Buna, asta este prima mea creatie si prima postare, sper sa va placa.

                                                                     Reflectarea adevarului

      O secunda. Nici nu sti cat de importanta poate fi. Poate insemna viata sau moartea, existenta. Oare oamenii isi dau seama ca daca intarziau o secunda, sau chiar mai putin, ei nu ar fi existat niciodata? Oare reflecateaza vreodata la ce au fost inainta? Nu, nu ma refer la tarana, ci la cum vin pe lume copii. Fiecare nu e altceva decat un spermatozoid. UNUL din MILIARDELE di corpul unei femei. Dar daca nu ar fi ajuns el primul, ar fi ajuns altul , el s-ar fi nascut in locul tau, ar fi trait si pe urma ar fi murit, iar tu... tu nici macar nu ai fi existat, viata pe care o ai acum... familia ta... prietenii tai... dusmanii tai... lumea pe care o cunosti acum, nici nu ti-ai putea-o imagina, nimeni nu te-ar cunoaste si nu s-ar gandi la tine, nici nu si-ar imagina ca ai existat macar. Stiu, pentru tine nu conteaza, prezentul e prezent, tu traiesti, n-ai de ce sa te gandesti la asa ceva, dar pe mine ma doare. Ma doare caci au murit atat de multi, ma doare caci ei poate meritau viata mai mult decat mine, poate ar fi facut ceva maret sau ceva marunt, ceva, orice, numai nu umbra pamantului degeaba. Sau din contra, ar fi umbrit pamantul degeaba, dar nu am de unde sa stiu asta, nimeni nu are caci ei au pierit demult, in cazul meu, de aproape paisprezece ani, in Aprilie cand eu am ajuns prima, atunci ei au pierdut acea cursa si odata cu ea, sansa la viata. Nimeni nu se gandeste la fratii si surorile lui sau lor, la sacrificiul lor ce este neinsemnat pentru voi si care se pierde repede in negura timpului ca si cum ei nu ar fi existat niciodata, dar au existat. Poate ca si ei ar fi facut la fel, nu le-ar fi pasat, dar totusi mi se pare o tragedie sa se piarde atat de multe vieti, fara sa aiba sansa la una macar. Fara sa cunoasca viata de afara, traind doar cateva secunde si acelea tensionate, fiecare mergand pana la capatul puterilor doar paentru a ajunge primul... hm... "doar"... un cuvant atat de minor in unele cazuri, insa unul crucial aici... Oare doare?... Oare au simti durerea cand le-a venit sfarsitul?... Oare s-au chinuit?... Haaaaaah!
      Dar fiecare cu destinul lui. Noi, cei ce am apucat sa ne nastem, fie ca inca traim sau am murit deja, noi, dupa spusele lui Damaris: " Noi suntem invingatori" si are foarte mare dreptate caci noi am castigat cursa decisiva, cursa pentru viata, iar premiul, este sansa aceasta la viata, la lumea de afara in timp ce fratii si surorile noastre au murit luptand pentru aceasta sansa, dar nereusind sa isi atinga scopul, iar noi ne bucuram de premiu negandindune la tot ce s-a intamplat inainte de asta, sau de importanta timpului care ne-a ajutat atat de mult atunci. Majoritatea il irosesc si pe el si viata. Oare cand vom muri ne vom intalnii cu ei, cu cei ce au pierdut?... Oare si ei ajung in Rai sau pur si simplu se dezintegreaza si se pierd in timp si spatiu?
      Nu cred ca vom aflat vreodata, dar mi-ar placea sa stiu si mi-ar placea sa ajunga si ei in Rai, sa aiba totusi sansa la o viata, una foarte buna daca ajung Sus, dar cred ca asta este imposibil. Cine stie, acesta este inca unul din misterele vietii care poate va ramane nedeslusit pentru totdeauna, dar este pacat caci mi-ar fi placut sa-i intalnesc deoarece cei pe care i-am invins au fost si vor fi in continuare o parte din familia mea.  

Pe Damaris sunt sigura ca o cunoasteti cu totii, este Zoella Brooks, ea m-a incurajat sa postez. Sper ca o sa va placa.

Yang: Un capitol trebuie sa aiba minim 25 de randuri.