foarte frumos fic.. astept cu nerbdare nextul si daca poti sa imi trimiti un mesaj cind postezi urmatorul capitol
Ah sas'ke acesta e atit de rau jur ca il bat cu miinele mele. oare care o fi cauza ca s-au despartit?

Mă  ridic şi plec pe urmele „leşinatei”; cred că are cea mai activă inconştienţă, deoarece aleargă ca un ghepard,însă nu e nimic ceea ce nu pot întrece. 


























Amintiri, amintiri… Acum erau doar amintiri plăcute. Sakura venise de mult, acum eram pe iarba de pe malul lacului.  Nu pot face asta, dar trebuie! Mai bine suferim amândoi puţin acum, decât mai rău mai târziu. 


- Cine este ? mă întreabă rozalia cu un zâmbet sincer.
























Ştiam prea bine că am rănit-o. Dar cum a spus Itachi: mai bine tai răul de la radacina, decât să te pierzi printre crengi. Cu coada ochiului văd cum îmi întoarce spatele şi se îndepărtează. Eu care credeam că va face urât sau va începe să plângă aici de faţa cu mine. Se pare că e mai puternică şi mai matură decât credeam.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Inca un capitol lumeee! Multumesc foarte mult de comentarii  Vreau sa va rog sa ma iertati din doua motive :
1. M-am "jucat" atat de mult cu fonturile incat am reusit sa stric de tot aspectul capitolulu  
2.Greselile de tastare sau exprimare ma bantuie X.x so... sorry for that  

Sper ca ma ridic la nivelul asteptarilor

Deci sunt prima ....si ma bucur !  O sa plateasca cocostarcul ala....Ar putea sa-l faca  gelos ,si dupa  sa-i  spuna Nu in fata direct ..Daca nu te superi te rog sa ma anunti la nexturi  .

Capitolul 3 - Prietenul la nevoie se cunoaște (part. 2)


- Nu te mai zbate atât! Strigă blondul încă ţinându-mă de picioare.
 
Încep să mă agit din ce în ce mai tare, în cele din urmă Naruto îmi dă drumul. Încă ţineam patul strâns, îmi trag picioare sub mine şi încep să plâng. Pacostea blondă se aşează lângă mine pe podeaua scăldată în micile picături de apă.
 
Sunt trasă într-o îmbrăţişare plină de compasiune. Era Naruto, prietenul meu din copilărie, cu care furam dulciuri din cabinetul asistentelor la grădiniţă. Cu care mă băteam cu apă în fiecare vară, cu care împărtăşisem fiecare moment greu din viaţa de până acum. Cel care era întotdeauna lângă mine.
 
- Hai la soare Saku… îmi şopteşte încet la ureche.
 
Când aud de ieşit afară, inima îmi stă în loc, respir mai rar, calculam care erau şansele de reuşită ale acestei „escapade”. Pentru mine afară este egal cu Sasuke, ceea ce vreau să evit în acest moment.
 
-Nu vreau. Spun încet, atât de încet încât nu eram sigură că reuşise să audă.
-Dar la şcoală ce o să faci ? Nu uita că weekend-ul este pe sfârşite.
-O să abandonez şcoala şi o să plec undeva la ţară…
-Nu te voi lăsa să faci asta. Mă întrerupe blondul, răsucindu-mă astfel să fiu cu faţa în dreptul pieptului lui.
 
Abia atunci mi-am dat seama că nu îmi golisem rezervele de amărăciune complet. Ochii mă usturau, iar privirea mi se înceţoşea cu fiecare clipă trecută. Una câte una lacrimile începuseră să exploreze pielea fină a obrajilor.În acel moment am strâns puternic tricoul lui Naru, unghiile mele îi intrau în piele, dar el nici nu a băgat de seamă. Cu câtă intensitate plângeam, cu cât el mă strângea mai tare, şoptindu-mi mereu că este aici, mereu va fi aici…
 
Plâng, mai degrabă mă descărc sufleteşte pe săracul blond. Printre sughiţuri încerc să îi spun că îi mulţumesc, dar atunci m-a lovit cel mai mare val de emoţii; încep să îmi exteriorizez starea, sute de lacrimi, mii de dorinţe, o singură şoaptă care mă mai linişteşte…
 
Nu ştiu exact cât timp am stat aşa, dar mă simt mai bine, totul ieşise. Sunt mai uşoară sufleteşte. Prezenţa lui mi-a făcut într-un fel bine. Acum stăteam amândoi pe parchetul maroniu, eu încă îi ţin tricoul care se şifonase în ultimul hal, iar el încă mă strânge la pieptul lui. Îi simţeam inima cum bate că fugărită, cred că micuţele răni pe care i le-am făcut au o contribuţie majoră.
 
-Eşti pregătită să ieşi la lumină ? spune Naruto cu ochii aţintiţi la tavan.
 
Nu îi răspund, las întrebarea în aer, plutind alături de vaporii tristeţii emişi de mine. Nu am degând să mint, venirea lui aici îmi face să uit de clipele de maximă tensiune, dar tot nu mă simt pregătită să ies. Poate o să fiu, deci Naru ne vedem peste trei ani!
 
Tot nu ne priveam în ochi, el se uita undeva sus, eu jos.  Dacă nu o să ne oprim curând de privit pereţii o să îi găurim, iar camera mea o să aibă doua găuri destul de măricele.
Sunt ţintită de privirea blondului care insista ca întrebarea lui să nu fie abandonată. Îmi mişc capul stânga-dreapta în semn că nu.
 
În secunda doi mă izbeşte un val de râs. De ce? Naruto începuse să mă gâdile, dar unii dintre voi aţi spune că “Mare brânză! Te gâdilă cinci minute şi gata.” Ei bine voi nu ştiţi degetele lui Naruto, sunt lungi şi subţiri, bine nici chiar exagerat; iar eu sunt foarte gâdilicioasă. De aici se poate deduce că aproape urlu de râs, faţa mea devenise roşie, simţeam că rămân fără aer. Doamne, dacă este să mor, măcar mor râzând!
 
-Deci, acum vrei să mergi cu mine afară? Întreabă blondul care îşi zugrăvise iar acel zâmbet mare şi molipsitor.
-Nuuuu! Ţip eu tare ca să înţeleagă că, în ciuda torturii, eu nu renunţ!
 
Tot ce am mai auzit a fost un “Bine, nu uita că tu ai vrut-o!” Oare la ce referă ? Mă lasă pentru o clipă, deja mă cred victoriosă, deoarece aveam impresia că a renunţat şi că a plecat. Dar nu! Cum să se dea bătut Naruto? Pacostea blondă loveşte din nou. Începuse să mă gâdile din ce în ce mai tare în punctul meu sensibil. Râdeam cu lacrimi, iar faţa mea cred că depăşise etapa de roşu pământean. Nu mai puteam să respir!
Printre hohotele de râs îi spun lui Naruto să se oprească, a căştigat!
 
Blondul se retrage cu un zâmbet satisfăcut. Ah, o să mă revanşez eu cândva! Mă ridic de pe pat în care abia acum am realizat că eram şi mă duc către baie. Paşii mei îşi schimbă direcţia ducându-mă mai întâi la blond pe care îl strâng într-o îmbrăţişare plină de recunoştinţă.
 
-Mulţumesc! Spun într-un final, el îmi zâmbeşte şi mă sărută protector pe frunte.
 
Mă duc în baie repede şi voioasă. Dau drumul apei calde, dezbrăcându-mă cu o viteză uimitoare şi intru în cabina de duş. În timp ce apa îmi mângâia şi curăţa pielea, eu savurez atingerea delicată a lichidului vital. Cînd mă gândesc ce prostie era să fac – să stau închisă în casa. Pentru mine asta este egal cu o săptămână în mină pentru un marinar. Cât despre cealaltă problemă a mea, o să improvizez, la nevoie tratez rănile cu nepăsare. O să mă port normal şi natural.
 
-Saku, o să mergem în parc aşa că ţi-am adus un trening. Ţi-l las aici. Îi văd forma corpului blondului prin sticla neclară a duşului, cum pune hainele pe maşina de spălat.
 
După cinci minute de răsfăţ ies cu o atitudine nou din duş, mă şterg cu un prosop pufos şi mă îndrept spre hainele aduse de Naruto. Era trening-ul meu preferat de culoare neagră, cu un fluture albastru pe coapsa dreaptă, pe încheietura stângă şi pe spate. A fost cadou de la… Nu contează. Mai răscolesc puţin şi dau peste un maiou alb. Nu peste mult timp sunt gata şi ies din baie bine-dispusă şi îl văd pe Naruto pe pat jucându-se cu Crystal. Mă aşez lângă ei şi îi privesc cu mare drag. Brusc, blondul se uită la mine cu o privire care ar putea îngheţa până şi izvoarele termale. Care este cauza ? Nici eu nu ştiu.
 
-Saku, tu ce ai mâncat de ieri?
-Păi, lungesc eu cuvântul, a fost acea salată de ou, nu asta a fost alalteri. Un sandw… nu asta am mâncat joi seara. Nu prea ştiu. Recunosc eu într-un final, abia atunci mi-am dat seama cât de exagerat de foame îmi era. 
-Ţi-am auzit stomacul din baie, aşa că am rugat-o pe mama ta să prepare repede nişte mâncare.
 
