Ispăşire

Subiect: Ispăşire Joi 05 Sept 2013, 16:27

Ispăşire

«Dacă în inima ta sălăşluieşte căinţa, înseamnă că iubeşti cu adevărat. Iar dacă iubeşti, Dumnezeu te va primi la sine... Iubirea plăteşte totul, răscumpără totul.»

1987

Contrazicând principiile morale ale societăţii în care trăiesc, afirm împăcat că am iubit întradevăr acel loc. Nu ştiu, poate iubit e un cuvânt prea mare, hiperbolic, care exagerează afecţiunea morbidă pe care am simţit-o, însă nu am regretat niciodată anii petrecuţi acolo şi probabil nu o voi face până voi muri. Iadul acela îngheţat mi-a pătruns mie- un simplu american din clasa muncitoare, fără aspiraţii prea înalte sau valori morale prea ridicate- în adâncurile conştiinţei şi m-a făcut să reflectez asupra însemnătăţii vieţii şi emoţiilor umane. Mulţi ani nu mi-am deschis inima şi nu am auzit şoaptele surde, dureroase, ale oamenilor care trecuseră atâţia ani şi care muriseră chiar în faţa ochilor mei; cine ştie, poate eram prea tânăr, prea imatur pentru a realiza ce e cu acea răcoare care, indiferent de anotimp, persista pe coridoarele moarte ale închisorii. Însă îmbătrânind am început să simt teroarea ascunsă în spatele acelor gratii, tristeţea, apăsarea, nopţile întregi în care acei oameni adormeau şi se trezeau ştiind în adâncurile sufletului că vor trece în nefiinţă. Puteam vedea- căci refuzam să rămân orb acelor lucruri- urmele pe care încercările nereuşite de evadări le lăsaseră pe gratii, cât şi deznădejdea pe care fiecare nou răsărit o aducea pe chipul condamnaţilor .Dar acum, fiind atât de departe şi totuşi atât de aproape, parcă aud încă sunetul puternic al muzicuţei, sunetul paşilor mei ce răsunau în acea linişte mormântală- atât de vii, atât de viguroşi în comparaţie cu cei slabi, lipsiţi de hotărâre şi de vitalitate ai unui condamnat care se îndrepta spre moarte.
Unii erau, cu adevărat, criminali în toată puterea cuvântului, brute cu zâmbete sadice întipărite pe chipurile urâţite de vreme, oamenii pe care poporul îi condamna de cele mai odioase fapte. Însă aceştia erau şi oamenii care trezindu-se dimineaţa nu puteau privi spre cer plini de speranţă şi nici să se lupte pentru viaţa lor mizerabilă, împiedicaţi de un seniment copleşitor de vinovăţie. Nu, aceştia erau cei care aveau întodeauna o privire jalnică, apăsaţi nu de gândul unei morţi apropiate cât de povara imensă pe care fapta săvârşită o aşeza pe umerii lor şi le întuneca conştiinţa. Şi oricât de dezgustător ar fi fost păcatul lor, în momentele acelea tot ce îmi inspirau era mila.
Alţii erau, dimpotrivă, atât de inocenţi precum un copil, însă ispăşeau pedepse care nici nu le aparţineau fără să spună un cuvânt. Ei erau cei care ajungând acolo se înecau într-o resemnare dureroasă, totuşi puteai citi în privirile lor setea arzătoare de viaţă împletită cu speranţa că după moarte vor ajunge într-un loc mai bun. În sufletul lor nu exista urmă de vină, ci doar o amorţeală binecuvântată care îi ferea de chinurile agoniei. Cu toate astea, indiferent de om şi de păcatele sale, ziua în care îşi ispăşeau pedeapsa era cea mai cutremurătoare. Nu am văzut vreodată unul, în toţi anii în care am lucrat acolo, care să rămână indiferent şi pe care să nu îl afecteze gândul propriei morţi.
De-alungul a patruzeci de ani trăiţi printre aceşti nefericiţi am fost instruit aspru să nu plec capul la poveştile, oricât de emoţionante şi de adevărate, ale condamnaţilor. Şi cât m-am luptat să rămân indiferent la glasurile lor tăcute şi la suferinţa lor calmă, cât am refuzat să mă las impresionat de privirile lor vinovate! Am trecut printre ei , le-am ascultat poveştile şi am încercat să le uşurez povara care le apăsa conştiinţa, însă am învăţat să rămân obiectiv trăirilor lor. Moartea nimănui, absolut nimănui, nu mi-a putut provoca lacrimile aşa cum a făcut-o acea femeie în primii ani ai activităţii mele. Povestea ei, felul în care încerca să îşi ascundă sentimentele de vinovăţie pentru o faptă care nici măcar nu era a ei m-a determinat să privesc mai adânc în sufletul uman, moartea ei a trezit în mine înţelegerea, conştiinţa. Niciun chip, niciun nume şi nicio poveste nu mi-a putut şterge din memorie una din cele mai dureroase amintiri pe care le am şi nu m-a putut face să uit impactul pe care moartea lui Majorie l-a lăsat asupra mea.

