Next day

Subiect: Next day Lun 05 Aug 2013, 23:41

Capitolul I

     Dacă o cutie de lemn pe patru picioare montate cu roți este un birou, atunci pot spune că stau la biroul meu. Scaunul a devenit de mult incomod, dar orgoliul mă ține împietrită. Îmi cocoșez spatele și îmi întind picioarele amorțite, cu ochii-mi afundați în formularul din fața mea de care se presupunea că în momentul acesta mă ocup. Să faci drum din America până în Japonia pentru o mască de sticlă făcută de un tip al cărui nume nu l-am reținut, mi se pare o pierdere de timp. Madame dorea tot ce era legat de artă, dar nu-l voia dacă nimeni nu concura împotriva ei. Mândria o ducea departe, pe când a mea mă trăgea mereu în jos. Pot spune că sunt și mereu voi fi geloasă pe Madame, pe luxul și faima ei; le-aș vrea pe toate.
      Oftez. Nu e ca și cum eu am o așa viață. Îmi ridic ochii din coala perfect albă și îmi rotesc privirea prin cameră. Tablouri cu rame sclipitoare și geamuri curate. Nu văd nimic în spatele acestor mâzgălituri făcute cu pensula; asta ar trebui să fie artă ? Niște linii colorate groase ce se sfârșesc cu dungi subțiri. Și eu aș putea face asta.
      — Scumpo, s-a terminat programul. Poți pleca acasă.

      M-am uitat la ea.
Cămașa perfect călcată este acoperită de un sacou descheiat, fix mărimea ei; fusta neagră îi dă un aer serios și puternic, picioarele suple acoperite de un dres negru, fără vreo ruptură și tocurile lăcuite. Zâmbetul ei alb, seducător și ochii albaștri; mereu perfectă, cum o știau toți.
      — Da, Ino; tocmai mă pregăteam de plecare, am mârâit revoltată.
      Ea, întruchiparea perfecțiunii; eu, nimic față de ea. Mă simt atât de mică și neînsemnată, i-aș zdrobi pe toți și le-aș lua tot ce eu nu am, doar ca să mă simt bine. Dacă ar fi și posibil. Mă ridic robotic, îmi adun foile și mapele pe care le închid într-un sertar cu un lăcățel. Îi puteam simți privirea intrându-mi prin spate și ieșind prin partea opusă, lucru ce mă făcea să mă simt inconfortabil. Mă întorc cu fața spre ea, îmi iau jacheta din cuier și geanta de pe marginea biroului îndreptându-mă cu pași siguri spre ușă. Ea încă mă privea zâmbind. Aș fi vrut pur și simplu să-i șterg acel zâmbet de pe față cu doar câteva cuvinte, dar nu-mi permit.
      — Pe mâine, Saku ! a exclamat ea veselă.
      Nu am răspuns, am continuat să merg ca și cum nu am auzit. Intru în liftul modern și apăs butonul pentru parter. Melodia, cântecul, sunetele produse de acel difuzor mă scot din minți. Aerul mi se pare închis și murdar, dar bineînțeles, ca de obicei, este doar imaginația mea. Clipesc de două ori când liftul se oprește și ușile se deschid. Pășesc afară și continui să merg, ascultând doar respirația mea grăbită și sunetul produs de tocurile mele. Mergând, am tras cu ochiul spre bărbatul ce stătea la recepție, zâmbindu-i unei doamne care chicotea la fiecare vorbă spusă de el. Un glumeț care ar fi trebuit să plece de mult acasă, dar cine eram eu să-l atenționez? Brusc, privirea lui se mută spre mine. Se scuză politicos și se apropie mai mult în fugă decât în mers.
      — Serios? Credeam că ești mai pretențios, am spus, prefăcându-mă dezamăgită.
      — Ei, aventuri, spuse, frecându-și ca de obicei ceafa.
      Dacă nu l-aș fi cunoscut aș fi spus că s-a rușinat, dar nu el. Ține mereu acel zâmbet glumeț pe față, părul ciufulit îl face să semene cu un clown, dar i se potrivește perfect această imagine haioasă. Am zâmbit și, fără să-i mai spun ceva, am continuat să merg spre ieșire. El mergea pe lângă mine.
      — Pleci? a întrebat el, mergând relaxat.
      — Nu, Naruto, mă gândeam să dorm aici peste noapte, am spus ironică. Vrei să mi te alături?
      — Cu cea mai mare plăcere, milady.
      Amândoi am început să râdem. L-am privit cu zâmbetul pe buze și i-am șoptit un „pa” indiferent. Am continuat să mă deplasez înainte, până când vocea lui m-a oprit.
      — Hei, daca o să ai nevoie de ceva, să-mi spui, okai? zâmbi el spre mine.
      — Lasă-mă pe mine, tu ai grijă să nu te devoreze, am râs, amintindu-i de doamna care îl aștepta, și apoi am ieșit din clădire.
      Vremea nu e chiar de partea mea. Norii negri acoperă stelele și luna; aștept o ploaie care, mai mult ca sigur, avea să mă prindă pe drum, dar ce seară de-a mea nu e proastă? Iau o gură mare de aer și o iau la pas grăbit spre casă. Dar cum God nu mă iubește, iar Jesus n-a fost niciodată de partea mea, a fost imposibil să-mi ocolească viziunea cu ploaia pe drumul meu. Din câteva picături s-a transformat, fără răbdare, într-o adevărată furtună ce îmi strica părul, care chiar și așa nu fusese prea aranjat. Spre norocul meu, am reușit să cad și să-mi julesc genunchii, iar ruperea dresului a fost într-adevăr un bonus. Într-un final, am ajuns la limită, și am decis să chem un taxi, sacrificându-mi banii pentru Snickers și apă plată.