Nu pot spune cât de fericită am fost să aduc asta. Stomacul meu striga într-una mâncare, mâncare, aşa că în acel moment mă puteam mulţumi cu orice.
Cobor rapid scările, cu Naruto pe urmele mele, încercând să fac din alergarea asta prin casă o cursă contra cronometru. Dar cum spiritul împiedicării mă bântuie numai pe mine, am ajuns în hol a doua: Crystal, care are avantajul picioarelor, ajunsese cum mult înaintea mea.
 
Jos mama se afla în bucătărie şi tata se uita la televizor în living. De pe lângă mama se simţea un miros divin, care mă ademenea inconştient. În gura mea deja era o cascadă, ce făcea măreaţa cascadă Niagara să pară doar o machetă în miniatură.
Când am primit porţia de mâncare am prins un rânjet diabolic. Până aici cu tine chifteluţo! Îmi înfig furculiţa în farfuria care devenise locul măcelului. Sunt aşa de înfometată încât chiar dacă mi-ar fi dat pietre de moară, eu le-aş fi mâncat ca pe rulouri. Atât de fericită a fost mama văzând starea mea radical schimbată,încât l-a chemat pe tata să vadă cum îngeraşul lui mănâncă ca un  purceluş.
 
După ce îmi satur stomacul care nu mai nimic de comentat, o iau pe Crystal de lesă, pe Naruto de mână şi afară cu mine!
Am păşit pe asfaltul scăldat în lumina Soarelui, ah! Ce bine era să fiu din nou sub lumina lui. Cât de liberă mă simt.Atât de liberă şi fericită! Ne duceam spre casa lui Naruto pentru a-l lua şi pe Ace cu noi. Ace este labra-triverul blondului, pe care acesta îl iubeşte mult.
 
Locuinţa lui Naruto este la câteva străzi de a mea, deci am ajuns foarte repede. O casă modestă, cu două etaje şi curte spaţioasă. Nici nu este nevoie ca noi să intrăm în casă deoarece Ace este afară din cauza unui mic incident cu doamna Kushina; într-o seară când dânsa pregătea masa, Ace a furat friptura de lângă cuptor, ceea ce l-a condus afară.
 




Nici nu ajungem bine în dreptul porţii că labradorul şi sare pe Naruto, lingându-l peste toată faţa. Este aşa de drăguţ! După ce îşi risipeşte toată energia pe blond, care este cu faţa numai de limba lui Ace, acesta vine şi la mine pentru aş lua porţia de scărpinat după ureche. Aşa voişi şi în formaţie completă înaintăm spre parc, călăuziţi de razele soarelui de duminică.   



~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Asta este restul capitolului 3  Sper ca v-a placut   Capitol necorectat, o sa trem maine cu un edit  Stiu ca am grabit putin actiunea soo... sorry for that  
Edit : 
Aoleu! Era sa uit de poze :))))
Crystal :  este o duuulce 


Ace: 
http://www.google.ro/imgres?hl=en&biw=1366&bih=667&tbm=isch&tbnid=3vrNpvrH5JAMCM:&imgrefurl=http://www.123rf.com/photo_13372233_yellow-labrador-retriever-on-green-grass-lawn.html&docid=t9

Am pus linku deoarece era imaginea prea mare si deforma pagina

Nuuuuuuuuuuuuuuuuu .Cum de ai putut asa  dintr-o data sa te opresti .
Pe tine chiar nu te doare inima? Nu te gandesti la noi?
Offff daaa si nici nu mai anuntat la next....Te tin eu minte:((: 

Scuzati intarzierea, nici nu a inceput bine scoala ca profii astia indraznesc sa ne dea si teme  deci aici este capitolul cu surpriza + ca m-am chinuit sa il fac cat de cat lung.  Sper ca va place  Astept parerii  
Ps:" scuzati greselile de tastare, dar l-am facut in tren... o sa trec cu un edit maine pe aici si pe la celelalte.




 
Naruto şi Ace s-au alăturat căutărilor. Se înserase, iar eu tot nu dădeam de Crystal. Recunosc, încep să îmi pierd speranţa; nu cred că o voi mai găsi vreodată! Mintea mea începuse deja să bată câmpii, îmi imaginam cum scoteam afişe cu „Pierdut câine!” şi cu o cifra banală urmată de mai multe zero-uri sub poza ei, care să îi stimuleze pe oameni să o caute. Văzusem de prea multe ori aceste afişe şi mi se părea atât de ciudat să pierzi un animal de care ai grijă zilnic. În opinia mea acei oameni sunt imaturi şi fac umbră degeaba pământului! Cum, Doamne iartă-mă, să pierzi ceva care se mai ţine şi după tine?! Iar ceea ce mă îngrijorează cel mai tare este că am devenit atât de absorbită de suferinţa mea încât am uitat de ea, am uitat de micuţa fiinţă ce mă aştepta acasă după fiecare ieşire în oraş.
 
Nu mă aşteptam ca eu sa devin ceea ce mă scârbeşte: un stăpân imatur care îşi pierde câinele. Este pur şi simplu insuportabil! Iar acum Crystal nu mai este şi asta numai si numai din vina mea! Dacă eram mai atentă! Dacă nu ieşeam din casa azi nu se întâmpla asta! Eram în casă, dar eram cu căţeluşa mea… Este vina lui Naruto! El m-a convins să ies afară! Este o pacoste şi aşa va rămâne… Defapt, dacă nu era Sasuke să se despartă de mine, nu aveam nevoie să ies din casa şi Crystal era undeva lângă patul meu ronţăind un os chiţăitor.
 
- Eu şi Ace căutam la locul de joacă. Sunt mai multe şanse să o găsim dacă lărgim aria de căutare.
 
Mi-am pierdut moralul acum doua ore, ştiam că nu o voi găsi. Ştiam prea bine asta… Prin minte îmi trec tot felul de imagini cu ea undeva speriată şi singură, pe sub vreo bancă, imaginându-şi că am abandonat-o, sau cum este muşcată de maidanezi, sau cum este fugărită de un răpitor internaţional de cockeri spanioli. Ok, ultima este trasă rău de tot de păr dar asta nu înseamnă că nu este adevărat.
 
- Nu îţi face griji Saku, o vom găsi chiar dacă este nevoie să stăm toată noaptea aici.
 
Naruto,  cuvintele lui au mai mare efect asupra mea decât crede el. Mă privea cu mare încredere, iar vorbele sale prindeau un contur diferit. El chiar avea speranţa că o vom găsi. Nu, el credea că o vom găsi. Şi are dreptate! Nu vreau să trăiesc într-o lume fără ea şi nici nu vreau să mă duc acasă să îmi plâng de mila, ştiind că am stat degeaba în timp ce ea era undeva prin apropierea mea. Încep să cred că ea este chiar lângă colţ, iar eu trebuie doar să merg pana acolo. Mulţumesc mult, Naruto! Eşti un adevărat erou! Hihi, se pare că şi entuziasmul meu s-a întors! Să mergem deci, la colţ.
 
-  Haide să dăm colţul!!! Strig către blond în timp ce mă îndepărtez alergând spre aleea lăturalnică. Sunt mai mult ca sigură că blondul a rămas mască, gândidu-se că mă duc să mă arunc în lacul cu răţuşte. Eh, nu prea este important acest aspect.
 
Alerg pe aleea pe care pornisem, dar mă opresc să meditez puţin. Am fugit aşa ca nebuna fără să stabilesc un loc de întâlnire, un timp de căutare şi nici măcar nu m-am hotărât asupra locului în care să caut. Momentan o să mă uit prin preajma aleii, iar lumina felinarelor mă ajută enorm. Dacă strig, aş putea atrage atenţia cuiva nedorit, cum ar fi un boschetar prin tufişuri sau un drogat în boscheţi, sau cine mai ştie ce specimene frecventează parcul la ora asta, înafară de mine. Deci strigatul cade, aş putea totuși să fluier, da. Însfârşit o idee bună.
Încep să fluier uşor, aşa cum o cheamă tata la masă.
 
Continui să merg fluierând uşor. Pe o bancă, cam la douăzeci de metri de mine, stau doi îndrăgostiţi care, probabil, îşi spun vorbe dulci. Lumina cade cât de cât pe ei, dându-le o aură romantică. Cred că fata este înnebuniată de fericire, bucurate cât mai poţi pentru că nu o să dureze mult. Da, peste o săptămână, o lună, trei minute se poate despărţi de tine şi acea înnebuneală o sa fie de durere. Dar ce mă bag eu ? În fond, trebuie să înveţe pe propria piele cum un teatru ieftin jucat cu multă îndemânare şi viclenie poate să îţi fure atingeri, săruturi şi inima; apoi le primeşti înapoi sperând că o să primeşti şi banii, alt vis prostesc. 
 