~*~

1952

Când ea a pătruns în penitenciar cu braţele adunate la spate şi îmbrăcată în rochia ei ce îi dezvelea genunchii, primul lucru pe care l-a făcut a fost să ridice spre mine nişte ochi verzi, goi, şi să-mi ofere un zâmbet nostalgic, însă neobişnuit de familiar care a lăsat un impact atât de puternic încât nici acum, după multe decade de atunci, nu îl pot şterge din minte. Nu era un zâmbet cald ori un zâmbet radiant şi vesel, cum nu era o încercare nereuşită de a ascunde durerea; însă în momentul acela, femeia al cărei nume nici nu îl cunoşteam, femeia cu ochii mari, goi, lipsiţi de orice emoţie, devenise cel mai mare mister pe care mintea unui bărbat de treizeci de ani îl întâlnise până atunci.
Felul în care rochia de mătase neagră îi dezvelea genunchii goi şi punea în valoare silueta cadaverică, lipsită de vlagă, era unul cât se poate de nepotrivit pentru timpurile acelea, iar părul blond, lung până la talie şi atât de atent pieptănat astfel încât să pară dezordonat nu făcea decât să îmi întărească convingerea că acea femeie nu avea nici o urmă de principii morale bine stabilite, ci se ghida după un instinct prostesc. Chipul ei palid cu obrajii supţi şi fruntea înaltă, inteligentă ce scotea în evidenţă acei ochi atât de mari şi verzi, dar lipsiţi de orice lumina. Da, nişte ochi goi în care nu puteai citi nici bucurie, nici tristeţe şi în niciun caz vină. Femeia asta s-a lăsat târâtă în celula ei mizeră, întunecoasă, şi fără să scoată un cuvânt, a început să plângă în surdină scoţând din când în când un oftat adânc şi dureros.
                   În noaptea aceea m-am plimbat liniştit pe coridoarele din ce în ce mai reci- căci se apropia Noiembrie- trecând de câteva ori prin faţa celulei ei, mânat de o curiozitate cinică de a vedea acele lacrimi care, simţeam eu, aveau să se oprească de fiecare dată când pierdeau urma oricărei fiinţe vii. Şi mereu, de parcă m-ar fi aşteptat, o găseam stând pe valiza al cărei conţinut nu avea de gând să îl golească, îngropându-şi faţa în palme şi plângând atât de tare încât îi tremurau umerii convulsiv. Nu privea spre mine şi nici nu părea deranjată de prezenţa mea, însă odată ce mă îndepărtam suficient ca ea să nu îmi mai audă paşii, lacrimile şi suspinele ei îngheţau pe obraji şi se complăcea într-o linişte absolută. Apoi, simţindu-mă din nou în apropiere, îşi începea spectacolul dramatic cu şi mai mare patos decât o făcuse înainte, convinsă fiind că trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Dar nu am realizat că, de fapt, prin actul acesta pe care ea l-a jucat în timpul în care a fost închisă în penitenciar încerca să îşi dovedească vinovăţia care o apăsa mai tare decât orice altceva şi care îi insufla o dorinţă arzătoare pentru moarte. Da, după cum am realizat mult mai târziu, Majorie era mai mult decât pregătită să îşi întâmpine moartea cu braţele deschise, crezând că aceasta o va elibera de păcatele care îşi puneau amprenta atât de pregnant asupra ei.
            Primul moment în care am ştiut că ceva nu e în regulă cu acea femeie a fost când, în dimineaţa respectivă, s-a ridicat de pe valiză şi a ieşit din celulă străduindu-se să pară îndurerată, însă o strălucire morbidă îi colorase privirea ştiind că e cu o dimineaţă mai aproape de o moarte iminentă. Chipul ei părea atât de viu, atât de însufleţit de o bucurie pe care se chinuia să o ascundă şi contrasta puternic cu feţele mohorâte, privirile înlăcrimate şi umerii încovoiaţi ai celorlalţi deţiunuţi. Auzindu-şi numele, Majorie Gold nu s-a grăbit să îşi părăsească celula, ci dimpotrivă, părea că îi este teamă să păşească în lumina orbitoare de afară şi să îşi ridice privirea către cer fără să îşi ascundă zâmbetul radiant care încerca să i se schiţeze pe buzele uscate. Dar trecând pe lângă mine şi-a ridicat capul îndepărtându-şi şuviţele blonde ce îi înceţoşeau privirea şi a interceptat imediat nedumerirea din ochii mei. Înţelegându-mă mai bine de cât o făceam eu însumi la acel moment, femeia a renunţat la actul său convingător pentru o clipă şi am putut citi în ochii ei, atât de vii, o vină copleşitoare.
             - Cu toţii sunem, undeva în adâncuri, fericiţi că murim. Pentru că noi, condamnaţii, căutăm să ne ispăşim păcatele şi ce altă eliberare mai bună decât moartea? Sper să nu înţelegi vreodată asta.
             Vocea ei era calmă, fermă, dar în acelaşi timp încărcată de o durere acută pe care cu greu încerca să o ascundă. Chipul ei nu exprima nici o undă de suferinţă, însă felul în care se destăinuise înaintea mea îi trăda toată agonia în care se zbătuse încă de când fusese martoră la moartea copilui său; era căsătorită cu un bărbat vicios, cu datorii mari la jocurile de noroc, care într-un acces de subită nebunie a pus mâna pe cuţit şi a înjunghiat pruncul ce dormea liniştit în braţele mamei sale. Majorie, orbită de durere, l-a împuşcat pe bărbat până ce acesta şi-a dat ultima suflare în faţa ochilor săi şi s-a prăbuşti la pământ doborâtă de o criză de isterie, bătând cu mâinile în pământ şi strângând la piept trupul rece şi fără viaţă al copilui.
              De multe ori am auzit-o şoptindu-le condamnaţilor cuvinte de alinare pe care doar sufletul ei de mamă le putea invoca, şoapte atât de blânde care însă se pierdeau odată cu viscolul ce pătrundea printre gratiile de fier. De atunci nu a mai plâns niciodată în faţa mea, dar lacrimile ei tăcute au rămas îngropate în adâncuri într-o durere pe care o înăbuşea un seniment binecuvântat de resemnare; Majorie îşi aştepta liniştită ziua execuţiei, aş spune chiar cu o uşoară nerăbdare, zâmbind calmă şi făcându-şi câte o cruce pioasă de fiecare dată când preotul venea să îi împărtăşească pe cei care urmau să fie executaţi. Mă simţeam mai afectat de moartea ei iminentă decât o făcea ea însăşi, pentru că priveliştea trupului ei slab, învelit în acea rochie indecentă de mătase neagră atârnând rece şi fără vlagă în piaţa oraşului era una cutremurătoare.
         Era o afecţiune stranie pe care o simţeam faţă de acea femeie. Poate era zâmbetul ei şters, ochii goi, misterul care o învăluia, sau poate doar modul în care îşi ridica privirea vinovată către cer şi încerca să se roage, însă se oprea zguduită de senzaţia că nu se poate considera destul de demnă pentru a înălţa capul către cerurile în care i se odihnea pruncul. Era imposibil de privit cum doamna Gold îşi petrecea ultimele zile înghiţindu-şi lacrimile de căinţă şi zâmbindu-mi cald, din ce în ce mai fericită de trecerea zilelor şi de apropierea unei morţi care nu avea să dovedească nimic.

