☯ Outlast

     Outlast este povestea unui detectiv-jurnalist, care primeşte un mesaj necunoscut despre o investigaţie undeva în Colorado, la un obiectiv abandonat, Azilul de pe Muntele Masiv.
Odată ajuns, detectivul nu are scăpare, întrucât cei rămaşi, posedaţii şi nebunii, îi întind capcane împotriva aflării adevărului ce sta închis o grămadă de timp.

☯ Personajul

     Personajul principal al acestei călătorii este Nos Darvile, investigatorul privat ce primeşte un mesaj anonim prin care îi este indicat să investigheze un vechi spital-azil abandonat, undeva în Munţii Colorado. Acesta este incapabil să lupte, iar singura lui şansă de a supravieţui este aceea de a se ascunde sau de a fugi. Jurnalistul trebuie să traverseze fel de fel de locuri misterioase, precum camere religioase şi de tortură, iar singura lui şansă este să nu se panicheze![/font]




    Noaptea pusese stăpânire peste acest loc uitat de lume. Auzeam doar motorul maşinii şi radioul care prezenta ştirile. Cu ajutorul farurilor extrem de pătrunzătoare ale automobilului, puteam distinge drumul de margini, care păreau a fi constituite de sute de metri pătraţi de stufăriş.
Aproape ajunsesem la destinaţie; speram să fie cea bună. Cotind spre dreapta, o curbă destul de încovrigată, văzusem clădirea pe care trebuia să o străbat. Era foarte mare şi avariată şi, apropiindu-mă, puteai fi sigur că este un conac. Părea cam înfricoşător locul, întrucât nicio lumină pe nicăieri, niciun zgomot, ci doar lugubritatea valurilor de aer ce se abăteau spre est se mai puteau distinge din când în când.
    Ultima curbă, iar în faţă, un indicator de piatră, care avertiza cu privire la pericolele din interior, cât şi datarea; din cincizeci şi şase. Înaintând, ajung în faţa întregii arii a clădirii. Avea nişte porţi foarte mari şi albe, care, de data aceasta erau deschise. Era ciudat; dacă numai se ocupă nimeni de el, cine ar lăsa porţile deschise, mai ales că acesta a fost închis în optzeci şi nouă. Îmi puneam întrebări, iar asta însemna atenţie maximă.
Parchez maşina în faţa unei bariere din metal roşiatică şi opresc cu grijă motorul. Deodată, un gând macabru îmi străbate mintea, ca şi cum o voce mi-ar sugestiona să pornesc motorul şi să accelerez cât mai tare motorul departe de acest loc.
    Începusem să mă îngrijorez, dar nu pentru loc, ci pentru mintea mea. De ce gândeam astfel? Oricum, nu am de ce să mă retrag, este doar un azil vechi.
Privesc sigur pe mine în partea dreaptă, pe celălalt scaun, de unde iau în mână acelaşi dosar pe care l-am primit acum două zile. Încep să îl citesc din nou. Da, expeditorul era necunoscut, întrucât spunea că nu îl cunosc. A încercat să ajungă aici? Abia a scăpat cu viaţă? Da, nu preciza foarte multe lucruri, ci doar că eu aş fi în stare să fac faţă. Ei bine, nu îmi imaginez cine oare ar putea face ceva în acest loc uitat de lume.
Oricum, privesc din nou pe bancheta de lângă şi îmi mai selectez camera video şi câteva baterii. Îmi pun breteaua ce permite susţinerea mai uşoară a aparatului şi introduc două din acele baterii pentru a-l încărca la maxim.
Îmi întorc corpul greoi spre uşa maşinii şi trag de maneta ce deschidea uşa frontală.
    Dintr-odată, cum ajung în dreptul acelei bariere, acele porţi măreţe se închid în spatele meu. Întorcându-mă spre impunătoarea clădire, observ cum o mulţime de lumini îi oferă un alt contur. Wow! Cum a făcut asta? Nici măcar nu sunt văzut. Din nou îmi trecea prin cap acel gând cum că ar trebui să plec, dar nu renunţ.
Pătrund în acea cabină de pază, dar nu găsesc decât câteva sertare pline de foi goale. Părăsesc cu nonşalanţă parcarea şi mă-ndrept spre poarta pentru pedeştri. Era legată cu un lanţ, dar cum? Cine ar face asta, dar mai ales, cine controlează această clădire dacă a fost declarată abandonată acum mulţi ani?! Nu mă mai gândeam, ci doar eram puţin înspăimântat de acestă situaţie.
Forţez uşa şi observ cum lanţul cade cu uşurinţă. E vechi, probabil de acum douăzeci şi patru de ani. Păşesc înfrigurat într-o curte destul de mare, cu o mică grădină care mă face să gândesc puţin mai pozitiv. Hopa! Câteva maşini ale azilului în depărtare. Nu-i de bine, cineva e aici. Mă îndrept rapid spre uşile din faţă, dar observ că uşile nici nu se forţează să se mişte.

    Am rămas terifiat când o mulţime de amprente şi pete de sânge au sărit de-ndată în acel geam, iar câteva lumini slabe îşi făceau mişcările în acel întuneric îngrozitor!

Ficul tau e foarte bun , mai ales subiectul ales.....sper ca ma vei anunta la next...