Mă apropii din ce în ce mai mult de banca celor doi. Din cauza distantei, nu puteam să le desluşesc decât siluetele, dar acum îmi pot da seama de aspectul lor fizic. Fata era cu spatele la mine, parul lung şi blond se încolăcise în jurul degetelor băiatului, ce o mângâia pătimaş. Imaginea asta îmi făcea, într-un fel, greaţă. Îmi doream să fiu eu în locul ei, să gust din fericirea clipelor alături de acel „el” ca apoi, la despărţire, să schimbăm locurile, iar eu să rămân cu fericirea pură, intactă, adânc tipărită în sufletul meu. Dar asta nu se poate… La naiba! Toate sunt imposibile, să îţi petreci jumătate din viaţă să descoperi ceva, iar apoi să vină unu’ care habar n-are pe ce lume trăiește şi să îţi ia ce e al tău de drept. Urăsc norocul, dar nu la fel de mult cât urăsc proștii cu noroc.
 
Acum îi puteam observa mai bine poziția în care se aflau. Ea era pe genunchii lui, mai exact cu picioarele în jurul abdomenului băiatului. El îi atingea fundul cu mâna stângă, iar cu dreapta o împingea, la propriu, în sărutul în care era atât de absorbit. Era o scena erotică la început. Eram martoră la iubirea dintre doi oameni, dintre doi adolescenți plini de hemoroizi şi testosteron; de ea nu știu  dar el e sigur plin. O vedeam cu tremura la atingerea lui, cum îşi înfrâna orice instinct de a geme, de a-i oferi plăcerea mult căutată. Ştiam că atunci când o va aduce pe culmile extazului fizic, ea îi se va dărui atunci şi acolo, pierzându-şi virginitatea pe o bancă murdară dintr-un parc pustiu.
 
Fără să îmi dau seama, mă oprisem în fața lor. Penibil, dar ce era şi mai penibil era că încă fluieram. Da, asta intra la categoria „ Momente penibile – Sakura Haruno” ; dacă aş pubilca „cartea” aş fi milionară. Parcă şi văd știrile pe prima pagina a ziarelor: Sakura Haruno a devenit milionară peste noapte. Cum a putut o adolescentă să aibă un cont frumuşel în banca? Ei bine, şi-a publicat momentele mai delicate din viaţă. Cea mai VÂNDUTĂ CARTE DE COMEDIE!! Acum şi online! Mdea… A naibii imaginație! Deși partea cu milionara mi-a plăcut la nebunie.
 
Cei doi se opresc din micuțul lor joc şi prima care construiește un contact vizual cu mine este blonda care se uita cu ochii ei extrem de mari şi de căprui. Sincer, dacă eram în locul ei nu ştiam cum să reacționez  Nici nu îmi pot imagina cum ar fi dacă m-aş fi sărutat aşa cu Sasuke în public şi o fata s-ar opri în dreptul nostru fluierând ca o obsedată. În secunda doi şi băiatul se întoarce, fața lui era un pic roșiatică probabil că l-a surprins cineva cu botul între sânii blondinei. Da, tipic masculin. Mă simțeam ca şi cum cineva îmi turna ulei încins pe spate şi inima îmi ia foc, iar intestinele se încăpățânau să iasă afară. Am aflat ce am în comun cu blondina: băiatul. Sasuke este cel care, la nici trei zile de la despărțirea noastră, se afla între picioarele alteia. Mă afundam cu capul înainte în starea de șoc şi de uimire; încercam un amar sentiment de trădare, mă simțeam înşelată. Dar ştiam… ştiam prea bine că motivul despărţirii noastre este o fata, una focoasă aş putea adăuga, iar acum mă aflam faţă în moacă cu „de ce-ul” nostru. Dacă eram lovită de un tramvai, o betonieră sau chiar un camion, nu realizăm. Pierdusem contactul cu realitatea. Eram distrusă la dublu. Iar fata aceea ce o admiram acum un minut pentru frumuseţea ei, pentru fericirea ei, acum mi se părea cea mai hidoasă fiinţă de pe pământ. Deşi nu o cunoşteam, îi purtam un sentiment de ranchiună, de ură complexă, colosală, perfectă.
 
Sunt scârbită de ei, de fiecare în parte şi de amândoi, dar nu atât cât de mine. M-am lăsat terfelită de un băiat frumos, dar băiat. Acea specie pe care o priveam cu indiferenţă, cu un fel de ură, dar nu atât de profundă. Ei au fost creaţi decât pentru reproducere şi întreţinere familială. Dar nu este timpul să filozofez, deoarece brunetul şi-o dezlipeşte pe blonda de el şi dă semne că ar vrea să se ridice. Nu, nu o să mă mai mintă iar, nu o să mai permit asta! Cum se spune în popor „ mi-am luat picioarele la spate” şi m-am cărat de acolo, prinzând o viteza aproape uimitoare, ţinând cont de talentul meu de a mă împiedica de fiecare fir de iarbă. Cred că aşa se utilizează adidaşii, iar eu îi utilizez la forţă maximă. Îl auzeam undeva în spatele meu cum mă strigă şi mă roagă să mă opresc, că îmi poate explica. Da, sunt sigura ca poate explica. El are explicatii pentru tot. Dar de ce alerg? Îmi este frica de o confruntare cu el? Ce ar putea să îmi facă mai rău de atât? Încetinesc, aşteptând să mă ajungă din urmă. Sunt chiar curioasă să văd ce explicaţie îmi poate da.
 
- Fuiii… Credeam că nu te mai prind! Spune el gâfâind.
Nu îi răspund, privesc undeva în întuneric.
- Asculta Sakura, eu… îţi pot explica! Lasă-mă numai să îmi trag suflul.
Calma, mă calmasem cât de cât, dar când am auzit că el îi tot dă înainte cu explicaţiile m-au luat toţi dracii.
- Ce să îmi explici? De ce să îmi explici? Ne-am despartit, ok? Nu vad care este rolul explicatiilor în comedia asta!
Numai spune nimic, doar mă priveşte în tăcere. Îmi lăsa prilej să mă descarc, iar eu profitam de acest respiro.
- Ne-am despărţit… Dar ştii ce este cel mai grav ? – dă din cap în semn că nu – Cel mai grav este că ai tu explicaţii pentru tot! De ce trebuie să îmi explici mie? De ce nu poţi accepta că pur şi simplu s-a întâmplat?! Dar ştii ce? O să te scap de o povară! De una căreia trebuie să îi dai explicaţii, de acum înainte tot ceea ce este legat de mine, de noi, este un subiect care este închis, ştampilat şi aruncat undeva în întuneric…
 
Ochii mă usturau, iar privirea mea înlăcrimată era fixată pe el. Cât îmi dorisem ca el să nu mă vadă plângând, acum nu mă mai puteam controla, nu mai vroiam. Îmi doream ca el să vadă, să îmi simtă suferiţa. Să înţeleagă că el pentru mine a fost mai mult de cât o pereche de ochi frumoşi. Nu mă mai eschivam, fără ascunzişuri şi ocolişuri, eram doar noi doi, întunericul şi adevărul. Vroiam să joc pe victima, să îl fac să se pună în genunchi, să mă implore să îl iert, iar eu, ce din fier şi gheata, să îi suflu de sub nas speranţa că îl voi ierta. Vroiam asta cu orice preţ. Eram dispusă să fac orice numai ca să îmi satisfac orgoliul rănit. Eram gata să duc comedia mai departe de primul act, să îl manevrez cum vreau eu în timpul scenetei, să îl fac să joace după propriile-mi reguli ca apoi, finalul, unul neaşteptat şi spectaculos: el cerşindu-mi iertarea, plublicul fiind atins de dramatismul scenei iar eu să spulber orice fărâmă de speranţă; faptul că eu o să îl iert nu intră în ecuaţiile mele.
Eram gata să cedez dorinţei meschine, să mă las devorată şi pe dinăuntru şi pe dinafară de ea, să mă simt protejată şi îngrijită de dânsa. Asta cred că se întâmpla dacă nu apărea Naruto. Privirea lui confuza ne fixa pe amândoi, mai ales pe el.
 
- Ce se întâmplă aici? spune, observând lacrimile din ochii mei.
Înainte ca Sasuke să rostească ceva ce mi-ar fi compromis micuţul joc pe care mi-l-am propus cu o secundă înainte, am răspuns:
- Nimic… Sasuke se plimba pe aici şi ne-am întâlnit accidental.
- Pai şi atunci de ce plângi?
- Nu plâng, Naruto, transpir prin ochi.
Curiozitatea lui satisfăcută aproximativ, tot nu era mulţumită pe deplin. Îl ţintea pe brunet cu privirea, erau ca prada şi vânătorul. Erau mult prea fioroşi, iar mie, în mod ciudat, îmi plăcea, la naiba! Îmi plăcea chiar mult prea mult.
- Ai grijă ce faci! Să nu te mai apropii de ea că de nu… Din felul în care rostise vorbele, se înţelegea de la sine ce vrea să însemne „că de nu-ul”
- Lasă-l, Naruto! Oricum Sasuke pleca acum. Accentuând ultimul cuvânt i-am dat de înţeles brunetului că îl vreau departe şi acum şi altădată.
Eu şi Naruto l-am urmărit în tăcere în timp ce se îndepărta, apoi ne-am privit intens. El vroia să descopere ceea ce credea el că se întâmplase, iar eu nu vroiam nici în ruptul capului să îi spun.
 
