Capitolul 1:



Pe aripile vantului pluteau sperantele noi pentru Amelia,o fata obisnuita din Romania cu par brunet, prin care dansau irizatii blonde si cu niste ochi albastrii care aduceau putin cu doua pietre pretioase..Puterea ei de a crede in bine era enorma. Iar bratele puternice ale sortii o impingeau catre un nou inceput, iar acest inceput, se stia de prima data ca va aduce un nou impact in viata fetei. Deoarece aceasta era speriata de cele ce urmau sa se intample, nu prea putea realiza si partile bune a acestui lucru. Si daca tot spun de ,,un nou inceput'', sa va zic si care era acesta: urma clasa a saptea! Da, pare un fleac, dar Amelia era tare infricosata de ce va urma. Atata timp cat va merge la Scoala Comunitara nr. 2 din orasul ei, nimic nou nu aducea ceva cu adevarat nou si pentru ea. Foarte incurcat, nu? Dar pe masura ce o sa parcurgem calatoria care i-a schimbat viata, o sa va dati seama de multe lucruri.
Era o zi obsnuita de luni. Amelia era la ora de istorie. Dar, nu prea era atenta la lectie... Se gandea la toate cele intamplate pana in momentul de fata la scoala ei. Profesorii care o urau, colegele intepate care o enervau la maxim si faptul ca baiatul pe care il placea nici nu stia ca ea exista ii dadeau foarte multe de gandit. De foarte mult timp ea nu mai era un copil normal. Si pe deasupra, mama o batea la cap ca este o anti-sociala. De cand tatal ei, pilot de avion, murise intr-o prabusire subita a avionului,singurele imagini cu el le mai avea in cutia cu amintiri, care zacea in praful din pod. Un singur lucru o facea sa se simta mai bine iar acesta era vechiul si parasitul cinematograf din orasul ei. Desi era vechi, acesta difuza filme noi si bune, care o rapeau pe Ami, cum i se mai spunea, din lumea de secaturi in care traia si o ducea parca in alta, in care viata ei ar fi fost placuta si linistita. Totodata, in cinematograf se simtea acasa. Stia ca, pe ecran, in filme, este locul ei. Isi dorea din tot sufletul sa devina actrita, sa joace in filme. Cunostea si o scoala foarte buna din Bucuresti care se ocupa de instruirea micilor si nepriceputilor actori. Doar miloane de lei o desparteau de scoala...dar ea nu-si permitea nici o pereche de blugi draguti, sau o pereche de ochelari de soare. De aceea nu se integra in scoala ei.  Cand clopotelul a anuntat sfarsitul primei ore, a anuntat si un moment de ragaz pentru Ami. Urma ora de geografie. Fata si-a scos cartea si caietul si a plecat nervoasa catre clasa de geografie. Dar ce sa vezi, ahiar la intrarea clasei, se afla Gabriel, baiatul pe care il placea. Amelia a inceput sa simta fluturi in stomac, apoi o greata, apoi din nou fluturi in stomac... Neintentionat, Gabriel I-a dat un branci, astfel, pustoaicei care visa I-au cazut toate cartile din mana.
     - Buna, a zis Gabriel aplecandu-se dupa cartile fetei.
     - Buna...a soptit Ami. 
Fruntea a inceput sa ii arda. Simtea ca lesina, dar in acelasi timp era si foarte fericita ca vorbea cu Gabriel. Simtea un million de sentimente in inima ei.
     - Nu te-am prea vazut pe-aici. Esti noua? intreba confuz Gabriel.
     - Nu...Invat de sapte ani aici! raspunse cu un suspin Amelia.
     - Aaaaa....
Si fetiscana fugi lacrimi curgandu-i din ochi ei albastrii ca cerul de dimineata. Se simtea ranita. Era ca un vis, din-acelaurat, pe care nu poti sa-l numesti cosmar.
Dupa ce orele s-au terminat, Amelia s-a indreptat catre casa, mahnita. Se gandea ca poate nu este vina celor din jur ca este o anti-sociala. Si odata ce s-a gandit mai bine la asta, si-a dat seama cat de mult a gresit. Nu trebuia sa se retraga atat de mult fata de colegii ei. Dar totusi, daca nu se potrivea cu ei, care mai era rostul? Ei mereu o excludeau din activitatile lor. Mai ales dupa intamplarea cu Gabriel, nu se mai simtea in stare de nimic. Ami s-a asezat pe o banca, si-a ridicat genunchii la piept si si-a lasat lacrimile sa cada incet, in voie...

                                                                                                                        Va urma.....

Sper ca v-a placut! A fost un inceput nu foarte reusit, dar am muncit mult, si fiind un fic pe care chiar vreau sa-l finalizez...inseamna mult pentru mine!