                În ultima ei dimineaţă s-a trezit cu un chip radiant şi marcat de o uşurare stranie, care nu era a ei. Nici nu m-a putut privi în ochi, tot ce a făcut a fost să îşi adune puţinele lucruri în valiza micuţă de călătorie şi să mi-o înmâneze pentru a putea fi arsă. Contrar aşteptărilor mele, ea dorea ca ultimele sale lucruri să fie materializate într-o cenuşă care, odată cu trupul ei, să fie răspândită vântului. Avea o familie numeroasă, însă ultima ei dorinţă a fost să fie uitată de toţi cei care o cunoscuseră şi o iubiseră, fără ca amintirea ei să fie ţinută pe acest pământ infect de o mână de cenuşă. Iar acum pot recunoaşte, cu un uşor regret, că nu i-am putut împlini ultima dorinţă pentru că memoria ei aşa cum fusese în prima zi în care ajunsese acolo, a rămas la fel de vie şi tânără în adâncurile sufletului meu.
                Şi-a îmbrăcat rochia neagră, lungă până la glezne, pe care o purta doar la slujba de Duminică şi şi-a desfăcut părul auriu, mătăsos, lăsându-l să strălucească în bătaia soarelui slab de Noiembrie. Expresia ei calmă- lipsită de tot ce e cald şi uman- a rămas neschimbată de-a lungul rugăciunii pioase, şoptite în barbă cu o căinţă adâncă în ton cu vocea gravă a preotului şi s-a menţinut la fel de resemnată pe parcursul ultimei ei slujbe. Însă era ceva, ceva în ochii ei sticloşi care nu mai fusese înainte, o goliciune inumană ce părea că se naşte dintr-o tristeţe sfâşietoare. Da, tristeţe. Era o durere pornită nu din vinovăţie, ci din ştiinţa că viaţa sa avea să se oprească atunci şi acolo; era pentru prima dată când vedeam aşa ceva în ochii ei. Detaliul acela atât de mic şi insignificant o făcea mai umană decât fusese vreodată.
                Eu, un bărbat de treizeci de ani zguduit de o tristeţe stranie, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a fi persoana care o conduce pe ultimul ei drum. Majorie a aruncat o singură privire celulei de beton în care îşi petrecuse ultimele zile din viaţă, după care le-a oferit un zâmbet cald tuturor deţinuţilor care îşi aşteptau, ca şi ea, moartea ce nu avea să dovedească nimic şi şi-a pironit privirea goală în pământ, permiţându-mi să o conduc în afara acelor coridoare îngheţate. I-am dat drumul la braţ şi am lăsat-o să înainteze, însă paşii ei erau etât de lipsiţi de vlagă şi nesiguri încât mă temeam că avea să se prăbuşească în orice clipă. Era atât de nefiresc pentru ea să se teamă de moarte cu asemenea intensitate; ea, cea care era pregătită să o întâmpine cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet pe buze convinsă fiind că e singura care o va elibera de toate păcatele sale. Însă acum, când era atât de aproape încât dacă ar fi întins braţele ar fi putut-o simţi, simplul gând îi crispa zâmbetul şi o teroare inimaginabilă i se întipărise pe chip. Obosise să fie puternică. Nevoia de a-şi plânge moartea, de a-şi imagina viitorul pe care l-ar fi putut avea şi de a-şi regreta viaţa tânără a pus stăpânire pe toate simţurile ei şi a făcut-o să se prăbuşească pe pământul rece, plângând şi oferindu-mi o ultimă mărturisire cu un glas disperat.
   - Cel mai mare păcat al meu e că nu l-am omorât mai devreme. Eu sunt mai vinovată decât oricine pentru moartea copilului meu. Nu vreau să mor, niciodată nu am vrut. Însă dacă aşa îmi voi ispăşi pedeapsa pe care greşelile mele mi-au adus-o, atunci de asta am nevoie acum. Ispăşire.
                 Această realizare i-a oprit tremuratul convulsiv şi a făcut-o să se ridice lipsită de vlagă de la pământ, însă privindu-mă tristă cu acei ochii verzi, hipnotizanţi, s-a lăsat urcată pe scările de lemn din piaţa oraşului în timp ce mai şoptea o ultimă rugăciune cu privirea îndreptată către cer. De data asta, calmul acela ca de gheaţă era întradevăr al ei; era o parte din acele sentimente increibile şi atât de opuse ce se zbăteau în sufletul ei pentru a ieşi afară, dar cu toate s-au estompat într-o singură senzaţie: un calm îngheţat care o desprindea de tot ce e cald şi uman. Aştepta liniştită ca acel barbar să îi aşeze frânghia în jurul gâtului subţire, firav, şi doar când aceasta s-a strâns începând să o sufoce o teamă uşoară i-a crispat trăsătrile şterse. Înainte ca bărbatul să o lase să cadă în gol poporul i-a pus, conform tradiţiei, întrebarea care să îi justifice vina.
   Majorie şi-a rotit ochii prin mulţime, expresia ei căpătând din nou acel calm imperturbabil şi cu un zâmbet cald crispându-i chipul a răspuns liniştită: Vinovată. Sătenii au zâmbit mulţumiţi de răspunsul tinerei şi prefectul a făcut un uşor semn cu mâna, după care ea a căzut în gol; femeia şi-a închis speriată ochii, însă în curând acea respiraţie slabă se stinse în întregime şi chipul ei palid începu să capete o nuanţă stacojie. Cetăţenii îşi făcuseră cu toţii semnul crucii şi şoptiseră câteva cuvinte în onoarea femeii care a fost odată Majorie Gold, după care mulţimea începu să se disperseze în întunericul serii lăsându-mă acolo, singur lângă trupul ei slab care atârna fără viaţă de funia aspră şi grosolană.
   M-am apropiat tremurând de trupul ei palid, înveşmântat frumos în rochia neagră şi lungă, simţind o greutate apăsătoare cum îmi paralizeată simţurile. Ceva în adâncul meu simţea nevoia să ţipe, să cadă la pământ şi să strige lumii acea nedreptate, însă ştiam că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu avea să îmi audă strigătele tăcute. Mi-am întins mâinile pentru a atinge poalele rochiei de mătase, dar ridicându-mi privirea către chipul ei ce păre încă atât de viu şi zâmbitor, m-am prăbuşit la pământ lăsând lacrimile de mult înăbuşite să îmi inunde obrajii şi să cadă pe acel pământ mort de sub picioarele ei. Zâmbea. Da, zâmbea. Îmi zâmbea mie şi zâmbea oamenilor care i-au oferit singura alinare pe care o putea primi, Ispăşirea