- Mdea… Trecând peste asta, uite pe cine am găsit! Spune în timp ce din bluza de trenning cu fermoar o scoate pe micuţa mea căţeluşă.
 
La vederea ei, mi-am dat drumul la lacrimilor care abia aşteptau să curgă fericite pe faţa mea. O luasem în braţe, o smotoceam, o mângâiam pe cap, o dojeneam cu dragoste părintească. O adusesem la nivelul pieptului meu, strângând-o cu putere, iar ea mă lingea pe faţă. Fericirea pusese stăpânire pe mine, iar eu mă lăsam învăluită în linişte în ea. Fericirea poate fi un impuls destul de puternic, nu ? Poate asta este explicaţia sărutului dintre mine şi Naruto. 


Edit: offff... am corectat capitolul si am adaugat diatricele  Ma gandeam, intr-un timp, sa le scot, dar unde ar mai fi placerea daca nu in chinuiala cu diatricele ?  Ma bucur ca v-am surprins... asta si speram  Multumesc mult pentru comentarii  Nu credeam ca sunteti atat de rapide   Asta a fost tot pentru moment... Ne mai citim  

Buna!
Multumesc pentru mesaj si sper sa-l primesc si data viitoare! Capitolul a fost foarte frumos si dragut, mai ales faptul ca Naruto i-a gasit catelusa Sakurei. M-a surprins sarutul neasteptat de la sfarsit. Nu credeam ca cei doi se vor saruta. Sper ca Naruto sa nu se indragosteasca de Sakura si invers. Urasc faptul ca Sasuke e un mare gagicar! E culmea, dupa ce ca i-a frant inima Sakurei, se mai culca si cu alte fete! Poate aduci next-ul mai repede! Spor la scris si la idei! Kiss! :*

Hei, ce bine este sa postezi din nou :):Da, sute de scuze pentru intarziere  si exista alte sute de scuze care imi justifica absenta, dar mai bine las asa  Deci, abiaa cum postez si o sa adaug un edit mai tarziu :*:Lectura placuta !
Ps : scuzati urmatoarele greseli de tastare si/sau exprimare (sunt chinuita de o raceala groaznica X.x )

Capitol 6
Naruto, dezvăluiri (prima parte)

O ţineam pe Crystal strâns în braţe. Mergeam agale, unul lângă altul, umăr la umăr, dar nici unul dintre noi nu spunea nimic. Tăcerea dintre noi era mormântală; era acea tăcere deplină, aproape ireală. Numai paşii noştri mai îndrăzneau să mai scoată sunete.
De fiecare dată când clipeam, vedeam acea imagine cu noi doi sărutându-ne cu puţin timp înainte. Este ceva ce nu mi s-a mai întâmplat. Şi aşa eram dată peste cap de ceea ce văzusem înainte, Sasuke sărutându-se în parc cu blonda aceea.

Azi mi se întâmplă prea multe! Mai întâi aflu că iubitul – actual fost – se linge cu una în parc la puţin timp de la despărţire; de fapt prima dată mi-am pierdut căţeluşa, dar nu mai contează. Apoi mai este şi sărutul dintre mine şi blondin. Chiar nu ştiu de ce insist atât de mult pe cuvintele sărut şi despărţire; mi se pare că le repet într-una de câteva zile. Da, mi se pare.
Cu privire la micul joc pe care îl aveam în cap acum ceva timp… Mă gândeam să procedez în metoda clasică: eu cuplându-mă cu unu’ ca să îi arăt ce a pierdut, iar ideea asta e mult mai proastă şi gândită şi în aplicare. Aş părea că vreau să mă joc cu sentimentele individului, iar eu nu sunt deloc aşa. Plus faptul că dacă află că fac asta pentru a impresiona alt băiat, mă mai pomenesc că îmi dă una. Nu aş fi primul caz şi nici ultimul. Deci varianta asta pică şi dacă varianta asta nu mai este, eu nu mai am nimic, nul, zero, nothing, nada, niet şi alte sinonime care sunt egale cu nimic. Asta este, dacă nu îl mai am pe Sasuke lângă mine, eu sunt un nimic… Chiar sunt? Adică eram cunoscută în şcoală ca iubita lui, iar acum o să intru în categoria de foste? Cum ar fi mâine la şcoală să strige unul în gura mare: Uite-o pe fosta lui Uchiha! Ar fi jenant. Nu este îndeajuns că trebuie să fac faţă despărţirii, dar mai trebuie să ţin piept unui întreg arsenal de elevi curioşi care sunt interesaţi de viata personală a altcuiva? Asta este prea de tot.

Ah, Naruto, pentru Dumnezeu, zi şi tu ceva! Orice. Că te doare piciorul, că ai fost atacat de hoţul internaţional, că atunci când te superi vorbeşti cu un prieten imaginar. Orice. Mă mulţumesc şi cu o minciună, dar numai să spui şi tu ceva. Mda, o să spună Naruto ceva când o să găsesc şi eu o rezolvare pentru problema cu Sasuke, nu pe moment.
Pot doar să sper că mâine dimineaţă când o să mă trezesc să realizez că a fost doar un vis.
*
Un somn profund mă cuprinsese când am ajuns acasă ca şi cum zâna somnului şi-a scăpat întreaga punguţa cu praf magic peste mine. Mă simţeam odihnită şi fresh, gata pentru provocările pe care mi le lansase noua zi. Nici măcar pe telefon nu m-am supărat când m-a smuls cu neruşinare din tărâmul viselor.

Pe nesimţite mi-am făcut rutina de dimineaţă şi am şi plecat la şcoală. Primul pas în curtea instituţiei mi-a asasinat tot cheful de viaţă, ca şi cum el nu ar fi existat vreo data. Mergeam pe holurile lungi ale şcolii spre clasa mea uitându-mă la gresia ce mi se pare – în momentul de faţă – atât de fascinantă. Nu îndrăzneam să privesc pe nimeni în ochi, deşi câţiva chiar mă salutaseră, nu m-am obosit să le întorc urările. Eram – într-un cuvânt – moartă…Partea rea este că ceilalţi o să îşi dea seama de ce; trebuia să fi bătut în cap ca să nu o faci.  Nu cred că o sa fie un mister pentru nimeni că nu mai suntem împreună; mai mult ca sigur el e deja înconjurat de alte zece fete aiurite.

Mă durea îngrozitor undeva în piept, acolo unde era rana netratabilă pe care mi-o provocase brunetul. Nu ştiam ce mă doare mai tare: sufletul sau mândria. Iar o presimţire inexplicabilă şi neutră - din punct de vedere  perceptiv -  mă tot sâcâie de câteva secunde. Ajunsesem în faţa uşii pe care am intrat de cel puţin o mie cinci sute de ori. Stăteam acolo, holbându-mă la o bucată prelucrată de lemn, încercând să îmi fac curaj să intru. Îmi era prea frică de ceea ce putea fi dincolo de ea. Da, frică. Un cuvânt atât de mic, dar cu o însemnătate cât Arcul de triumf. Oare venise şi el? Ce întrebare! Lipsa de neuroni îşi face simţită prezenţa. Normal că e aici, e o şcoală! Eşti aici chiar dacă vrei, chiar dacă nu. Am descoperit un lucru evident, urma să aflu ce facea dincolo de uşă, iar asta era mai greu de ghicit.

- Sakura, eşti bine? Se aude o voce în spatele meu.

Îmi întorc capul spre persoana care mă smulge din meditaţiile mele absurde.

- Da, sunt… sunt bine. Afirm eu cam cu jumătate de gură, nici eu fiind sută la sută sigură de ceea ce scoteam pe gură.
- Nu prea pari în regulă. Te holbezi de câteva minute bune la uşa aia. Îmi făceam griji că ai uitat cum să o deschizi. Spune posesorul vocii amuzat.
- Ha-ha-ha! Şi presupun că tu poţi să mi-o deschizi, nu?
- Da şi normal! Sunt puternic să ştii! Zice el mândru de muşchii lui de pui. Off, mândria asta.
- Poate eşti tu puternic, dar lasă-mă să te întreb ceva: ajungi la clanţă? E, asta a fost clar o lovitură sub centură! Punct Sakura.
- Cuvinte mari pentru cineva care are un metru jumătate… în săritură! Combinaţia de cuvinte şi zâmbetul său dulce m-a făcut să zâmbesc şi să îi dau un pumn amical în umăr.
- Oricum, trebuie să intru în clasă. Am biologie cu Anko. Urează-mi succes, voi avea nevoie.
- Gata, te-ai săturat de mine deja? Ok, te las în grija femeii-bărbat. Dacă ai nevoie de ceva cum ar fi să faci o temă, să te conducă cineva acasă, să te împrumut de jumătate de cent, să deschizi o uşă, sunt mereu aici pentru tine!
- Foarte amuzant, n-am ce zice. Hai pleacă o dată de aici Sasori!

Fără prea mult comentarii, roşcatul pleacă. Acum trebuia să îmi iau temerile de la început. Eram numai eu şi uşa. O luptă unu la unu, iar pentru a egala lupta trebuie să fie un câştigător şi un pierzător. Iar eu nu am de gând să pierd. Am pus mana pe clanţă şi înainte să intru în clasă, am tras aer adânc în piept, trăgându-mi câteva palme mintale şi am zugrăvit cea mai veselă faţă de care eram în stare în acel moment.