      Îmi sprijin capul de geamul rece al mașinii. Sunt obișnuită ca lucrurile să meargă prost, dar mândria mea de doi bani nu-mi permite să cer ajutorul cuiva. Mulți îmi spun că nu pot realiza nimic singură, și nu le-am dat niciodată dreptate, dar nici nu le voi da. Am realizat multe, nu lucruri mărețe, dar pentru mine, în momentul ăsta , fără aceste presupuse realizări, nu aș fi aici. Și mi-e bine. L-am privit cu coada ochiului pe șofer. Se uita la mine fără jenă în oglinda retrovizoare. Nu am nicio idee dacă se uita la genunchii mei însângerați, sau la părul meu de vrăjitoare, dar m-am întors spre el.
      — Ce? N-ai auzit de ultima moda? Se numește "Muma Pădurii", nu mulți au norocul s-o poarte, i-am spus, umflată în pene.
      Râsul lui mi-a atras atenția. L-am privit printre genele lungi. Părul roșcat, ochii căprui pe care i-am găsit irezistibili, pielea albă; era un prinț. Da, un prinț care conduce o rablă galbenă cu dungi. Nimic nu mă mai surprinde.
      — Chiar aveți simțul umorului, domnișoară, îmi spuse, privindu-mă în oglinda retrovizoare.
      — Nu era o glumă, am mârâit încruntată.
      Râsul lui m-a surprins din nou. Devenea enervant cu adevărat. În momentul acesta, exact ca în cazul lui Ino, aș vrea să-i șterg zâmbetul acela cu doar câteva cuvinte, dar, ca și mai devreme, nu-mi permit.
      — Mă numesc…
      — Nu te-am plătit ca să-mi spui cum te numești. Te-am plătit ca să mă duci acasă, i-am spus tăios cu privirea ațintită spre geam. De data asta n-a mai râs. Aș zâmbi pentru că am câștigat, dar nu-mi vine.