Subiect: Re: Ispăşire Sam 07 Sept 2013, 14:53

Scuze ca apar si eu pe aici asa de tarziu.
Multumesc pentru ca m-ai anuntat. Pai ce pot spune, a fost cu adevarat incredibil.
Mi-a placut la nebunie. Ai o descriere minunata si un stil care te captiveaza intr-u totu.
A fost o idee superba, care chiar m-a incantat.
Eu te sfatuiesc sa incepi un fic sau ceva, pentru ca ai talent cu tonele.
Nu imi imprumuti si mie?

Citat :: Ispăşire

«Dacă în inima ta sălăşluieşte căinţa, înseamnă că iubeşti cu adevărat. Iar dacă iubeşti, Dumnezeu te va primi la sine(Sine)... Iubirea plăteşte totul, răscumpără totul.»

1987

Contrazicând principiile morale ale societăţii în care trăiesc, afirm împăcat că am iubit întradevăr (”într-adevăr” este forma corectă.) acel loc. Nu ştiu, poate iubit e un cuvânt prea mare, (Aici am pășit în ceață, fiindcă s-a zidit o mică contradicție. Ai început cu ”afirm împăcat că am iubit într-adevăr”, ceea ce emană siguranță și hotărâre, însă, chiar în următoarea frază, urmează o îndoială care inferiorizează puterea acelei hotărâri. Și, la rândul ei, aduce nonsensul.)hiperbolic, care exagerează afecţiunea morbidă pe care am simţit-o, însă nu am regretat niciodată anii petrecuţi acolo şi probabil nu o voi face până voi muri. Iadul acela îngheţat mi-a pătruns mie- un simplu american din clasa muncitoare, fără aspiraţii prea înalte sau valori morale prea ridicate- în adâncurile conştiinţei şi m-a făcut să reflectez asupra însemnătăţii vieţii şi emoţiilor umane. Mulţi ani nu mi-am deschis inima şi nu am auzit şoaptele surde, dureroase, ale oamenilor care trecuseră atâţia ani şi care muriseră chiar în faţa ochilor mei; cine ştie, poate eram prea tânăr, prea imatur pentru a realiza ce e cu acea răcoare care, indiferent de anotimp, persista pe coridoarele moarte ale închisorii. Însă(,) îmbătrânind(,) am început să simt teroarea ascunsă în spatele acelor gratii, tristeţea, apăsarea, nopţile întregi în care acei oameni adormeau şi se trezeau ştiind în adâncurile sufletului că vor trece în nefiinţă. Puteam vedea- căci refuzam să rămân orb acelor lucruri- urmele pe care încercările nereuşite de evadări le lăsaseră pe gratii, cât şi deznădejdea pe care fiecare nou răsărit o aducea pe chipul condamnaţilor .(Spațiu după semnul de punctuație, nu înainte.)Dar acum, fiind atât de departe şi totuşi atât de aproape, parcă aud încă sunetul puternic al muzicuţei, sunetul paşilor mei ce răsunau în acea linişte mormântală- atât de vii, atât de viguroşi în comparaţie cu cei slabi, lipsiţi de hotărâre şi de vitalitate ai unui condamnat care se îndrepta spre moarte.
Unii erau, cu adevărat, criminali în toată puterea cuvântului, brute cu zâmbete sadice întipărite pe chipurile urâţite de vreme, oamenii pe care poporul îi condamna de cele mai odioase fapte. Însă aceştia erau şi oamenii care(,) trezindu-se dimineaţa(,) nu puteau privi spre cer plini de speranţă şi nici să se lupte pentru viaţa lor mizerabilă, împiedicaţi de un seniment copleşitor de vinovăţie. Nu, aceştia erau cei care aveau întodeauna o privire jalnică, apăsaţi nu de gândul unei morţi apropiate(,) cât de povara imensă pe care fapta săvârşită o aşeza pe umerii lor şi le întuneca conştiinţa. Şi oricât de dezgustător ar fi fost păcatul lor, în momentele acelea tot ce îmi inspirau era mila.
Alţii erau, dimpotrivă, atât de inocenţi precum un copil, însă ispăşeau pedepse care nici nu le aparţineau fără să spună un cuvânt. Ei erau cei care(,) ajungând acolo(,) se înecau într-o resemnare dureroasă, totuşi puteai citi în privirile lor setea arzătoare de viaţă (,) împletită cu speranţa că după moarte vor ajunge într-un loc mai bun. În sufletul lor nu exista urmă de vină, ci doar o amorţeală binecuvântată care îi ferea de chinurile agoniei. Cu toate astea, indiferent de om şi de păcatele sale, ziua în care îşi ispăşeau pedeapsa era cea mai cutremurătoare. Nu am văzut vreodată unul, în toţi anii în care am lucrat acolo, care să rămână indiferent şi pe care să nu îl afecteze gândul propriei morţi.
De-alungul a patruzeci de ani trăiţi printre aceşti nefericiţi am fost instruit aspru să nu plec capul la poveştile, oricât de emoţionante şi de adevărate, ale condamnaţilor. Şi cât m-am luptat să rămân indiferent la glasurile lor tăcute şi la suferinţa lor calmă, cât am refuzat să mă las impresionat de privirile lor vinovate!(Folosirea în mod repetat a pronumelui posesiv lor, în ultima frază, nu sună tocmai bine. Putea fi evitată această repetiție prin simpla lor sustragere, fiindcă se înțelege de la sine că este vorba despre condamnați.) Am trecut printre ei , le-am ascultat poveştile şi am încercat să le uşurez povara care le apăsa conştiinţa, însă am învăţat să rămân obiectiv trăirilor lor. Moartea nimănui, absolut nimănui, nu mi-a putut provoca lacrimile aşa cum a făcut-o acea femeie în primii ani ai activităţii mele. Povestea ei, felul în care încerca să îşi ascundă sentimentele de vinovăţie pentru o faptă care nici măcar nu era a ei m-a determinat să privesc mai adânc în sufletul uman, moartea ei a trezit în mine înţelegerea, conştiinţa. (La fel, aceeași problemă, însă de data aceasta cu pronumele ”ei”)Niciun chip, niciun nume şi nicio poveste nu mi-a putut(”nu mi-au putut”, nu ”nu mi-a putut”. E o enumerație legată prin conjuncția copulativă ”și”, deci este vorba de trei elemente. Dacă în locul lui ”și” foloseai ”sau”, atunci era OK cum ai scris.) şterge din memorie una din cele mai dureroase amintiri pe care le am şi nu m-a putut face să uit impactul pe care moartea lui Majorie l-a lăsat asupra mea.

