O poveste tipică.

Subiect: O poveste tipică. Vin 06 Sept 2013, 17:11

Acest text l-am primit acum ceva timp de la o prietenă. Plăcându-mi foarte mult, m-am gândit să îl împart şi cu voi happy

Enjoy it!

Şi a plouat azi cum numai în Lyon poate să plouă, iar eu în loc să mă urc cuminte în autobuz ca să ajung mai repede sub o pătură sau măcar sub un acoperiş, am zis să dau înainte o tură pe la H&M. Da, sunt o piţipoancă, ştiu! Şi am dat eu să intru graţios, adică aproape să cad cât sunt de lungă pe pardoseala aia alunecoasă de la intrare (v-am zis că ploua de ziceai că e potopul biblic reloaded, nu?), când mă opresc doi stimabili gardieni, că nu se poate să intru cu umbrela aia şiroindă să le inund lor magazinul. Aşa că eu, ca o proastă, mi-am lăsat umbrela mea cea perfectă, neagră, uşoară, rezinstentă, capabilă să se strecoare în orice geantă cât de mică, am lăsat-o zic lângă vreo treizeci de surate de calitate inferioară de-ale ei şi am intrat în magazin în căutare de şosete, aceste minunate articole textile care fug de mine cum aş fugi eu de Franţa, dacă aş putea, că nu le mai găsesc după ce le port de două ori maxim, cred că în jurul meu există o zonă crepusculară a şosetelor.

[size=18] Şi ies eu după nici cinci minute, mândra posesoare de şosete noi şi de chiloţi ne-tanga din bumbac organic -parcă nu mai sunt aşa de piţipoancă, nu-i aşa?- dau să ies, zic, şi ce-mi văd ochii? Păi, diverse lucruri, mai puţin umbrela mea, plecată se pare după răposatele şosete dispărute pe vecie. Şi îi fac gardianului scandal, ăla mai cheamă încă doi că poate ştiu ei de umbrela mea, nimic, eu că îmi vreau umbrela, ei că sunt angajaţi să aibă grijă de hainele din magazin, nu de umbrelele clienţilor, că doar nu e mare lucru o umbrelă, mai ales că era şi mică (afară turna cu găleata, iar umbrela aia îmi plăcea TOCMAI pentru că era mică, tâmpitul dracului), şi auziţi aici, soluţia soluţiilor, prezentată de cele 3 capete luminate în urma istericalelor mele: să iau şi eu altă umbrelă din alea pe care le lăsaseră ceilalţi oameni din magazinc, de preferat tot neagră, că alea-s multe şi nu se prinde nimeni. Nu, nici nu s-ar prinde nimeni că i-am luat eu umbrela când ar ieşi afară şi i-ar cădea cincizeci de litri de apă în cap într-un minut! M-am întors în civilizaţie, cum ar veni! A, şi aş mai putea să adaug că aveam umbrela aia de la mama; ok, nu vreau să fiu ca nebunul cu punga, dar era a mea şi era de la mama şi costase mult şi îmi plăcea! În caz că mai aveţi vreun dubiu în legătură cu ce am făcut, aflaţi că am plecat fără umbrela altuia, printr-o ploaie care mi-a udat în câteva secunde şi chiloţii din pungă şi pe ăia de pe mine. Şi am stat vreo câteva minute bune în staţie să aştept autobuzul (e grevă, normal), până când unei doamne franţuzoaice i s-a făcut milă de mine şi m-a adăpostit sub umbrela ei. Iar acum mă întreb de ce mă mai mir că sunt oameni în stare să-i fure umbrela unei necunoscute, când alţii sunt în stare să te sărute de parcă a două zi ar fi sfârţitul lumii, iar mai apoi să uite că exişti. Dar asta e deja altă poveste, mă duc să-mi torn o ceaşcă mare de vişinată, poate n-oi răci.

Subiect: Re: O poveste tipică. Lun 09 Sept 2013, 23:21

S. Felicia a scris:: Acest text l-am primit acum ceva timp de la o prietenă. Plăcându-mi foarte mult, m-am gândit să îl împart şi cu voi
Enjoy it!