      Fix când am crezut că nu voi mai rezista închisă în acea rablă, mașina s-a oprit. N-am mai spus nimic și am deschis portiera, ieșind stângace. Dădeam dovadă de stângăcie în fața acelui om, pentru că îmi era atât de greu să mă dau jos din mașină cu genunchii mei răniți. Ar fi putut să vină să mă ajute, dar s-a lipsit. Am trântit portiera, mi-am aranjat fusta și cu geanta în mână am început să șchiopătez spre casă. Cum ploaia nu s-a oprit, calc fără probleme prin băltoace, apa îmi strică dresul, care și-așa era destul de distrus, îmi devastează machiajul. Dar norocul mă lovește iar când, stângace, mă împiedic de o piatră și cad într-o baltă noroioasă.
      — God, ce-ai cu mine ?! am strigat revoltată spre cer.
      Oftez obosită și mă uit la mâinile mele. Palmele îmi erau rănite datorită frecării lor cu asfaltul dur. Aproape că îmi vine să plâng de ciudă. Strâng pumnii și mă strâmb din cauza durerii pe care m-am hotărât să o ignor. Lucrurile din geanta mea erau împrăștiate pe asfaltul umed. Mi-am pus inconștientă mâna murdară la frunte. Dar nu-mi mai păsa de aspectul meu care era distrus de mult. M-am întins după cutiuța cu machiaje pe care o aveam, dar am observat tenișii negri de la un metru depărtare de mine. Am urcat cu privirea de-a lungul picioarelor lungi, taliei și abdomenului, peste toate până la față. Mă privea amuzat, cu ochii lui negri, pătrunzători. Mâinile le ținea parcă mereu afundate în buzunarele blugilor și geaca de piele nu lipsise niciodată, plus zâmbetul tâmp care îl ținea pe față de fiecare dată când mă vedea și râdea de mine.
       — Ce faci, prințesă? Te distrezi? a spus, apropiindu-se de mine.
       — Pleacă, i-am spus simplu, dar l-am privit cum se sprijină de un copac și mă privește cum mă chinui la strângerea lucrurilor mele.
   Din nou, decât să mă ajute, mai bine se lipsește.
      Nu i-am mai acordat atenție, mi-am strâns lucrurile încercând să pară că nu mă deranjează că se uită la mine, iar eu sunt pe jos, plină de noroi, cu părul ud și murdar și cu picioarele rănite. Le-am pus pe toate în geantă cum s-a nimerit și m-am ridicat stângace. Încă stă acolo nemișcat, râzând de mine și nici nu se chinuie să ascundă faptul că sunt subiectul lui de amuzament. Trec pe lângă el șchiopătând. Ploaia încă nu se oprise, iar el mergea la un metru în spatele meu. Îi pot auzi fiecare chicot pe care îl scoate când se uită la mine, dar mă prefac că nu mă deranjează. Trec printre blocurile murdare, care păreau părăsite și ajung la al meu. Nu e ca și cum ar fi altfel față de celelalte. Am privit băieții care stăteau așezați pe scară fumând țigări. Râsetele lor erau molipsitoare și mă îmbolnăveau de fiecare dată. M-am făcut rapid remarcată. S-au întors toți spre mine privindu-mă amuzați, dar n-a durat mult și i-a bufnit râsul.
      — Așa, râdeți, nemâncaților ! le-am spus, trecând vijelios pe lângă ei, dar replica mea nu i-a deranjat, ba chiar le-a sporit râsul.
  Persoana din spatele meu s-a așezat lângă ei și i-a luat unuia doza de bere. Nu mă mira, așa îl cunoșteam de când eram aici.
      — Prințesă, vezi să nu întârzii ! m-a atenționat râzând, fără măcar să se întoarcă spre mine.
      — Vin imediat, am șoptit, dar știam că m-a auzit.
       Am urcat cât de repede am putut toate scările până m-am văzut în fața apartamentului meu numărul șaisprezece. Am împins ușa care era mereu deschisă, mi-am aruncat geanta și jacheta pe gresia rece și mi-am schimbat ținuta într-un trening roșu și călduros. Mi-am făcut în grabă o ciocolată caldă și am coborât scările, lăsând, fără interes, ușa deschisă. I-am văzut pe ei din nou; încă stăteau acolo râzând. În fiecare noapte, de la opt la patru dimineața petreceau pe scară, erau o gașcă a cartierului ăstuia nu prea curat. M-am așezat între ei zâmbitoare, cu ciocolata caldă în poală.
      — Ia uite la ea, mâța și-a făcut ciocolată caldă și noua nu ne-a adus, mârâi cel din dreapta mea.
      — Ce șmecheră, spuse cel din stânga.

   Restul mă priviră geloși.
      Chicotesc. În preajma lor mă simțeam mereu bine. Privesc cana mea cu Mickey Mouse puțin ciobită și zâmbesc. Tipilor ăstora nu le pasă câtuși de puțin de lux. Ar scuipa vedetele Americii dacă ar veni la ei. Sunt genul de indivizi care chiar și ultimul dolar îl irosesc pe o doză de bere sau un pachet de țigări. Zâmbesc la aceste gânduri și îmi sprijin capul de umărul celui din dreapta mea, dar sprijinul îmi fuge de sub cap imediat și mă uit confuză la el.
      — Dacă vrei să ai pe ce să te sprijini va trebui să-mi dai mie aia, spuse, arătând spre cana mea cu Mickey Mouse.
   Zâmbesc și i-o dau ascultătoare, iar apoi îmi sprijin din nou capul pe umărul lui și închid ochii. Nu sunt încă conștientă dacă ce trăiesc este un vis frumos sau un coșmar.

