, sau a murit deja?” In momentul acela ar fi trebuit sa sun undeva. Dar nu puteam…eram incremenita acolo, in ploaie. Simteam cum picioarele nu ma mai tin si dintr-o data cad in genunchi. Eram in balta de sange alaturi de Puffy. Speram ca o masina sa treaca si sa ma loveasca sip e mine. Masina aceea a carei culoare nu o distingeam inca statea acolo sin u facea nimic…exact ca si mine…Simt cum lumea mea se distruge si cad intr-o prapastie sin u mai pot iesi. Un zgomot se aude de la rotile masini accelerand lund-o inainte. Ma lasat singura nici macar un scuze. Acum ma simteam si mai prost. Lacrimile au incetat sa cada dar nu pentru ca nu imi venea sa plang ci pentru ca deja s-au scurs pana la ultima picatura. Bezna noptii ma facea sa nu mai vad nimic, nici macar nu stiam cat era ora. Inca mai stateam pe strada vazand cum lumea intorcea capul dupa mine, dar nimeni nu ma ajuta. Cred ca a mai trecut o ora dar cineva suna la politie si imi zice ca se va rezolva. De la frig si de la plans eu am lesinat darn u inainte sa mai ii rostesc numele odata cainelui. Am zis pur si simplu “Puffy…”
De atunci au trecut 2 ani, dar inca nu am uitat iar cateodata mai simt aceea tacere din ziua aceea. Pentru ca il iubeam asa de mult pe Puffy i-am facut mormant in cimintir, dar niciodata nu am trecut pe acolo. Intr-o zii am vazut o fata cu cainele ei. Atunci am hotarat sa-I fac o vizita. Cand i-am gasit mormantul pur si simplu nu am rezistat, am caut si am inceput sa plang.
Simt cum o mana calda imi pune man ape umar. Imi intorc capul iar spre uimirea mea acela era omul din ziua aceea. Acesta imi zice ceva care m-a facut sa trec mai departe, mi-a zis : “Puffy nu e mort, Puffy inca mai traieste in inima ta…”
~Dedicat primului meu caine~


Va rog frumos cititi pt ca pt mn inseamna mult...

Am plans... ...dar poate ii e mai bine acolo..si..si....si te vegheaza mereu....Iar noi suntem aici,langa tn..I love you!!

Puffy ai mai ai avut niste greseli de tastare dar vreau sa-ti spun ca m-ai facut sa plang. Atat de trist dar e adevarat, el nu e mort, e viu in inima ta pentru ca inca il iubesti .
Stiu cum e sa-ti moara un caine, pentru ca aceste animale sunt cei mai buni prieteni ai oamenilor.

Miau miau !

Vai iubita mea, deci ..nici numai am cuvinte, si eu am inceput sa plang, prea trist. Dar este adevarat, el nu a murit..se afla si se va afla mereu in inima ta. Mereu, dar mereu te va veghea de sus si va avea grija de tine. Iubeste-l in continuare si nu-l uita caci el este inca VIU !

Am inceput sa plang...deci....chair nu mai stiu ce sa spun....decat :Sa sti ca si el tine la tine si va tine mereu .

Puff
Scumpy meu
M-ai facut sa plang
Super