~*~

1952

Când ea a pătruns în penitenciar(,) cu braţele adunate la spate şi îmbrăcată în rochia ei ce îi dezvelea genunchii, (Prima virgulă, adăugată de mine, și cea de-a doua separă construcția incidentă de restul frazei. De aceea am pus-o, în caz că nu îți dai seama.)primul lucru pe care l-a făcut a fost să ridice spre mine nişte ochi verzi, goi, şi să-mi ofere un zâmbet nostalgic, însă neobişnuit de familiar(,) care a lăsat un impact atât de puternic încât nici acum, după multe decade de atunci, nu îl pot şterge din minte. Nu era un zâmbet cald ori un zâmbet radiant şi vesel, cum nu era o încercare nereuşită de a ascunde durerea; însă în momentul acela, femeia al cărei nume nici nu îl cunoşteam, femeia cu ochii mari, goi, lipsiţi de orice emoţie, devenise cel mai mare mister pe care mintea unui bărbat de treizeci de ani îl întâlnise până atunci.
Felul în care rochia de mătase neagră îi dezvelea genunchii goi şi punea în valoare silueta cadaverică, lipsită de vlagă, era unul cât se poate de nepotrivit pentru timpurile acelea, iar părul blond, lung până la talie şi atât de atent pieptănat(,) astfel încât să pară dezordonat(,) nu făcea decât să îmi întărească convingerea că acea femeie nu avea nici o urmă de principii morale bine stabilite, ci se ghida după un instinct prostesc. Chipul ei palid cu obrajii supţi şi fruntea înaltă, inteligentă ce scotea în evidenţă acei ochi atât de mari şi verzi, dar lipsiţi de orice lumina. Da, nişte ochi goi în care nu puteai citi nici bucurie, nici tristeţe şi în niciun caz vină. Femeia asta s-a lăsat târâtă în celula ei mizeră, întunecoasă, şi fără să scoată un cuvânt, a început să plângă în surdină scoţând din când în când un oftat adânc şi dureros.
                   În noaptea aceea m-am plimbat liniştit pe coridoarele din ce în ce mai reci- căci se apropia Noiembrie- trecând de câteva ori prin faţa celulei ei, mânat de o curiozitate cinică de a vedea acele lacrimi care, simţeam eu, aveau să se oprească de fiecare dată când pierdeau urma oricărei fiinţe vii. Şi mereu, de parcă m-ar fi aşteptat, o găseam stând pe valiza al cărei conţinut nu avea de gând să îl golească, îngropându-şi faţa în palme şi plângând atât de tare încât îi tremurau umerii convulsiv. Nu privea spre mine şi nici nu părea deranjată de prezenţa mea, însă odată ce mă îndepărtam suficient ca ea să nu îmi mai audă paşii, lacrimile şi suspinele ei îngheţau pe obraji şi se complăcea într-o linişte absolută. Apoi, simţindu-mă din nou în apropiere, îşi începea spectacolul dramatic cu şi mai mare patos decât o făcuse înainte, convinsă fiind că trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Dar nu am realizat că, de fapt, prin actul acesta pe care ea l-a jucat în timpul în care a fost închisă în penitenciar(,) încerca să îşi dovedească vinovăţia care o apăsa mai tare decât orice altceva şi care îi insufla o dorinţă arzătoare pentru moarte. Da, după cum am realizat mult mai târziu, Majorie era mai mult decât pregătită să îşi întâmpine moartea cu braţele deschise, crezând că aceasta o va elibera de păcatele care îşi puneau amprenta atât de pregnant asupra ei.