Acest fanfiction mai este postat pe inca un forum ^^

Subiect: Re: Next day Lun 05 Aug 2013, 23:43

Dupa ce te omor o sa-mi iau si eu o ciocolata calda si o sa-ti privesc cadavrul cum se descompune! Oooo, ba da, am zis asta .
FIC PENTRU MINE! AUZITI, LUME? FOR MEEEEEEEE si sunt si prima :XSA SE STIEEE!
Asa, acum tu, jmena maniaca care esti si pe care o iubesc, ma omori! Dar a meritat. A meritat sa astept de aseara de la doua sa scrii Ah, da, bineinteles Desi nu cred ca am reusit sa te conving sa-l postezi Ce frumos din partea ta, cel mai frumos cadou pe care l-am primit
In primul rand, inceputul e genial Sta ea asa domneste acolo la birou, eu in mintea mea bolnava am zis ca are o functie importanta ca e bogata ceva, acolo..... Dar nu , e defapt pe dos .
Si norocul de care are parte e genial Exact acelasi "optimism" de care dai tu dovada mereu. Genius Prima data se enerveaza pe Ino A doua oara isi (Doamne, iarta-ma!) sacrifica banii de snickers si apa plata! (Doamne, iart-o!). Adica... dăăăă, fata bea sanatos. Ce mancare sanatoasa? Demodat, acum se bea sanatos, normal. Ce se intampla daca ar bea apa minerala si i-ar aprea cosuri? Dar sa sacrifici banii de snickers.... *Jesus, da-i minte*.... e crima mama! Mai bine imi facea pofta decat sa nu cumpere papa bun. Apoi mai si cade -de doua ori- ca doar na... ce se poate intampla daca mergi pe strada in ploaie si Jesus nu te iubeste? Normal, cazi si rupi dress-ul, nu esti de acord? Ah, da, desigur ca esti.
In al doilea rand, taximetristul e frumosul meu sot, scumpul de el, da. Si zici ca se uita la ea? Deci asa! Pacatosul ma inseala Biiine, biiiine Se uita dupa altele cand aseara a fost la mine . Il tin eu minte. Dar Sakura i-a dat o replica epica Muma padurii, deci acum eu sunt muza ta? E bine de stiut
Si la faza aia cu numele, el a vrut sa fie dragut... Si nebuna aia de Sakura i-o taie direct "Nu te platesc ca sa-mi spui cum te numesti!" Bla, bla, bla, dupa ce ca flirta cu ea! Hmmmm!
Apoi ajunge acasa, dar nu intr-o casa (vila) ca in toate fic-urile, ci intr-o porcarie de cartier, cu blocuri (intr-unul sta si ea) d-alea urate si in care miroase a mucegai si zau ca ma asteptam sa vada si un soricel chitaila pe acolo. Dar se pare ca inainte sa intre in scara, existe niste golanii pe acolo , printre care si golanUL. Ah, da ca venii vorba de el, era sa uit, ce pacatos! Dupa ce ea se murdareste cu norori nu o ajuta! Da stiu, nu ar trebui sa ma astept sa aiba el mainiere, corect? Dar tot NU-L iert! EU cand v-am spus ca e nasool , voi nuuuu, ca nu e! Na luati oftica ca e!
Apoi intra si ea like a boss, iertati-ma, like an american in casa, isi ia un trening rosu! Lume, muierea asta a facut-o intentionat! Rosu! Dupa care iese like an american afara cu o CIOCOLATA CALDA! heeei, eu sunt Chokotoff! EU am dreptul la ciocolata, ea nu! Nu, nu, never! Nu daca nu imi da si mie , tot cu intentie ai facut-o! Nu o sa te iert pentru asta (d).
Asa, si ala ii cere ciocolata calda! Alt pacatos corcit. Si nebuna i-o da! (Mintea mea bolnava s-a gandit la ceva ... cand am scris i-o da... ) Ca doar na, sa-si odihneasca capatana, ce s-ar inampla daca ar durea-o gatul? Corect, nu? Trebuiau luate masuri de prevedere.
Sii oooo da, baby, asa se face. Dupa ce ghinionul iti da suturi in popou toata ziua, tu te duci like an american afara (dupa ce lasi usa deschisa, ca doar na, ce se poate inampla) afara, cu golanii, unde mai e si AMICUL! faza epica.
Si apropo, stiu, stiu, ai scris 2000 de cuvinte, 4 pagini... dar zau ca descrierea ta si nararea sunt asa de perfecte (Du-te Deea cu greselile tale) ca mor aici. Da, spune si tu o rugaciune, nu fii rea. Adica... zici ca am citit o singura pagina, daca nu jumatate, si e numai vina ta ca-mi place asa de mult! Ce? Da, normal, e vina ta! Ca doar nu e vina mea ca te-am stresat sa scrii
Si acolo nu e un simplu golan, e golanul! Ooo da, darling, se stie, care nu are un amic, el are AMICUL. Asta asa.... ca sa se stie de asemnea.
Pe scurt, viata Sakurei e ca un adevarat roller coaster, muuult ghinion si nu durere de burta, ci de cap. Adica... ce i s-a intamplat si ei bine in seara aia? Raspuns: Nimic.
Nu te-ai putut abinte, nu, SasuSaku.... uff! Nu comentez, nu acum.
Ah da, era sa uit, maniaca care esti, vezi ca am facut print la ce ai spus mai sus, ai jurat pe DAMON! Nu ma intereseaza, o sa pui next si la Killer of Love, asa cum mi-ai promis, ca de nu, am o nectarina langa mine si nu stiu sa o folosesc!
O SA FIU RPIMA LUME! CA SA VA FIE CLAR! MEREU! PENTRU CA A ASTA E UN FIC PENTRU MINE SI MERIT! Eu am convins-o pe maniaca de Jo sa-l scrie si sa-l mai si posteze. Ne-am certat noi olecuta pe ora, dar am reusit si uitati-l postat, lume!