În filme, toată lumea se opreşte din orice activitate când intră în prim-plan personajul principal; ei bine asta nu s-a întâmplat.  Păşeam printre bănci cu o siguranţă pe care nu o avusesem în faţa uşii. În mod normal m-aş fi dus glonţ la a treia banca de lângă geam şi m-aş fi aşezat pe primul scaun, dar cum celălalt era ocupat de Sasuke nu îmi prea convenea ideea. Încercam să merg        cât mai încet ca să găsesc un loc liber undeva, „norocul” meu că azi toţi erau la şcoală. N-am ce comenta, de ce sunt azi toţi prezenţi? Oricum, după ora de matematică să vezi şir indian la uşă. Atunci voi avea de unde alege, dar până la a patra oră ce fac? Sunt nevoită să îmi împart spaţiul cu brunetul, asta ori să stau la catedră. Ceva era însă sigur, ambele variante erau una mai rea decât cealaltă.
Cu mult prea puţin interes mi-am trântit ghiozdanul pe banca şi m-am aşezat lângă el. Îmi scosesem căştile şi ascultam o melodie cu un ritm mai lent, dar nu tristă. Parfumul lui ajunsese la nivelul ariei mele de mirosire. Recunoşteam mirosul, îl ştiam prea bine; era parfumul pe care i-l dădusem de ziua lui. Mă uimea faptul că încă îl mai purta, dar mirosul lui îi se potrivea atât de bine; o aroma puternică, dar dulce, suavă dar încrezătoare. Era un parfum prefect pentru el, îl definea şi îl caracteriza mai bine decât orice altceva.

Profesoara intrase în clasă, ceea ce rezultă că refugiul meu în muzică era de acum ilegal. Mi-am scos cuminte căştile din urechi, le-am înfăşurat frumos şi le-am pun în geantă. Scosesem cărţile şi începusem să scriu, fiind absorbită de fiecare cuvânt. Atenţia mea sporită era scuza perfectă, deoarece îl puteam ignora total pe brunet. O înjurătură înfundată urmată de un sunet specific mâzgălelii, m-a trezit din vraja ce mă cuprinsese.

- Ai un pix?

Întrebarea era şoptită, dar în mintea mea avea un ecou ce îmi acaparase în întregime capul. De ce mă întrebase pe mine? Nu putea să întrebe în spate? De ce eu? Era un mesaj codat? Vroia mai mult decât ceea ce cerea? Puteam să nu îmi mai pun atâtea întrebări prostești ? Fără să îi răspund la întrebare, mi-am îndreptat mâinile mecanic spre ghiozdanul ce se afla sub bancă și am început să scormonesc prin el până am găsit ce căutam. Îi dădusem pixul fără să îl privesc în ochi. Nu aveam încă suficientă încredere în mine să o fac, nu după ceea ce s-a întâmplat în parc. Îmi era într-un fel teamă de el. Nu de el în sine, ci de ce îmi putea face. Mă rănise deja o dată, nu mai vroiam încă o porție.

A reușit. Cu o singură și amărâtă întrebare îmi distrăsese atenția de la lecție. Iar acum începeam să caut o logică în ceea ce făcea, prin asta rezultându-se speranța mea oarbă ce caută cu disperare o  cum ca el inca mă mai place. Incercam sa mă mint sigura si stiam asta; insa o parte din mine inca mai credea ca el inca mai simte ceva pentru mine. Dar nu era aşa. Îmi tot spuneam ca nu este aşa, ca îmi fac sperante deserte, ca nu o sa mai fim impreuna; insa fiecare cuvant prindea o alta forma decat cea dorita, o forma ascutita care îmi perfora cu cruzime inima.
Adevarul este ca mă durea aceasta tacere dintre noi. Mă durea cumplit sa nu vorbesc cu o persoana careia i-am impartasit atatea intr-un timp indelungat. Cineva care nu a trecut prin aşa ceva nu are cum sa mă inteleaga, dar nici sa nu incerce. Despartirea de le îmi provocase sila fata de minciuni si inselaciune, îmi doream cu disperare o lume corecta care sa faca ceea ce trebuie cum trebuie. Insa si asta – alturi de sperante false – este inca o dorinta oarba care nu isi va gasi nici o data indeplinirea.  

Iar mă afundasem prea mult in ganduri pentru ca o zgaltitura sanatoasa. Doua maini puternica ma prinsesera intr-o stransoare ferma, care ma legana cu o putere medie. Am clipit de doua ori, semn ca revenisem pe pamant. Mă uitam buimaca la Sasuke, mai mult ametita decat curioasa.

- Mai ai un pix?

Ce e asta? Se revolta pixurile? Am inclinat din cap in semn ca da si mi-am indreptat atentia  pentru a doua oara spre ghiozdan. Cautarea a luat sfarsit, iar o data cu inmarea pixului lui Sasuke, s-a terminat si interactiunea noastra.
Peste cinci minute, soneria ne-a redat libertatea, iar eu eram mai mult decat incantata de ideea de a petrece zece minute departe de brunet.

Restul orelor au decurs aproape normal. Nu stiu din ce motiv inima mea era ca pe ace, si ea si fundul. Mă foiam tot timpul, iar scaunul parca mă ardea. Nu mai aveam rabdare, statul langa el avea urmari extreme. De fiecare data cand ii auzeam suflul, ramaneam eu fara aer. Îmi era mult prea frica de ceea ce avea sa spuna, daca urma sa mai spuna ceva.
 
Aşa au trecut inca trei ore: in tacere. Revenind din puaza m-am dus pornita spre banca – in care pana acum stateam cu Sasuke – si am trecut pe langa ea, asezandu-mă langa Naruto. Brunetul mă privea cu o fata neutra, iar gestul meu era analizat cu multa suspiciune si cu mult mai mult interes, starnind susoteli printre colegii ramasi.


Nici macar o privire nu ii adresasem in primele minute, iar cu Naruto nu indrazneam sa incep eu conversatia; nu stiam ce sa-i spun, cu ce sa incep. In pauze mergeam oriunde, la baie, la magazin, la cancelarie numai sa nu fiu in aceeasi incapere cu el. Cand era pe hol, eu eram in clasa si invers; iar cu blondinul, macar avansasem putin: ne priveam in ochi silentios. Aşa au trecut restul orelor, urma penultima pauza. Îmi scosesem mp3-ul si ascultam cu sete versurile melodiei rock ce îmi inunda timpanele. Nici nu vroiam sa vad pe nimeni, sa ascult pe cineva; orice persoana in preajma mea îmi ridica parul pe ceafa. Da, cam atât cu masca cea fericita.

Profesorul de matematica era de mult in clasa si preda logaritmi sau cel putin aşa credeam. Cu notitele ramasesem de mult in urma, iar ca sa intrerup ora numai sa il intreb ce naiba de cuvand pocit a mazgalit pe tabla, mai bine lasam lucrurile aşa cum erau deja. Foaia de la sfarsitul caietului este cea mai interesanta decat continutul in sine. Adica cui ii pasa de amaratii de logaritmi cand pe ultima pagina sunt scrise o gramada de lucruri fara legatura intre ele si fara sens. Un vers dintr-o melodie oarecare îmi trecuse ca un fulger in cap. Mă chinuisem sa il scriu cat de frumos am putut, iar acum el statea tantos pe langa stelutele si cercurile fara cap si coada. You are an asshole, but I love you. Suna atât de bine si de adevarat. Era atât de adevarat… Incepusem sa fredonez cu pofta melodia in timp ce ingrosam scrisul. Nu îmi pasa cine mă aude sau cum reactioneaza, eram intr-o transa prinsa aproape in intregime.

Sunt adusa la realitate de un bilet primit de la Naruto. Super! alte bilete ghinioniste. Saptamana trecuta un bilet mi-a schimbat viata. Cine credea ca intr-o saptamana soarta a vrut sa mă trimita pe alta cale? Evident, nimeni.
„ Trebuie sa vorbim in pauza”. Perfect. Pur si simplu perfect. Oare el ce-o mai vrea? Cred ca o sa aflu peste exact un sfert de ora pentru ca atât mai ramasese din ora. Îmi este intr-un fel frica. Despre ce vrea sa vorbim? Despre Sasuke sau despre sarut? Off… pot sa îmi strofoc eu capul degeaba cand el poate vrea sa mă intrebe ceva incredibil de prostec ca „ce am patit”. Defapt, nu trebuie sa-i explic pentru ca el deja stie.Oricum, cunoscandu-l pe blond mai mult ca sigur este ceva nesemnificativ.
Ardeam pe dinauntru sa aflu la ce se gandeste Sasuke. Da, de cinci minute intregi mă holbam discret la el. Mă asteptam sa fie deja cu vreo fata, sa o isi puna mana pe coapsa ei si sa nu o mai ia de acolo. Dar lumea e plina de minuni; el statea singur in banca – probabil au incercat cateva fete sa se aseze langa el, dar nu au putut din cauza ghiozdanului ce il tinea pe scaunul de langa.