            Primul moment în care am ştiut că ceva nu e în regulă cu acea femeie a fost când, în dimineaţa respectivă, s-a ridicat de pe valiză şi a ieşit din celulă străduindu-se să pară îndurerată, însă o strălucire morbidă îi colorase privirea ştiind că e cu o dimineaţă mai aproape de o moarte iminentă. Chipul ei părea atât de viu, atât de însufleţit de o bucurie pe care se chinuia să o ascundă şi contrasta puternic cu feţele mohorâte, privirile înlăcrimate şi umerii încovoiaţi ai celorlalţi deţiunuţi(”deținuți”). Auzindu-şi numele, Majorie Gold nu s-a grăbit să îşi părăsească celula, ci dimpotrivă, părea că îi este teamă să păşească în lumina orbitoare de afară şi să îşi ridice privirea către cer fără să îşi ascundă zâmbetul radiant care încerca să i se schiţeze pe buzele uscate. Dar trecând pe lângă mine şi-a ridicat capul îndepărtându-şi şuviţele blonde ce îi înceţoşeau privirea şi a interceptat imediat nedumerirea din ochii mei. Înţelegându-mă mai bine de cât o făceam eu însumi la acel moment, femeia a renunţat la actul său convingător pentru o clipă şi am putut citi în ochii ei, atât de vii, o vină copleşitoare.
             - Cu toţii sunem, undeva în adâncuri, fericiţi că murim. Pentru că noi, condamnaţii, căutăm să ne ispăşim păcatele(,) şi ce altă eliberare mai bună decât moartea? Sper să nu înţelegi vreodată asta.
             Vocea ei era calmă, fermă, dar în acelaşi timp încărcată de o durere acută pe care cu greu încerca să o ascundă. Chipul ei nu exprima nici o undă de suferinţă, însă felul în care se destăinuise înaintea mea îi trăda toată agonia în care se zbătuse încă de când fusese martoră la moartea copilui său; era căsătorită cu un bărbat vicios, cu datorii mari la jocurile de noroc, care într-un acces de subită nebunie a pus mâna pe cuţit şi a înjunghiat pruncul ce dormea liniştit în braţele mamei sale. Majorie, orbită de durere, l-a împuşcat pe bărbat până ce acesta şi-a dat ultima suflare în faţa ochilor săi şi s-a prăbuşti (”prăbușit”) la pământ doborâtă de o criză de isterie, bătând cu mâinile în pământ şi strângând la piept trupul rece şi fără viaţă al copilui.
              De multe ori am auzit-o şoptindu-le condamnaţilor cuvinte de alinare pe care doar sufletul ei de mamă le putea invoca, şoapte atât de blânde care însă se pierdeau odată cu viscolul ce pătrundea printre gratiile de fier. De atunci nu a mai plâns niciodată în faţa mea, dar lacrimile ei tăcute au rămas îngropate în adâncuri într-o durere pe care o înăbuşea un seniment (”sentiment”) binecuvântat de resemnare; Majorie îşi aştepta liniştită ziua execuţiei, aş spune chiar cu o uşoară nerăbdare, zâmbind calmă şi făcându-şi câte o cruce pioasă de fiecare dată când preotul venea să îi împărtăşească pe cei care urmau să fie executaţi. Mă simţeam mai afectat de moartea ei iminentă decât o făcea ea însăşi, pentru că priveliştea trupului ei slab, învelit în acea rochie indecentă de mătase neagră(,) atârnând rece şi fără vlagă în piaţa oraşului(,) era una cutremurătoare.
         Era o afecţiune stranie pe care o simţeam faţă de acea femeie. Poate era zâmbetul ei şters, ochii goi, misterul care o învăluia, sau poate doar modul în care îşi ridica privirea vinovată către cer şi încerca să se roage, însă se oprea zguduită de senzaţia că nu se poate considera destul de demnă pentru a înălţa capul către cerurile în care i se odihnea pruncul. Era imposibil de privit cum doamna Gold îşi petrecea ultimele zile înghiţindu-şi lacrimile de căinţă şi zâmbindu-mi cald, din ce în ce mai fericită de trecerea zilelor şi de apropierea unei morţi care nu avea să dovedească nimic.