Subiect: Re: Next day Mar 06 Aug 2013, 00:07

Mda. Să știi că și pe al tău l-am citit de pe celălalt forum. lough

Îmi place ideea foarte mult, cu această Sakura revoltată și arțăgoasă, dar irezistibilă.
Ai o descriere frumoasă. Mie îmi place. Nu pot să-ți spun că e demnă de un adevărat roman, însă mă atrage și mă face dornică să citesc un viitor capitol.
Așa că, da. Mă abonez și la acest fic.
Te rog anunță-mă când aduci ”next-ul”.
Te rog să mă ierți pentru comentariul incredibil de scurt. Promit să mă revanșez.

Subiect: Re: Next day Mar 06 Aug 2013, 17:58

Buna...~~nu stiu cum te cheama -.-"~~ Corina.Am vazut titlul ficului tau si mi sa parut atat de simplu si totusi misterios incat am vrut sa intru.Si nu regret deloc.Imi place foarte mult cum o descri pe Sakura.Parca as fi eu.Ai o descriere cursive dar e cam enervant cuvantul acela in engleza " God" putea sa zica pur si simplu "Dumnezeule".Asta e parerea mea,nu stiu daca e asa si pentru alti dar pe mine ma deranjeaza.In rest totul e perfect.Nu am de gand sa mai spun altceva pentru ca probabil m-as repeta deci ma rezum la a spune ca astept nextul.
P.S. Sa vezi ce iti fac daca nu ma anunti!
P.S.S. Banuiesc ca te cheama Corina...nu?Apropo La Multi Ani!(A fost ziua ta pe 4-.-")

Subiect: Re: Next day Lun 19 Aug 2013, 03:37

Capitolul II

Privesc în jur. Aceeași cameră mică, cu pereții zgâriați și murdari; același birou vechi și prăfuit; același dulap din lemn și aceeași ușă scârțâitoare, imposibil de închis. Nimic nu se schimbă peste noapte. Privesc în stânga spre noptiera plină de hârtii mototolite. Le dau la o parte și mă uit obosită la numerele roșii ale ceasului de noptieră care le arăta atât de mari, prea mari. Asta era părerea mea de când îl achiziționasem de la un magazin cu reduceri uriașe de preț. Era vechi și prăfuit.
— Nimic din jurul tău nu te încântă, îi aud vocea răgușită rostind din spatele meu.
Îmi întorc privirea spre el.
Ține ochii închiși, ușor încruntat de parcă ar avea un vis urât, dar e treaz cu adevărat și, ca de fiecare dată, știe tot ce gândesc. Mă înspăimântă. Nu neg și nici nu afirm, doar mă ridic, îmi iau un halat pe mine și părăsesc încăperea fără vreun cuvânt. Dar chiar și stând cu spatele știam că el zâmbește pentru că m-a învins din nou. Și de obicei la replici eram cea mai bună. Îmi întind mâna după ibricul de fier și îmi torn din cafeaua călduță într-o ceașcă. O fată drăguță de aici fusese de acord ca în fiecare zi să îmi facă cafeaua, dar fără o răsplată, ceea ce mi s-a părut dubios, dar nu am comentat. ”Fault !”, am auzit brusc de afară. ”Fault pe n*iba! S-a băgat în fața mea ca un deștept. Ești un arbitru foarte nasol !”, am auzit altă voce. Mă îndrept curioasă spre geamul de sticlă cu un aspect dărăpănat și geamuri prăfuite, îl deschid și mă uit confuză afară, în toate părțile până când observ puștanii de pe terenul de baschet. Nu aveau mai mult de cincisprezece ani, erau acolo zi de zi, jucând baschet de stradă. Sorb din ceașcă și continui să le privesc fascinată jocul, dar unul din ei, mai înalt decât mine cu probabil un cap, îmi atrage atenția atunci când bagă mingea în coș și reușește să atingă inelul. Buba. Îl cunoșteam pe puști. Petrecea mare parte din timpul lui la coșul de baschet, motiv pentru care era mai înalt. Toți îi spun Buba, dar nici acum nu am aflat de ce. Îi place să stea cu gașca mare, gașca cu care sunt ”norocoasă” să stau în bloc. Nu mi-a plăcut niciodată că acești indivizi îndrumă copiii să bea alcool și să fumeze, era oribil să îi vezi făcând asta la nici șaișpe ani. Am privit fascinată fizicul lui Buba. Înalt, zvelt, cu picioarele lungi și brațele subțiri dar totuși puternice, mușchii tari și abdomenul perfect plat. Nu arăta ca un copil de cincisprezece ani.