Ora de matematica s-a sfarsti si odata cu ea si holbarea la brunet. Aveam de gand sa plec la baie si chiar pornisem intr-acolo; vroiam sa îmi dau cu apa rece pe fata, sa mă inchid intr-o cabina, sa mă pun pe wc si sa mă gândesc de ce mintea mea incerca din rasputeri sa creeze un Sasuke negativ, care sa mă scarbeasca si sa mă faca sa îmi spun ca nu stiu ce am vazut la el.
Chiar asta vruiam sa fac dar nu am ajuns prea departe pentru ca am fost trasa de Naruto in vestiarul – sau ce o fi – ingrijitorului. Eram numai eu si el intre rafturi pline de solutii de curatat, maturi si mopuri. Pot sa spun cu mana pe inima ca acum cincisprezece minute cand am primit biletelul nu mă gandeam ca o sa mă traga cu el in spatiul ingrijitorului. Nu mă gandisem nici ca in a sta in aceeasi camera cu el implica o stare acuta de claustrofobie. Parca toate metalele din camera se adunasera deasupra pieptului meu si se lasau cu o putere de trei ori mai mare decat cea normala; iar starea de curiozitate nu îmi aducea prea multe beneficii. Sper doar ca ceea ce îmi va spune Naruto – judecand dupa greutatea si ezitarea cu care evita cu stiocism sa mi se adreseze, este ceva important – sa n fie inca o veste soc.
Nu mai suport atât de mult bombe in doar câteva zile.

Yeeeeey e super super super super tare!
Imi place mult deci hai cu nextu' chiar daca ai postat azi.
Si apropo...SUNT PRIMAAAA!!!!!
Mara:) was here

Citat :

Capitol 6
Naruto, dezvăluiri (prima parte)

()
O ţineam pe Crystal strâns în braţe. Mergeam agale, unul lângă altul, umăr la umăr, dar nici unul dintre noi nu spunea nimic. Tăcerea dintre noi era mormântală; era acea tăcere deplină, aproape ireală. Numai paşii noştri mai îndrăzneau să mai scoată sunete.
De fiecare dată când clipeam, vedeam acea imagine cu noi doi sărutându-ne cu puţin timp înainte. Este ceva ce nu mi s-a mai întâmplat. Şi aşa eram dată peste cap de ceea ce văzusem înainte, Sasuke sărutându-se în parc cu blonda aceea.

Azi mi se întâmplă prea multe! Mai întâi aflu că iubitul – actual fost – se linge cu una în parc(,) la puţin timp de la despărţire; de fapt(,) prima dată mi-am pierdut căţeluşa, dar nu mai contează. Apoi mai este şi sărutul dintre mine şi blondin. Chiar nu ştiu de ce insist atât de mult pe cuvintele sărut şi despărţire; mi se pare că le repet într-una de câteva zile. Da, mi se pare.
Cu privire la micul joc pe care îl aveam în cap acum ceva timp… Mă gândeam să procedez în metoda clasică: eu cuplându-mă cu unu’(”unul”. Este totuși o lucrare literară, folosești diacritice, scrii corect, de ce să strici cu apostrofuri folosite în prescurtări de genul?) ca să îi arăt ce a pierdut, iar ideea asta e mult mai proastă şi gândită şi în aplicare.(OK, sunt în ceață. ”e mult mai proastă și gândită și în aplicare”...huh? Nonsens.) Aş părea că vreau să mă joc cu sentimentele individului, iar eu nu sunt deloc aşa. Plus faptul că(,) dacă află că fac asta pentru a impresiona alt băiat, mă mai pomenesc că îmi dă una. Nu aş fi primul caz şi nici ultimul. Deci varianta asta pică şi dacă varianta asta nu mai este,(Repetiția ”varianta asta”, când citești, sună foarte urât. Plus că te cam pierzi în idei și mă pierd și eu în ele, fiindcă nu prea înțeleg.) eu nu mai am nimic, nul, zero, nothing, nada, niet şi alte sinonime care sunt egale cu nimic. (”Niet” înseamnă ”nu”. Deci lipsește din lista sinonimelor pentru ”nimic”. Asigură-te că te exprimi corect, în special când folosești cuvinte din limbi străine.)Asta este, dacă nu îl mai am pe Sasuke lângă mine, eu sunt un nimic… Chiar sunt? Adică eram cunoscută în şcoală ca iubita lui, iar acum o să intru în categoria de foste? Cum ar fi(,) mâine(,) la şcoală(,) să strige unul în gura mare: Uite-o pe fosta lui Uchiha!(Delimitează replicile introduse în narațiune, fie prin ghilimele, fie prin scrisul italic, fie prin bold și așa mai departe.) Ar fi jenant. Nu este îndeajuns că trebuie să fac faţă despărţirii, dar mai trebuie să ţin piept unui întreg arsenal de elevi curioşi(,) care sunt interesaţi de viata personală a altcuiva? Asta este prea de tot. (Să înțeleg că vrei să imiți cât mai mult realitatea. Ei bine, aici ai exagerat. După despărțirea unui cuplu, nu cred că strigă lumea pe stradă ”uite-o pe fosta lui X”, nu e ca și cum ar trece Beyonce sau mai știu eu cine. )

Ah, Naruto, pentru Dumnezeu, zi şi tu ceva! Orice. Că te doare piciorul, că ai fost atacat de hoţul internaţional, că(,) atunci când te superi(,) vorbeşti cu un prieten imaginar. Orice. Mă mulţumesc şi cu o minciună, dar numai să spui şi tu ceva. Mda, o să spună Naruto ceva când o să găsesc şi eu o rezolvare pentru problema cu Sasuke, nu pe moment.
Pot doar să sper că mâine dimineaţă(,) când o să mă trezesc(,) să realizez că a fost doar un vis.
*
Un somn profund mă cuprinsese când am ajuns acasă(,) ca şi cum zâna somnului şi-a scăpat întreaga punguţa cu praf magic peste mine. Mă simţeam odihnită şi fresh, gata pentru provocările pe care mi le lansase noua zi. Nici măcar pe telefon nu m-am supărat când m-a smuls cu neruşinare din tărâmul viselor.

Pe nesimţite mi-am făcut rutina de dimineaţă şi am şi plecat la şcoală. Primul pas în curtea instituţiei mi-a asasinat tot cheful de viaţă, ca şi cum el nu ar fi existat vreo data.(”vreodată” se scrie legat.) Mergeam pe holurile lungi ale şcolii(,) spre clasa mea(,) uitându-mă la gresia ce mi se pare – în momentul de faţă – atât de fascinantă. Nu îndrăzneam să privesc pe nimeni în ochi, deşi câţiva chiar mă salutaseră, nu m-am obosit să le întorc urările. Eram – într-un cuvânt – moartă…Partea rea este că ceilalţi o să îşi dea seama de ce; trebuia să fi (”să fii”)bătut în cap ca să nu o faci.  Nu cred că o sa fie un mister pentru nimeni că nu mai suntem împreună; mai mult ca sigur el e deja înconjurat de alte zece fete aiurite.

Mă durea îngrozitor undeva în piept, acolo unde era rana netratabilă pe care mi-o provocase brunetul. Nu ştiam ce mă doare mai tare: sufletul sau mândria. Iar o presimţire inexplicabilă şi neutră - din punct de vedere  perceptiv -  mă tot sâcâie de câteva secunde. Ajunsesem în faţa uşii pe care am intrat de cel puţin o mie cinci sute de ori. Stăteam acolo, holbându-mă la o bucată prelucrată de lemn, încercând să îmi fac curaj să intru. Îmi era prea frică de ceea ce putea fi dincolo de ea. Da, frică. Un cuvânt atât de mic, dar cu o însemnătate cât Arcul de triumf. Oare venise şi el? Ce întrebare! Lipsa de neuroni îşi face simţită prezenţa. Normal că e aici, e o şcoală! Eşti aici chiar dacă vrei, chiar dacă nu. Am descoperit un lucru evident, urma să aflu ce facea dincolo de uşă, iar asta era mai greu de ghicit.

- Sakura, eşti bine? Se aude o voce în spatele meu.

Îmi întorc capul spre persoana care mă smulge din meditaţiile mele absurde.

- Da, sunt… sunt bine. Afirm eu cam cu jumătate de gură, nici eu fiind sută la sută sigură de ceea ce scoteam pe gură.
- Nu prea pari în regulă. Te holbezi de câteva minute bune la uşa aia. Îmi făceam griji că ai uitat cum să o deschizi. Spune posesorul vocii amuzat.
- Ha-ha-ha! Şi presupun că tu poţi să mi-o deschizi, nu?
- Da şi normal! Sunt puternic(,) să ştii! Zice el mândru de muşchii lui de pui. Off, mândria asta.
- Poate eşti tu puternic, dar lasă-mă să te întreb ceva: ajungi la clanţă? E, asta a fost clar o lovitură sub centură! Punct Sakura.
- Cuvinte mari pentru cineva care are un metru jumătate… în săritură! Combinaţia de cuvinte şi zâmbetul său dulce m-a făcut(”m-au făcut”) să zâmbesc şi să îi dau un pumn amical în umăr.
- Oricum, trebuie să intru în clasă. Am biologie cu Anko. Urează-mi succes, voi avea nevoie.
- Gata, te-ai săturat de mine deja? Ok, te las în grija femeii-bărbat. Dacă ai nevoie de ceva(,) cum ar fi să faci o temă, să te conducă cineva acasă, să te împrumut de jumătate de cent, să deschizi o uşă, sunt mereu aici(,) pentru tine!
- Foarte amuzant, n-am ce zice. Hai(,) pleacă o dată(În cazul de față: odată. Se scrie dezlegat când poate fi numărat - o dată, de două ori - și, de asemenea, când are înțelesul de dată calendaristică, exemplu: Vă vom anunța la o dată ulterioară.) de aici (Virgulă. Substantivul în vocativ, obligatoriu, se separă prin virgulă.)Sasori!