                În ultima ei dimineaţă s-a trezit cu un chip radiant şi marcat de o uşurare stranie, care nu era a ei. Nici nu m-a putut privi în ochi, tot ce a făcut a fost să îşi adune puţinele lucruri în valiza micuţă de călătorie şi să mi-o înmâneze pentru a putea fi arsă. Contrar aşteptărilor mele, ea dorea ca ultimele sale lucruri să fie materializate într-o cenuşă care, odată cu trupul ei, să fie răspândită vântului. Avea o familie numeroasă, însă ultima ei dorinţă a fost să fie uitată de toţi cei care o cunoscuseră şi o iubiseră, fără ca amintirea ei să fie ţinută pe acest pământ infect de o mână de cenuşă. Iar acum pot recunoaşte, cu un uşor regret, că nu i-am putut împlini ultima dorinţă pentru că memoria ei(,) aşa cum fusese în prima zi în care ajunsese acolo, a rămas la fel de vie şi tânără în adâncurile sufletului meu.
                Şi-a îmbrăcat rochia neagră, lungă până la glezne, pe care o purta doar la slujba de Duminică(,) şi şi-a desfăcut părul auriu, mătăsos, lăsându-l să strălucească în bătaia soarelui slab de Noiembrie. Expresia ei calmă- lipsită de tot ce e cald şi uman- a rămas neschimbată de-a lungul rugăciunii pioase, şoptite în barbă cu o căinţă adâncă(,) în ton cu vocea gravă a preotului şi s-a menţinut la fel de resemnată pe parcursul ultimei ei slujbe. Însă era ceva, ceva în ochii ei sticloşi care nu mai fusese înainte, o goliciune inumană ce părea că se naşte dintr-o tristeţe sfâşietoare. Da, tristeţe. Era o durere pornită nu din vinovăţie, ci din ştiinţa că viaţa sa avea să se oprească atunci şi acolo; era pentru prima dată când vedeam aşa ceva în ochii ei. Detaliul acela atât de mic şi insignificant o făcea mai umană decât fusese vreodată.
                Eu, un bărbat de treizeci de ani(,) zguduit de o tristeţe stranie, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a fi persoana care o conduce pe ultimul ei drum. Majorie a aruncat o singură privire celulei de beton în care îşi petrecuse ultimele zile din viaţă, după care le-a oferit un zâmbet cald tuturor deţinuţilor care îşi aşteptau, ca şi ea, moartea ce nu avea să dovedească nimic şi şi-a pironit privirea goală în pământ, permiţându-mi să o conduc în afara acelor coridoare îngheţate. I-am dat drumul la braţ şi am lăsat-o să înainteze, însă paşii ei erau etât de lipsiţi de vlagă şi nesiguri încât mă temeam că avea să se prăbuşească în orice clipă. Era atât de nefiresc pentru ea să se teamă de moarte cu asemenea intensitate; ea, cea care era pregătită să o întâmpine cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet pe buze(,) convinsă fiind că e singura care o va elibera de toate păcatele sale. Însă acum, când era atât de aproape încât (,)dacă ar fi întins braţele(,) ar fi putut-o simţi, simplul gând îi crispa zâmbetul şi o teroare inimaginabilă i se întipărise pe chip. Obosise să fie puternică. Nevoia de a-şi plânge moartea, de a-şi imagina viitorul pe care l-ar fi putut avea şi de a-şi regreta viaţa tânără a pus stăpânire pe toate simţurile ei şi a făcut-o să se prăbuşească pe pământul rece, plângând şi oferindu-mi o ultimă mărturisire cu un glas disperat.
   - Cel mai mare păcat al meu e că nu l-am omorât mai devreme. Eu sunt mai vinovată decât oricine pentru moartea copilului meu. Nu vreau să mor, niciodată nu am vrut. Însă dacă aşa îmi voi ispăşi pedeapsa pe care greşelile mele mi-au adus-o, atunci de asta am nevoie acum. Ispăşire.
                 Această realizare i-a oprit tremuratul convulsiv şi a făcut-o să se ridice lipsită de vlagă de la pământ, însă privindu-mă tristă cu acei ochii verzi, hipnotizanţi, s-a lăsat urcată pe scările de lemn din piaţa oraşului în timp ce mai şoptea o ultimă rugăciune cu privirea îndreptată către cer. De data asta, calmul acela ca de gheaţă era întradevăr (”într-adevăr”)al ei; era o parte din acele sentimente increibile (”incredibile”)şi atât de opuse(,) ce se zbăteau în sufletul ei pentru a ieşi afară, dar cu toate(Am impresia că acel ”cu” situat între ”dar” și ”toate” este în plus.) s-au estompat într-o singură senzaţie: un calm îngheţat care o desprindea de tot ce e cald şi uman. Aştepta liniştită ca acel barbar să îi aşeze frânghia în jurul gâtului subţire, firav, şi doar când aceasta s-a strâns (,) începând să o sufoce(,) o teamă uşoară i-a crispat trăsătrile şterse. Înainte ca bărbatul să o lase să cadă în gol(,) poporul i-a pus, conform tradiţiei, întrebarea care să îi justifice vina.
   Majorie şi-a rotit ochii prin mulţime, expresia ei căpătând din nou acel calm imperturbabil şi(,) cu un zâmbet cald crispându-i chipul(,) a răspuns liniştită: Vinovată. Sătenii au zâmbit mulţumiţi de răspunsul tinerei şi prefectul a făcut un uşor semn cu mâna, după care ea a căzut în gol; femeia şi-a închis speriată ochii, însă în curând acea respiraţie slabă se stinse în întregime şi chipul ei palid începu să capete o nuanţă stacojie. Cetăţenii îşi făcuseră cu toţii semnul crucii şi şoptiseră câteva cuvinte în onoarea femeii care a fost odată Majorie Gold, după care mulţimea începu să se disperseze în întunericul serii lăsându-mă acolo, singur lângă trupul ei slab care atârna fără viaţă de funia aspră şi grosolană.
   M-am apropiat tremurând de trupul ei palid, înveşmântat frumos în rochia neagră şi lungă, simţind o greutate apăsătoare cum îmi paralizeată simţurile. Ceva în adâncul meu simţea nevoia să ţipe, să cadă la pământ şi să strige lumii acea nedreptate, însă ştiam că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu avea să îmi audă strigătele tăcute. Mi-am întins mâinile pentru a atinge poalele rochiei de mătase, dar ridicându-mi privirea către chipul ei ce păre încă atât de viu şi zâmbitor, m-am prăbuşit la pământ lăsând lacrimile de mult înăbuşite să îmi inunde obrajii şi să cadă pe acel pământ mort de sub picioarele ei. Zâmbea. Da, zâmbea. Îmi zâmbea mie şi zâmbea oamenilor care i-au oferit singura alinare pe care o putea primi, Ispăşirea