Am privit pliculețele de zahăr, ceașca din porțelan și bețigașul cu care amestecam de minute bune. Zâmbetul vesel al lui Ino era înfiorător, iar eu trebuia să lucrez la acest proiect care-mi mănâncă zilele împreună cu ea, zâmbăreața blondă, iar timp de liniște și singurătate pentru mine nu mai rămâne. Nici de cafeaua mea cu lapte nu mai am chef. Ziua de azi era liniștită, nimic nou și nimeni nu venise să se intereseze de expoziția lui Madame, ceea ce nu se întâmplă prea des. Da, poate nu sunt singura de pe pământ care și-a dat seama că lucrurile de genul acesta sunt o pierdere de timp. Mă ridic cu spatele drept și cu ceașca de cafea în mână și mă deplasez spre ușa biroului meu. Ies în hol, uitându-mă în toate părțile. Nimic neobișnuit. Toți oamenii la treaba lor cu obișnuitele discuții legate de muncă și bârfele mincinoase despre angajați, lucruri cu care m-am obișnuit. Ies pe coridor dând din cap atunci când cineva mă salută, dacă nu era important nici nu mă uitam la respectivi. Deși nu am o funcție importantă, îmi place să fiu serioasă, tratată ca pe o persoană însemnată și apreciabilă.
— Mai la stânga, le-am spus băieților care potriveau un tablou pe perete. Înțelesesem că e ceva important, dar eu, exact ca în orice alt caz sau orice altă pictură, nu vedeam nimic deosebit. Blondul care ajuta acei bărbați îmi atrase atenția prin felul în care se chinuia, doar pentru că nu era destul de înalt ca să poată ajunge la capătul tabloului. Nu m-am putut abține și am chicotit, dar a observat și s-a strâmbat spre mine.
— Ești okai? i-am spus, râzând.
— Niciodată n-am fost mai bine, a mârâit.
Brusc, telefonul de la recepție începu să sune, dar recepționerul, Naruto, era mult prea ocupat, așa că îmi făcu semn să merg eu și să răspund. Aș fi putut să-i spun că nu e treaba mea, dar el mi-ar fi replicat că am și eu o treabă de făcut și lenevesc, așa că am ascultat fără să comentez și am răspuns. Imediat am adoptat un ton drăguț, politicos care nu mă caracterizează, dar trebuie mereu să fie în pachetul pentru muncă. Înțelesesem ceva de o întâlnire cu Madame, programată la ora zece și jumătate mâine. Bărbatul de la celălalt capăt al firului anunța că nu poate ajunge. Notez toate aceste date pe o pagină oarecare din agenda lui Naruto cu un pix ce stătea la îndemână, însă faptul că este verde și nu albastru mă calcă pe nervi. Într-un sfârșit, convorbirea se încheie, iar eu, la sfârșitul notițelor, scriu „Ia-ți un pix nou” și o față zâmbăreață. Peste tot, în mintea mea, o urmă de umor. Atunci observ pe scaun o bancnotă de un dolar, cel mai probabil, căzuta din buzunar. Am pus agenda deschisă deoparte și m-am aplecat după acel dolar. Era o oportunitate bună, plus că îl găsisem prima și cu siguranță el nu avea nevoie de el. Am luat bucata de hârtie și am plecat, lăsându-mi acolo ceașca de cafea. Aveam de gând să îmi iau un pachet de biscuiți, sau o sticlă de limonadă, sau orice se poate lua cu un dolar. Plus că ar fi fost o șansă pentru mine să ies din această clădire umflată cu stres și agitație. Am ieșit imediat ce ușile glisante s-au deschis. Am putut simți aerul mult mai curat, nu cel plin de diferite parfumuri. Traversez strada spre buticul cel mai apropiat pe care nu îl prea frecventam. Nu îmi făcea plăcere să merg și să întâlnesc ba o femeie, ba un bărbat, dar oribil, amândoi negri. Chiar dacă sunt niște oameni cât se poate de obișnuiți, mereu am urât să văd această nuanță a pielii, țin să cred că toți oamenii negri au un limbaj vulgar și, evident, alte chestii care în momentul acesta nu îmi vin în minte. Mi-am luat în grabă pachetul de biscuiți și am lăsat dolarul pe tejghea. M-am întors pe călcâie fix înainte să îl cheme pe acel bărbat înalt, slăbănog și, Dumnezeule, negru. Dar fix când eram pe mijlocul străzii, înfulecând biscuiți, o mașină se oprește brusc și claxonul aproape că-mi sparge timpanele. Aud niște înjurături, iar apoi privesc spre tipul care conducea mașina și tocmai trântise portiera. Da, era vina mea, dar cum nu-mi stătea în fire să recunosc, m-am îndreptat, am înghițit tot ce aveam în gură și, hotărâtă, m-am întors spre el. Roșcat, înalt și cu o ținută dezordonată mă privea uimit. Nu înjura cum mi-am imaginat și aș fi crezut că voi primi chiar și bătaie de la un bărbat care n-ar fi trebuit să se supere. Pentru o secundă nu am înțeles de ce era atât de uimit, dar după ce m-am uitat mai bine la el, mi-am dat seama.