Multumesc mult! Este cam prima data cand o persoana imi comenteaza la vreun fic! :-h:Sunt in al noualea cer.  Multumesc de criticile tale! Vreau cat mai multe critici ca sa ma perfectionez si mai mult! Normal ca o sa te anunt cand scriu urmatorul capitol!
Din nou, multumesc mult!

Multumesc si tie, draga meaaaa! Nici nu mi-am imaginat ca o sa primesc atat de multe critici! Dar imi place! Noi doua o sa mai vorbim...Si scuze daca te-am deranjat cand dormeai dar stii cat de obsedata sunt!   O sa-mi treaca mie! Te pwp!

                                P.s am editat, si ti-l las pe Kim bum! :)))))

Capitolul 2:


Cum Amelia statea in gandurile ei pe banca, o pala de vant usoara a adus, chiar la picioarele ei un mic pliant. Cu o sfortare, Ami s-a aplecat curioasa dupa el. Tot rasfoindu-l, nu-I venea sa creada ce I se arata ochilor ei: era o invitatie la un casting, pentru cei care vor sa joace intr-un film. Fata isi sterse cu o batistuta din ghiozdan lacrimile, apoi a incercat sa isi imagineze ce bucurie si ce schimbare radicala ar fi aparut in viata ei. Se ridica incet de pe banca, promitandu-si ca va ajunge acolo. Apoi, intr-o fractiune de secunda o lua la fuga, de parca era urmarita de o turma de elefanti. Moralul incepea sa I s ridice incetul cu incetul, iar , cum am mai spus, puterea ei de a crede in bine era enorma. Tot fugind, nu observa ca din fata venea cineva, asa ca se izbi de acea persoana. Surprinsa I-a fost privirea cand a vazut cine era acea persoana si canda vazut-o, fruntea a inceput sa-i arda din nou si burta sa o doara iar. Se simtea atat de prost incat ii venea sa isi dea o palma peste frunte si sa zica,, Amelia, ametito, tu chiar nu te uiti pe unde mergi?". In timp ce ea se gandea cum sa se certe pe ea mai bine, persoana a spus:
   - Buna, Amelia!
   - Gabriel! Ce...surpriza! I-a raspuns, oarecum, fetiscana la salut.
   - Si pentru mine, sa stii! Uite, tot astept sa-ti spun ceva de la scoala, eu...
 Amelia murea de fericire in sufletul ei, dar stia ca probabil, Gabriel ii va spune ceva ce o va face sa sufere, asa ca, desi inima ei o tragea catre baiat, fata I-a incalcat vointa si a luat-o la fuga. Baiatul a ramas cu inima franta...Nu stia ca a facut-o sa sufere atat de rau. Se simtea mai dezamagit ca oricand.Intre timp, Ami ajunse acasa. Cu rasuflarea greoaie, merse in bucatarie unde mama ei gatea ceva delicios.
    - Mama, uite! zise pustoaica aratandu-i pliantul.
Din nou, Amelia era cuprinsa de o fericire atat de mare, incat ar fi putut sa se ridice la cer. Mama citi pliantul, apoi incepu sa rada ironic dupa care isi schimba fata intr-o fata destul de ingrijorata. In acest timp, Ami isi musca buza inferioara de emotie, avea ochii larg deschisi iar inima ii batea mai sa-i sara din piept.
    - Deci? intreba ea.
    - Deci, raspunse mama ei, categoric NU!
Emotia, fericirea, increderea pe care Amelia le simtea disparusera ca si cum nici nu ar fi fost. Atunci fata izbucni:
   - DAR DE CE NU???
   - Pentru ca:1. Nu prea ai sanse sa castigi si 2. aici scrie ca daca te selectioneaza, pleci impreuna cu cei selectionati la o scoala de actorie din Bucuresti.
   - 1: Exista sanse si 2:Exact! Ce este rau in asta? Voi intalni noi personae care sa semene cu mine!
   - Amelia....nu!zise ca exasperata mama.
Amelia dadu cu piciorul in pamant de nervi si pleca in camera ei. Se tranti in patul cel primitor si incepu se gandeasca cum sa faca si ce sa faca, mai exact, ca sa ajunga la casting. Deodata, o idee ii veni in minte. Vroia sa faca orice ca sa ajunga acolo. Era visul ei si nimeni n-o putea opri.  Asa ca, dimineata urmatoare cand avu loc castingul, isi luase o sticla de apa si niste pufuleti intr-o geanta, dar nu uita si de pliant. Apoi, incet, ca sa n-o trezeasca pe mama ei, iesi ca o felina pe usa. Cobora scarile si ajunse In fata blocului. Se simtea si mandra de ceea ce reusise sa faca, dar si vinovat. Oricat ar fi fost suparata pe mama ei pentru ca n-a lasat-o sa mearga la casting, nu vroia sa o minta. Si stia asta chiar foarte bine. Suspina, iar apoi isi continua drumul catre locatia castingului. Cand ajunse acolo, o gramada de copii asteptau sa intre. Se auzeau soapte de nerabdare, cuvinte de incurajare si emotia, normal, a pus stapanire pe acel loc.Ami s-a asezat pe o banca apropiata. Se gandea...Oare, daca va fi aleasa, ce ii va spune mamei ei? Era fericita, dar totusi disperata. Apoi, o femeie mai grasuta a iesit din cladire si a inceput sa strige:
   - La intrare se afla o foaie de hartie. Intrati pe rand si va veti scrie numele. Veti fi chemati in sala in care vi se va lua interviul in ordinea in care va-ti scris. Atunci, o imbulzeala uriasa s-a format. Totusi, Amelia a reusit sa se scrie a cincea. Dupa ceva timp, nerabdarea si oboseala se citea pe fetele tuturor. Dintr-o data s-a auzit:
   - Amalia Enescu sa intre in sala!
La aceasta chemare Amalia a intrat in sala de intervievat. Acolo, peretii erau albastrii, podeaua era din lemn, iar pe marginile camerei se aflau dulapuri in mii de culori. In mijlocul salii se aflau doua scaune.
   - Amalia, nu? a intrebat o doamna de pe unul dintre scaune
   - Da, presupun...raspunse cu emotie Ami.
   - Ai simtul umorului! Imi place asta. Dar vad ca esti tare emotionata si tare timida. Nu-I asa?
Fata si-ar fi dorit sa poata spuna ca nu, dar a dat din cap in semn ca da.
   - Nu-ti fa griji! I-a zis doamna facandu-i cu ochiul. Toti artistii sunt emotivi la inceput! De aceea sunt artisti! Transmit o emotie unica, pe care numai ei o au!
Amelia era fascinate de vorbele doamnei. Si dictia acesteia era umitoare!
   - Eu ma numesc Mihaela Stela. Acum, am sa te pun sa-mi reciti o poezie, la alegere! Iar apoi va trebui sa joci o scena a carei tama ti-o dau eu, ok?
   - Bine! spuse pustoaica increzatoare.
Recita o poezie, incet, cu dictie, iar doamna Mihaela ramase uimita. Apoi, juca si scena. Si de aceasta data doamna era incantata de Amelia. Cand interviul se termina, doamna Mihaela o felicita pe Ami si ii spuse ca ziua urmatoare aveau sa se afiseze rezultatele pe usa acelei sali. Dintre cei 40 de copii veniti, doar 20 aveau sa ramana selectati, dintre care poate si ea.
Increzatoare, Amelia pleca spre casa. Era seara. Fata I-a zis mamei sale, ingrijorata pana peste poate, ca a avut un eveniment de caritate la scoala si ca a trebuit sa stea mai mult. Isi dorea arzator sa poata sa-i spuna mamei ce bine a mers interviul dar nu putea. Nu era atat de sigura pe ea incat sa-i spuna.Asa ca merse ingandurata la culcare. Se consumase atat de tare, incat a adormit instantaneu, cu o gramada de ganduri si lucruri pe cap, dar totusi cu zambetul pe buze...
Ziua urmatoare, fiind sambata, Ami I-a zis mamei ca merge la biblioteca pentru a citi, dar defapt mergea pentru a citi altceva: rezultatele castingului. Cuma ajunse acolo, s-a repezit la lista. A vazut copii plangand, altii razand, dar nimic nu a influentat-o. A inchis ochii, a inspirit lung apoi a expirat lung si s-a uitat pe lista. A citit toate numele primilor 19 apoi cu mai multa incredere si speranta numele celui de-al douazecilea...


Sper ca v-a placut!

First. Edit.
Edit: Aveam treaba atunci si nu am putut sa scriu din prima com. Grabesti actiunea din plin si, din nou, nu ai deloc descriere sentimentala.  Iar, incearca sa scoti din dialog. E mult si sec, deci transforma-l in vorbire indirecta. 
Acum, sa zic si ceva de bine: Faza cu " a inceput sa alerge ca si cum era urmarita de elefanti" este atat de expresiva incat am cazut cu scaunul de ras. Da...nu e de bine, dar ma gandeam ca daca citesti si tu ce ai scris iti dai seama ca mergea o alta comparatie.
Pai, cam atat. Nu am de gand sa sar calul, deci mult spor la descriere.

Buna tuturor! As vrea neaparat sa va comunic ceva, la care probabil toti o sa spuneti,, Este ficul tau, faci ce vrei tu..." Dar chiar nu stiu ce sa fac! M-am gandit ca poate de acum, sa spun povestea din punctual de vedere al Ameliei. Asa, mi se pare mie, pot descrie mai bine ce simtea ea, sentimentele alea cu care ma tot bateat voi la cap! Asa ca va rg spuneti-mi! Va multumesc si va pup!