Nu-mi mai sunt mie în oglindă..

Subiect: Nu-mi mai sunt mie în oglindă.. Lun 30 Sept 2013, 23:36

Simțeam nevoia să curăț toată această mizerie ce se afla în interiorul corpului meu.
Apa caldă ce curgea pe pielea mea murdară parcă nici nu o simțeam, nu simțeam nici spuma gelului, și nici șamponul din părul meu lung, cea ce cu adevărat simțeam, erau lacrimile mele negre ce cădeau din ochii mei verzi conturați cu creion negru și cu mult rimel în acea tristă seară.
Vroiam să-mi petrec restul zilelor sub acel văd de apă caldă care parcă îmi mai îmblânzea corpul..
Când îmi ștergeam lacrimile care mă făceau să păr și mai murdară îmi aduc aminte de spusele prietenei mele : "Nu trezi amintirile dacă nu le poți adormi." Dar atunci când amintirile se trezesc singure fără ca eu să fac ceva anume cum le pot opri ? Desigur, acum nu mai am pe cine să întreb..
Îmi pun un prosop pe cap, închid lumina în baie și-mi privesc ochii obosiți în oglindă pe jumătate spartă. Înainte simțeam cum alți ochi îi priveau pe ai mei de undeva din întuneric, mă simțeam bine cu asta, eram împăcată cu ideea că el poate încă mai este aici, cu mine. Nu-mi permiteam să tânjesc după nimic altceva decât după acea senzație care-mi mângâia privirea.. Dar cu timpul a dispărut și iar am rămas singură.
Ieșind din baia cea mică a apartamentului meu cu o singură cameră o bucătărie pe colț și o sufragerie în aceeași încăpere cu dormitorul meu mă îndrept în spre patul care era așezat sub o fereastră mare cu o perdea destul de veche și cu pătură jumătate pe jos. Mă aplec ușor apucând pătură și o arunc în pat. Dau drumu la televizor ca să nu mă mai simt atât de singură și mă înghemuiesc în față patului cu o pernă în brațe uitându-mă atent la acel ecran mare și plat din cameră.. Dacă ar fii intrat cineva ar fii spus că sunt foarte concentrată la ce se difuză în acel moment la TV, dar nu eram. Stăteam cu ochii larg deschiși dar gândul meu zbura în altă parte.. Am clipit de câteva ori pentru că-mi simțeam ochii foarte seci și m-am ridicat de pe covorul cel roșu.

M-am îndreptat în spre șifonierul meu care era mult mai spațios decât înainte și mi-am luat de acolo tot ce am avut mai la îndemână. O dată îmbrăcată dau peste hanoracul lui. Acel hanorac pe care nu am fost în stare să-l arunc deoarece i-l cumpărasem chiar eu atunci când am împlinit cei 6 ani de relație.. Mi-am lăsat puțin lacrimile să cadă apoi l-am tras peste bluză mea gri la fel că viață în care trăiam și am ieșit afară. Când să închid ușă am realizat că nu mi-am luat cheile, el mereu îmi aducea aminte de asta..
Coborâm foarte repede scările. Nu vroiam să simt nimic din el în acel întuneric. Îmi era teamă..
Ieșind din scara blocului m-am pornit în spre mașina mea care era parcată la câțiva metri de mine. Parcă nu vroiam să-mi întorc capul în dreapta, parcă știam ce o să se întâmple și totul am făcut-o. Am întors capul iar șiroaie de lacrimi au început să curgă din ochii mei. Am văzut ceva rămas din el, ceva ce trebuia să rog pe cineva să șteargă cu mult timp în urmă, dar nu vroiam să pierd acea amintire care îmi aducea zâmbetul pe buze în fiecare dimineață când plecăm împreună cu metroul..
Îmi trag capul, îl întorc cu greu înainte și alerg către mașină. Trântesc ușă și ies în viteză din locul unde era parcată. Mă îndreptăm în spre locul care mă liniștea complet. În spre locul care de mic copil mă plictisea și nu vroiam să mă aflu acolo niciodată. Îmi plăcea să rămân singură în acea pădure lângă acel lac misterios de albastru în care se reflectă lumina lunii care parcă mă ținea în brațe când îmi vedea mașină că ajunge acolo..
Era un sentiment unic ce trăiam de fiecare dată când eram acolo. Îmi spuneam că o să fac asta pentru ultima oară, că o să privesc cerul, pământul, ochii celor dragi, zâmbetele prietenilor, tristețile lor iar apoi la sfârșitul zilei să privesc apusul soarelui pentru ultima oară să am curajul s-o fac, iar apoi să adorm crezând că o voi face pentru totdeauna.. Să cred că nimic din ce s-a întâmplat în viață mea nu era adevărat, ci doar vise legate de mine care nu-mi permiteau să mă trezesc.

8:19

Eram înfășurată în hanoracul lui, priveam acel răsărit minunat de soare care-mi mai umplea puțin inimă mea goală .. Prietenă mea luna făcu loc soarelui care-mi permitea să-l întreb o data pe zi ce mai face omul pe care l-am iubit atât de mult. Preferăm să fac asta dimineață, mă simțeam bine atunci. Alte dați păstrăm această întrebare pentru restul zilei, dar venea noaptea și o dată cu trecerea zilei îmi pierdeam întrebarea.. Soarele nu mai avea putere să-mi răspundă, și se stingea.. Dar când îl întrebăm dimineață, îmi mângâia față cu razele lui călduțe care treceau prin geamurile mașinii mele și-mi spunea că este bine, nimic mai mult din partea lui.. Îmi permiteam să-i povestesc soarelui întâmplări ale vieții mele, pentru că știam că dacă am să mă obosesc să povestesc lumii câte nopți am plâns cu capul adâncit în perna murdară de la rimelul folosit de mine nu o să-i intereseze chiar deloc. Ei bine cu soarele era diferit, îmi mângâia inimă, îmi usca lacrimile și mă iubea mai mult decât m-ar fii putut iubi orice altă persoană din lume.