— Acum presupun că o să vă intereseze cum mă numesc, spuse schițând un zâmbet.
L-am privit uimită, dar jenată în același timp. Speram că nu îl voi mai vedea vreodată pe tipul acesta care nu îmi plăcea pentru că nu avea acea față de gentelman. Nu e ca și cum aș fi întâlnit vreodată un bărbat care are această față, dar visam la asta. Am decis să rămân indiferentă și să nu par uimită câtuși de puțin de apariția lui magică.
— Ei, vă înșelați. Tot nu mă interesează, am spus pe ton superior.
Încercasem să par pe cât de indiferentă posibil, totuși, nu sigură că îmi iese.
— Mă numesc..
Am auzit primele două cuvinte și am făcut cel mai copilăros gest pe care îl puteam face în acel moment. Mi-am pus palmele peste urechi și am închis strâns ochii, de parcă aș fi încercat să opresc un sunet mult prea puternic. Și toate astea doar ca să îi arăt cât de puțin mă interesează de numele lui. Aș fi putut foarte bine să-i dau o poreclă gen „necunoscutul” sau ceva de genul ăsta, dar urăsc oamenii insistenți. Am stat așa aproximativ trei minute. Văzând că nu se întâmplă nimic, am deschis ochii cu mici ezitări și atunci mi-am dat seama. Stătusem singură, ca o deșteaptă, pe mijlocul străzii, cu mâinile la urechi și ochii închiși. Asta mă face să mă întreb câte mașini m-au claxonat și câți oameni m-au arătat cu degetul drept o ciudată care aude sunete. Nu avusesem parte de situații mai stânjenitoare de atât, cred. Oftez și încep să merg spre locul de muncă până îmi dau seama de absența unui lucru. Mă uit la propria-mi mână și atunci îmi dau seama că biscuiții mei au dispărut. Mă uit pe jos în stânga și în dreapta, în urma mea, dar nimic. Acel afurisit îmi luase până și ce achiziționasem cu dolarul împrumutat. M-am întors revoltată și mi-am continuat drumul. Poate măcar cafeaua mea era intactă. Am intrat în grabă și am înaintat spre recepție cu ochii holbați după cafeaua mea. Am găsit ceașca goală pe biroul recepției.
— Asta pentru că mi-ai luat scumpul dolar, spuse Naruto zâmbindu-mi, poți să iei ceașca.
Nu aveam ce să îi mai spun. Faptă și răsplată. Nu mai am niciun chef de muncă și cum e o zi atât de liniștită și nu apar prea mulți oameni, nu cred că ar fi o problemă să plec. Mă îndrept spre Naruto și fără să îmi cer scuze sau ceva de genul acesta, îl rog să îmi acopere ”dispariția”. Știam că nu va refuza. I-am zâmbit și am plecat spre biroul meu ca să îl încui și să-mi iau lucrurile. După ce termin și cu asta, ies din clădire. Soarele era încă pe cer, poate astăzi va merge puțin mai bine. Brusc, îmi amintesc de Snickersul meu și de apa plată, pe care ieri le-am pierdut pentru amărâtul ăla de taxi. Merit o porție dublă, mi-am spus, de Snickers bineînțeles. Mă opresc brusc și privesc în jur. Singurul butic, cel mai apropiat, era la cei doi negrii. Nu am mai fost niciodată atât de ghinionistă încât să trebuiască să merg acolo de două ori, dar dacă îmi voiam ciocolata, trebuia să o fac. M-am îndreptat cu pași grăbiți spre acel butic blestemat, am pus banii pe tejghea și mi-am cerut ciocolata și apa plată.
— Nu mai avem Snickers.
Cuvintele mă loviseră ca un val uriaș. Am privit-o atent ca să fiu sigură că am înțeles cum trebuie. Oficial, acesta este cel mai prost butic. M-am strâmbat și m-am întors revoltată. Un baton de Snickers îmi apăruse în față, cineva mi-l oferea. Arătam atât de demnă de milă? Mi-am ridicat privirea nervoasă spre cel care îmi oferea ciocolata și m-am uitat la persoană.
— Tu din nou ?!