Alegerea titlului mulțumește cerințele, învăluie, cu ajutorul unui singur cuvânt, toată povestea melancolică și întristătoare și pune accentul pe tema aleasă, scoțând în evidență tragedia expiației. Cred că este cea mai bună opțiune, un titlu simplu și atractiv.

Ideea, în esență, nu este ieșită din comun, dar nici banală. Se încadrează undeva la mijloc, însă, prin prezentarea ei, ai reușit să o ornezi într-un mod distinct și original, iar acest lucru este de luat în seamă. Ți-ai manipulat cu iscusință protagonistul, așa cum ai făcut și cu Majorie, a cărei amprentă imprimă fiecare cuvânt. Finalul, deși nu era greu de anticipat, încă a avut un impact agresiv și a pus punctul pe i; acea moarte în care au fost puse speranțele eliberării. Finalurile triste, în opinia mea, sunt cele mai bune, dar nu toate sunt destăinuite, în scris, așa cum trebuie, adică așa cum ai făcut tu. Bravo!

Nu știu dacă am ceva negativ de spus cu privire la descriere. Dinamica a fost reprezentată prin imagini motrice desfășurate cu blândețe, iar textul nu a fost unul prozaic. Toate imaginile artistice și figurile de stil au oferit valoarea stilistică și calitățile artistice necesare într-un text. Sentimentele au fost scoase în evidență, subliniere ce a făcut posibilă transmiterea lor către cititor, în așa fel să poată simți durerea și neîmplinirea personajelor.
În unele pasaje am avut impresia că o forțezi puțin, parcă regăseam exact ceea ce terminasem de citit, doar că prin alte cuvinte.

Acțiunea nu a fost grăbită, ai reușit cu succes să încadrezi plăcut o întreagă narațiune, una care putea fi scrisă și sub forma unui fic compus din nu știu câte capitole, fără a-i accelera parcurgerea.

Estetica e OK, iar punctuația, cu excepția unor virgule, e fără cusur. Am găsit unele greșeli de tastare, le-am corectat mai sus. Ai un vocabular dezvoltat și o exprimare amplă, total ieșită din banal, și mi-a făcut plăcere să îți citesc one shot-ul.

Atât am avut de criticat, dacă ai vreo nelămurire îmi poți trimite un mesaj privat.
Baftă în continuare!