Fără prea mult comentarii, roşcatul pleacă. Acum trebuia să îmi iau temerile de la început. Eram numai eu şi uşa. O luptă unu la unu, iar pentru a egala lupta trebuie să fie un câştigător şi un pierzător. (O luptă este egală atunci când ambii concurenți depun eforturi egale. Nu ești atentă și provoci confuzie, probabil voiai să spui ”pentru a finaliza lupta/ pentru a decide finalul luptei” sau ceva de genul.)Iar eu nu am de gând să pierd. Am pus mana pe clanţă şi (,) înainte să intru în clasă, am tras aer adânc în piept, trăgându-mi câteva palme mintale (,) şi am zugrăvit cea mai veselă faţă de care eram în stare în acel moment. (Nu îmi place deloc ”cea mai veselă față de care eram în stare”. Vrei să spui ”cea mai veselă expresie/mimică”, fiindcă asta maschează fața cu veselie, mușchii mimicii ai feței. În plus, nu sună nici bine.)

În filme, toată lumea se opreşte din orice activitate când intră în prim-plan personajul principal; ei bine(,) asta nu s-a întâmplat.  Păşeam printre bănci cu o siguranţă pe care nu o avusesem în faţa uşii. În mod normal(,) m-aş fi dus glonţ la a treia banca de lângă geam şi m-aş fi aşezat pe primul scaun, dar cum celălalt era ocupat de Sasuke(,) nu îmi prea convenea ideea. Încercam să merg        cât mai încet ca să găsesc un loc liber undeva, „norocul” meu că azi toţi erau la şcoală. N-am ce comenta, de ce sunt azi toţi prezenţi? (Umm, probabil că este școală și prezența-i obligatorie și necesară? Chiar tu, mai sus, ai spus că te trebuie să mergi la școală chiar dacă nu îți place. Alege-ți cu mai multă grijă modul și expresiile folosite în a te exprima.)Oricum, după ora de matematică(,) să vezi şir indian la uşă. Atunci voi avea de unde alege, dar până la a patra oră ce fac? Sunt nevoită să îmi împart spaţiul cu brunetul, asta ori să stau la catedră. Ceva era însă sigur, ambele variante erau una mai rea decât cealaltă.
Cu mult prea puţin interes(,) mi-am trântit ghiozdanul pe banca şi m-am aşezat lângă el. Îmi scosesem căştile şi ascultam o melodie cu un ritm mai lent, dar nu tristă. Parfumul lui ajunsese la nivelul ariei mele de mirosire. (”ariei mele de mirosire”, pe bune? Sunt sigură că ești capabilă de o exprimare mai finuță.)Recunoşteam mirosul, îl ştiam prea bine; era parfumul pe care i-l dădusem de ziua lui. Mă uimea faptul că încă îl mai purta, dar mirosul lui îi (”i”, nu ”îi”) se potrivea atât de bine; o aroma puternică, dar dulce, suavă(,) dar încrezătoare. Era un parfum prefect pentru el, îl definea şi îl caracteriza mai bine decât orice altceva.

Profesoara intrase în clasă, ceea ce rezultă că refugiul meu în muzică era de acum ilegal. Mi-am scos cuminte căştile din urechi, le-am înfăşurat frumos şi le-am pun (”pus”) în geantă. Scosesem cărţile şi începusem să scriu, fiind absorbită de fiecare cuvânt. Atenţia mea sporită era scuza perfectă, deoarece îl puteam ignora total pe brunet. O înjurătură înfundată(,) urmată de un sunet specific mâzgălelii, m-a trezit din vraja ce mă cuprinsese.

- Ai un pix?

Întrebarea era şoptită, dar în mintea mea avea un ecou ce îmi acaparase în întregime capul. De ce mă întrebase pe mine? Nu putea să întrebe în spate? De ce eu? Era un mesaj codat? Vroia mai mult decât ceea ce cerea? Puteam să nu îmi mai pun atâtea întrebări prostești ? Fără să îi răspund la întrebare, mi-am îndreptat mâinile mecanic spre ghiozdanul ce se afla sub bancă și am început să scormonesc prin el până am găsit ce căutam. Îi dădusem pixul fără să îl privesc în ochi. Nu aveam încă suficientă încredere în mine să o fac, nu după ceea ce s-a întâmplat în parc. Îmi era într-un fel teamă de el. Nu de el în sine, ci de ce îmi putea face. Mă rănise deja o dată, nu mai vroiam (”voiam”) încă o porție.

A reușit. Cu o singură și amărâtă întrebare îmi distrăsese atenția de la lecție. Iar acum începeam să caut o logică în ceea ce făcea, prin asta rezultându-se speranța mea oarbă ce caută cu disperare o  (Nu înțeleg scopul acelui ”o”)cum ca el inca mă mai place. Incercam sa mă mint sigura si stiam asta; (Virgulă, nu punct și virgulă.) insa o parte din mine inca mai credea ca el inca mai simte ceva pentru mine. Dar nu era aşa. Îmi tot spuneam ca nu este aşa, ca îmi fac sperante deserte, ca nu o sa mai fim impreuna; (Și aici la fel)insa fiecare cuvant prindea o alta forma decat cea dorita, o forma ascutita care îmi perfora cu cruzime (Fără ”cu cruzime”. Sunt atâtea sinonime care nu încep prin litera ”c”:  bestialitate, ferocitate, neomenie.) inima.
Adevarul(”Adevărul”) este ca mă durea aceasta tacere (”această tăcere”) dintre noi. Mă durea cumplit sa (”să”. Lipsec multe diacritice.) nu vorbesc cu o persoana careia i-am impartasit atatea intr-un timp indelungat. Cineva care nu a trecut prin aşa ceva nu are cum sa mă inteleaga, dar nici sa nu incerce. Despartirea de le (”de el”, bănuiesc...) îmi provocase sila fata de minciuni si inselaciune, îmi doream cu disperare o lume corecta care sa faca ceea ce trebuie cum trebuie. (”ceea ce trebuie cum trebuie”. Nu e bine, mai ales că sunt multe repetiții în text. ) Insa si asta – alturi de sperante false – este inca o dorinta oarba(,) care nu isi va gasi nici o data (”nici o dată” este TOTAL GREȘIT. Se scrie NICIODATĂ.) indeplinirea.  

Iar mă afundasem prea mult in ganduri pentru ca o zgaltitura sanatoasa. (Nu înțeleg, cred că ai pus punctul înainte să termini ce aveai de spus.) Doua maini puternica (”puternice”) ma prinsesera intr-o stransoare ferma, care ma legana cu o putere medie. Am clipit de doua ori, semn ca revenisem pe pamant. Mă uitam buimaca la Sasuke, mai mult ametita decat curioasa.

- Mai ai un pix? (Lol, asta chiar mi se pare amuzant. Nu știu de ce, replica e simplă, dar e chiar amuzantă.)

Ce e asta? Se revolta pixurile? Am inclinat din cap in semn ca da si mi-am indreptat atentia  pentru a doua oara spre ghiozdan. Cautarea a luat sfarsit, iar o data (”odată”)cu inmarea pixului lui Sasuke, s-a terminat si interactiunea noastra.
Peste cinci minute, soneria ne-a redat libertatea, iar eu eram mai mult decat incantata de ideea de a petrece zece minute departe de brunet.

Restul orelor au decurs aproape normal. Nu stiu din ce motiv inima mea era ca pe ace, si ea si fundul. Mă foiam tot timpul, iar scaunul parca mă ardea. Nu mai aveam rabdare, statul langa el avea urmari extreme. De fiecare data cand ii auzeam suflul, ramaneam eu fara aer. Îmi era mult prea frica de ceea ce avea sa spuna, daca urma sa mai spuna ceva.
 
Aşa au trecut inca trei ore: in tacere. Revenind din puaza (”pauză”) m-am dus pornita spre banca – in care pana acum stateam cu Sasuke – si am trecut pe langa ea, asezandu-mă langa Naruto. Brunetul mă privea cu o fata neutra, iar gestul meu era analizat cu multa suspiciune si cu mult mai mult interes, starnind susoteli printre colegii ramasi.