Subiect: Re: Next day Lun 19 Aug 2013, 03:38

Deci capitolul a fost genial, sweety :X Ce pedofila mai e si Sakura asta [-( Numai la prostii se ganedeste si acum ii plac si minorii. Mrrrr.
Caaaat de misto ai descris ziua aia afurisita de lucru. Mie chiar, dar mie chiar nu mi-ar placea sa muncesc, chiar daca e vorba de ceva asa usor. -.- Munca e naspa. Zau.Deci faza cu ala -las' ca stiu eu cine e- de nu vrea nici acum sa-i stie numele, MAXIMA! Am crezut ca fac pe mine de ras.
"Nu mai avem Snickers" ... mda, stiu si eu cum e sa-ti spuna asta =)) Si ce rasista, are ceva cu negrii. Aah, ah, ah, ah, sa nu uit. PRIMESTE un sinckers totusi, cu toate ca ar merita portie dubla, cica, si ea se enerveeaza! CREEPY!
Ah, si acum misca pe tastat. Sa nu te mai puna God sa intarzii asa mult ca dracii de pupa.

Subiect: Re: Next day Lun 19 Aug 2013, 03:53

A doua. Te bântui, Dama!
Nu visez, nu? Tu chiar ai adus următorul capitol! Încet, încet, dar mă bucură foarte mult faptul că te-ai hotărât să mai scrii și pe aici.
Sakura e atât de copilăroasă! Însă îmi place foarte mult pentru că o reprezintă din toate punctele de vedere acest aspect al comportamentului ei.
Cred, dar nu sunt foarte sigură, că cel cu care s-a întâlnit a doua oară este același tip care i-a furat biscuiții. Că tot vorbim de dulciuri, eu tind să sper că l-aș fi ucis în locul ei. Cine se crede?! Auzi la ei, să fure lucruri atât de prețioase! Cineva trebuie să-i reamintească bunele maniere!
Oricum, capitolul a fost superb. Descrierea ta mă fascinează (nu știu dacă ți-am mai scris asta, dar nu strică să mă repet).Ador, ador, ador!
Bănuiesc că te grăbești cu next-ul, nu? Că-s în stare să pornesc al Treilea Război Mondial.
Te rog să mă anunți. *hug*

Subiect: Re: Next day Lun 19 Aug 2013, 10:24

Buna Corina!Imi place mult cum ai continuat totul!Oricat de dramatica ar fi situatia tu mereu strecori o urma de umor in ea.Imi pare bine sa mai vad si Sakure copilaroase nu numai cu capul pe umeri si foarte mature.Cred ca o doza de imaturitate me-ar face bine tuturor.De ce am vaga impresie ca cel ce ii ofera mult doritul Snickers este cel ce I-a furat biscuitii?Hmmm,tipul incepe sa aiba un rol important in aceasta poveste din cate observ eu.Sau e doar iamginatia mea bolnava?Eh, tot ce pot face e sa astept pana la urmatorul capitol.Iti multumesc ca m-ai anuntat!

P.S.Asa o pofta am de niste ciocolata Snickers si n-am de unde sa cumpar!-.-"

Subiect: Re: Next day Mar 27 Aug 2013, 15:29

Am citit ficul tau acum o saptamana cred, inainte sa plec in tabara. Trebuie sa recunosc ca am ras si am vazut ce dragut este. ;;)

Imi place cum descrii viata Sakurei si o faci sa para batuta de soarta, asa ca eu chiar vreau sa vad cum o sa-l intalneasca pe Sasuke si de ce da mereu de roscatul acela:=)): . Iar biscuitii si snickers-ul au avut un rol foarte important in pornirea povestii tale , nu? De abia astept sa vad ce se va intampla in capitolul urmator si daca rozalia va fi dispusa sa-l asculte pe roscat. Te-am pupat si iti urez spor la scris si la idei!

Andreea Drăgan · Subiect: Re: Next day Sam 31 Aug 2013, 17:22

Bună, Jo!

Mă bucur că ţi-ai postat ficul şi aici, acum voi putea să-l citesc în continuare. Totuşi, de ce n-ai păstrat primul titlu al ficului şi anume „ Tabu ”? Era mult mai bun după părerea mea. Ştii, Sakura este o fiinţă fără un scop precis în viaţă, am impresia că îi e lene până şi să respire. Meh, sunt de aceeaşi părere ca şi Sakura; oamenii sunt frumoşi doar cu o piele albă. Să nu se înţeleagă greşit, nu-s rasistă. Aştept next-ul, dragă Jo.

Fan Fic blocat din cauza inactivității.