Şi a plouat azi cum numai în Lyon poate să plouă, iar eu în loc să mă urc cuminte în autobuz ca să ajung mai repede sub o pătură sau măcar sub un acoperiş, am zis să dau înainte o tură pe la H&M. Da, sunt o piţipoancă, ştiu! Şi am dat eu să intru graţios, adică aproape să cad cât sunt de lungă pe pardoseala aia alunecoasă de la intrare (v-am zis că ploua de ziceai că e potopul biblic reloaded, nu?), când mă opresc doi stimabili gardieni, că nu se poate să intru cu umbrela aia şiroindă să le inund lor magazinul. Aşa că eu, ca o proastă, mi-am lăsat umbrela mea cea perfectă, neagră, uşoară, rezinstentă, capabilă să se strecoare în orice geantă cât de mică, am lăsat-o zic lângă vreo treizeci de surate de calitate inferioară de-ale ei şi am intrat în magazin în căutare de şosete, aceste minunate articole textile care fug de mine cum aş fugi eu de Franţa, dacă aş putea, că nu le mai găsesc după ce le port de două ori maxim, cred că în jurul meu există o zonă crepusculară a şosetelor.
[size=18] Şi ies eu după nici cinci minute, mândra posesoare de şosete noi şi de chiloţi ne-tanga din bumbac organic -parcă nu mai sunt aşa de piţipoancă, nu-i aşa?- dau să ies, zic, şi ce-mi văd ochii? Păi, diverse lucruri, mai puţin umbrela mea, plecată se pare după răposatele şosete dispărute pe vecie. Şi îi fac gardianului scandal, ăla mai cheamă încă doi că poate ştiu ei de umbrela mea, nimic, eu că îmi vreau umbrela, ei că sunt angajaţi să aibă grijă de hainele din magazin, nu de umbrelele clienţilor, că doar nu e mare lucru o umbrelă, mai ales că era şi mică (afară turna cu găleata, iar umbrela aia îmi plăcea TOCMAI pentru că era mică, tâmpitul dracului), şi auziţi aici, soluţia soluţiilor, prezentată de cele 3 capete luminate în urma istericalelor mele: să iau şi eu altă umbrelă din alea pe care le lăsaseră ceilalţi oameni din magazinc, de preferat tot neagră, că alea-s multe şi nu se prinde nimeni. Nu, nici nu s-ar prinde nimeni că i-am luat eu umbrela când ar ieşi afară şi i-ar cădea cincizeci de litri de apă în cap într-un minut! M-am întors în civilizaţie, cum ar veni! A, şi aş mai putea să adaug că aveam umbrela aia de la mama; ok, nu vreau să fiu ca nebunul cu punga, dar era a mea şi era de la mama şi costase mult şi îmi plăcea! În caz că mai aveţi vreun dubiu în legătură cu ce am făcut, aflaţi că am plecat fără umbrela altuia, printr-o ploaie care mi-a udat în câteva secunde şi chiloţii din pungă şi pe ăia de pe mine. Şi am stat vreo câteva minute bune în staţie să aştept autobuzul (e grevă, normal), până când unei doamne franţuzoaice i s-a făcut milă de mine şi m-a adăpostit sub umbrela ei. Iar acum mă întreb de ce mă mai mir că sunt oameni în stare să-i fure umbrela unei necunoscute, când alţii sunt în stare să te sărute de parcă a două zi ar fi sfârţitul lumii, iar mai apoi să uite că exişti. Dar asta e deja altă poveste, mă duc să-mi torn o ceaşcă mare de vişinată, poate n-oi răci.

Felicia , la one shots-uri nu trebuie respectata regula de minim 25 de randuri pe capitol ?

Subiect: Re: O poveste tipică. Mar 10 Sept 2013, 02:47

Scuze, stiu regula, dar atat era scris. Si mi-a placut prea mult ca sa nu o postez.
Odata ce nu era a mea, iti dai seama ca nu aveam dreptul sa mai "infloresc" eu.