Nici macar o privire nu ii adresasem in primele minute, iar cu Naruto nu indrazneam sa incep eu conversatia; nu stiam ce sa-i spun, cu ce sa incep. In pauze mergeam oriunde, la baie, la magazin, la cancelarie (,) numai sa nu fiu in aceeasi incapere cu el. Cand era pe hol, eu eram in clasa si invers; iar cu blondinul, macar avansasem putin: ne priveam in ochi silentios. Aşa au trecut restul orelor, urma penultima pauza. Îmi scosesem mp3-ul si ascultam cu sete versurile melodiei rock ce îmi inunda timpanele. Nici nu vroiam sa vad pe nimeni, sa ascult pe cineva; orice persoana in (”din”, nu ”în”)preajma mea îmi ridica parul pe ceafa. Da, cam atât cu masca cea fericita.

Profesorul de matematica era de mult (”demult”) in clasa si preda logaritmi(,) sau cel putin aşa credeam. Cu notitele ramasesem de mult (”demult”) in urma, iar ca sa intrerup ora (,) numai sa il intreb ce naiba de cuvand pocit (”ce naiba de cuvand”??? Poate ”ce naiba cuvânt”.) a mazgalit pe tabla, mai bine lasam lucrurile aşa cum erau deja. Foaia de la sfarsitul caietului este cea mai interesanta decat continutul in sine. (”este mult mai interesantă decât conținutul în sine”, nu este ”cea mai interesantă decât continutul în sine”. Ție nu îți sună ciudat?)Adica(,) cui ii pasa de amaratii de logaritmi(,) cand pe ultima pagina sunt scrise o gramada de lucruri fara legatura intre ele si fara sens. (Semnul întrebării, nu punct.) Un vers dintr-o melodie oarecare îmi trecuse ca un fulger in cap. Mă chinuisem sa il scriu cat de frumos am putut, iar acum el statea tantos pe langa stelutele si cercurile fara cap si coada. You are an asshole, but I love you. (Trebuia scris cu italic.) Suna atât de bine si de adevarat. Era atât de adevarat… Incepusem sa fredonez cu pofta melodia in timp ce ingrosam scrisul. Nu îmi pasa cine mă aude sau cum reactioneaza, eram intr-o transa(,) prinsa aproape in intregime.

Sunt adusa la realitate de un bilet primit de la Naruto. Super! alte bilete ghinioniste. Saptamana trecuta un bilet mi-a schimbat viata. Cine credea ca(,) intr-o saptamana(,) soarta a vrut sa mă trimita pe alta cale? Evident, nimeni.
„ Trebuie sa vorbim in pauza”. Perfect. Pur si simplu perfect. Oare el ce-o mai vrea? Cred ca o sa aflu peste exact un sfert de ora(,) pentru ca atât mai ramasese din ora. Îmi este (,) intr-un (,) fel frica. Despre ce vrea sa vorbim? Despre Sasuke sau despre sarut? Off… pot sa îmi strofoc eu capul degeaba(,) cand el poate vrea sa mă intrebe ceva incredibil de prostec ca „ce am patit”. (nu era nevoie de ghilimele. Le puteai folosi dacă scriai replica pe care și-o imagina, adică ”ce ai pățit?”) Defapt, (”De fapt”, nu ”defapt”.) nu trebuie sa-i explic pentru ca el deja stie.Oricum, cunoscandu-l pe blond(,) mai mult ca sigur este ceva nesemnificativ.
Ardeam pe dinauntru sa aflu la ce se gandeste Sasuke. Da, de cinci minute intregi mă holbam discret la el. Mă asteptam sa fie deja cu vreo fata, sa o isi (Alt ”o” pus aiurea.) puna mana pe coapsa ei si sa nu o mai ia de acolo. Dar lumea e plina de minuni; el statea singur in banca – probabil au incercat cateva fete sa se aseze langa el, dar nu au putut din cauza ghiozdanului ce il tinea pe scaunul de langa.

Ora de matematica s-a sfarsti (”sfârșit”) si odata cu ea si holbarea la brunet. Aveam de gand sa plec la baie si chiar pornisem intr-acolo; vroiam (”voiam”) sa îmi dau cu apa rece pe fata, sa mă inchid intr-o cabina, sa mă pun pe wc si sa mă gândesc de ce mintea mea incerca din rasputeri sa creeze un Sasuke negativ, care sa mă scarbeasca si sa mă faca sa îmi spun ca nu stiu ce am vazut la el.
Chiar asta vruiam (Nu cred că am citit ceea ce tocmai am citit. Înțeleg ”vroiam”, dar ”vruiam”?!) sa fac(,) dar nu am ajuns prea departe pentru ca am fost trasa de Naruto in vestiarul – sau ce o fi – ingrijitorului. Eram numai eu si el intre rafturi pline de solutii de curatat, maturi si mopuri. Pot sa spun cu mana pe inima ca(,) acum cincisprezece minute cand am primit biletelul(,) nu mă gandeam ca o sa mă traga cu el in spatiul ingrijitorului. Nu mă gandisem nici ca in (fără ”în”)a sta in aceeasi camera cu el implica o stare acuta de claustrofobie. Parca toate metalele din camera se adunasera deasupra pieptului meu si se lasau cu o putere de trei ori mai mare decat cea normala; iar starea de curiozitate nu îmi aducea prea multe beneficii. Sper doar ca ceea ce îmi va spune Naruto – judecand dupa greutatea si ezitarea cu care evita cu stiocism sa mi se adreseze, este ceva important – sa n (”nu”)fie inca o veste soc. (Mai bine ”șocantă”.)
Nu mai suport atât de mult (”multe”, măi. Sunt bombe - plural - nu o bombă.) bombe in doar câteva zile.

Titlul este simplu, banal și nu mă atrage absolut deloc. Putea fi gândit mult mai bine, având în vedere că el se ocupă, în prima parte, cu atracția cititorilor. Este foarte importantă alegerea titlului, de preferat este să fie misterios, diferit.

Mă gândeam că, la început, ideea avea să fie obișnuită, însă am crezut că, pe parcurs, originalitatea ei va apărea și se va diferenția de restul ficurilor de acest gen. Poate nu este scris în același mod, dar se aseamănă cu multe alte creații și nu m-a impresionat. Încearcă să te gândești la ceva ieșit din comun și să scapi din tiparul ăsta neutru. Chiar și personajele; Sasuke este băiatul popular, atrage toate fetele, nu a mai iubit o altă tipă și se îndrăgostește de Sakura; Naruto are trăsăturile posedate și în anime; Sakura este ”nebună”... Cireașa de pe tort a fost etapa în care Sasuke a fost prins, chiar de Sakura - a încornoratului coincidență- în flagrant. Bănuiesc că blonda era Ino. În fine, chiar am anticipat o astfel de întâmplare mult prea ordinară. Vreau ceva diferit.

Sunt destule probleme cu descrierea. În primul rând, am impresia că, în unele momente, ai forțat-o și ai încercat să exprimi și să redai niște chestii și trăiri pe care nici măcar tu nu le înțelegi, așa că nu ai reușit deloc să exprimi ceea ce ai vrut. Nu am simțit nimic când ți-am citit ficul, deși găseam descriere sentimentală, dar nu am înțeles prin ce trec personajele, fiindcă nici tu nu înțelegi. Ai mult de evoluat, portretele personajelor - morale și fizice - nu au fost prezentate concret, am prins numai fâșii, ceea ce înțeleg prin caracterizarea indirectă sau făcută de alte personaje.

Au fost unele replici amuzante în dialog, dar nu și-au făcut datoria pe care le-ai impus-o, poate decât pe sfert sau pe jumătate. Alege-ți dialogul cu grijă, fii sigură că reflectă personalitățile personajelor, fiindcă și acesta este un mijloc de caracterizare al lor.

Acțiunea este puțin grăbită, începi să detaliezi niște momente, iar apoi treci în fugă la altele, fără a le termina pe cele inițiale așa cum trebuie.

Exprimarea, asta nu îmi place deloc. Puține propoziții au fost construite plăcut, printr-o combinație potrivită de cuvinte. Majoritatea capitolelor, în proporție de 90 %, sunt redate printr-un vocabular mediocru, câteodată chiar sub acest nivel (Parfumul lui ajunsese la nivelul ariei mele de mirosire.). Și aici revine problema cu forțarea, deoarece pare și trasă de păr, poți vedea asta în exemplul din paranteză. Încerci să oferi eleganță și intelectualitate exprimării, însă strădania ta accentuează și mai mult contrastul dintre aparență și esență.

Sunt probleme de punctuație, în special virgule, însă nu consider că-s greu de îndreptat. Fii mai atentă și corectează cu grijă capitolele. Așa, să nu uit, menționez și ceva despre diacritice. Ai două variante: le pui sau nu le pui. În textul tău am găsit amestecate aceste două opțiuni. La unele cuvinte apăreau, la unele nu.

Față de primele capitole, unde lăsau spațiu după două rânduri, pot spune că estetica s-a schimbat, dar puțin, în bine. Fă paragrafele mai lungi, nu mai separa câte două-trei rânduri între ele. Folosește alineatul, fără ENTER între dialog și descriere și un font mai mic.


Asta a fost și critica. Dacă ai vreo nelămurire cu privire la ce am scris mai sus, îmi poți trimite un mesaj privat. Baftă!

Fanfic SasuSaku blocat din cauza inactivitatii.