Alb Orbitor

Subiect: Alb Orbitor Sam 31 Aug 2013, 21:58

Alb Orbitor

« Alb. De jur împrejur, un alb orbitor răpeşte lumina.»

          În momentul acela ţi-ai întins braţele lungi în încercarea copilărească de a mă îmbrăţişa, însă farmecul tău inexplicabil, aproape mistic, m-a umplut de o beţie euforică şi m-a paralizat acolo, pe loc, făcându-mă incapabil de a-ţi răspunde. M-ai captat din prima clipă în care mi-ai oferit acel zâmbet radiant şi m-ai făcut victima preafericită a farmecelor tale, ca o vrajă; am putut vedea în tine ceva ce nu mai văzusem în nimeni altcineva până atunci şi, din primul moment, am ştiut că sunt al tău cu trup, dar mai ales cu suflet. Mi-ai apucat cămaşa şi, fără să spui un cuvânt , te-ai ridicat pe vârfuri şi câteva momente am crezut că mă vei săruta, însă tu doar ţi-ai încolăcit braţele în jurul gâtului meu şi ţi-ai lipit obrazul de umăr, părând că te abţii din greu să nu plângi.
             Erai egoistă? Da, erai. Încercai inutil să mă convingi că totul e bine închizându-te în mândria ta şi refuzând orice ajutor., când ştiai cel mai bine că te cunosc de prea mult timp pentru a rămâne orb la ceea ce se întâmpla cu tine.
             Mi-am desfăcut cu o grijă absurdă nasturii cămăşii murdare şi am aruncat-o pe scaun, întorcându-mă cu spatele la tine şi simţindu-ţi ochii sticloşi cum îmi studiază avizi fiecare mişcare de parcă ar fi fost ultima. Era ceva în privirea ta vie şi entuziastă ce nu existase înainte, un lucru pe care îmi doresc să îl fi observat în ciuda faptului că îmi producea pulsaţii dureroase de-a lungul spatelui, îngheţându-l. Când m-am întors din nou spre tine, tu erai în picioare, înfruntând acea lumină orbitoare şi adunându-ţi părul negru de pe umeri, tentându-mă să mă apropii. Ţi-am desfăcut fermoarul rochiei şi am lăsat-o să îţi alunece până la coapse, iar tu ai început să zâmbeşti amuzată în colţul gurii aşteptând probabil să cedez plăcerii carnale, însă nu te puteai înşela mai tare. M-am oprit în loc, fiindu-mi mult prea frică să îţi pângăresc pielea albă, rece, cu aceste degete murdare.
            Tu, Lydia, te-ai întors pentru a mă confunta în toată splendoarea ta şi mi-ai apucat palmele atât de mari în comparaţie cu ale tale, forţându-mă să îţi ating pielea de o perfecţiune nepământeană, după care, continuând să zâmbeşti, mi-ai apucat obrajii în palme şi m-ai făcut să mă pierd în ochii tăi albaştri, lipindu-ţi fruntea de a mea.
           - Eşti atât de frumos....
          Am început să râd. Era amuzant cum părea că încerci să te convingi mai mult pe tine. Degetele tale lungi şi calde îmi atingeau fiecare porţiune de piele, după care buzele tale moi se lipeau dureros de blânde, pe rând, de frunte, de fiecare pleoapă, de nas, de obrajii uşor arşi de soare, până ce ajungeau la gură pe care o cuprindeau într-o încercare disperată de a mă avea doar pentru tine cu atâta flacără şi pasiune încât părea că mă vei devora cu totul; nu puteam fi mai fericit să mă las devorat. Momentul în care am atins acel porţelan alb, am ştiut că nu mă voi mai putea opri. Îmi reafirm păcatele; însă cu braţele tale larg deschise, nu aveam de ce mă teme.
             Te-ai îndepărtat adunându-ţi hainele de pe podeaua murdară, pătată de vopsea. Ai deschis uşile masive de lemn ale şifonierului şi ai căutat din ce în ce mai nesigură ceva ce pe acel întuneric care umpluse încăperea nu aveai cum să găseşti, însă m-ai oprit imediat cu o agitaţie născută din impatienţă, pe care oricât ţi-ai fi dorit să o ascunzi era imposibl pentru cineva care te cunoştea atât de bine ca şi mine. Ce contrasta cu părul tău negru, abisal, şi rochia cenuşie pe care o purtai şi care îţi acoperea genunchii era doar pielea ta albă, rece, radiantă ce strălucea în semiîntunericul care pusese stăpânire pe încăpere. M-am apropiat de tine şi ţi-am pus mâinile pe umeri, oprindu-te din tremurat şi încercând să îţi alung aceea teamă nebunească ce îţi crispa trăsăturile atât de vii, atât de umane; care însă acum deveniseră cât se poate de reci şi lipsite de viaţă.
            Lydia, m-ai apucat de mână şi ai strâns-o într-un gest reconfortant. De ce ai făcut asta? Tu erai cea care avea nevoie de sprijin în acel moment. Ori erai prea egoistă cu tine însăţi, ori eu eram prea plin de mine pentru a recunoaşte că sunt lucruri pe care ego-ul meu grandios nu le putea rezolva. Orice s-ar fi întâmplat, îţi priveam spatele, fiind neliniştit şi confuz, fără să realizez că prin acel gest te îmbărbătai, de fapt, pe tine. M-am îndepărtat de tine şi am deschis uşa atelierului lăsând mirosul de praf şi vopsea acrilică să părăsească încăperea şi să inunde întregul apartament, după care am păşit apăsat printre tuburile goale de vopsea şi m-am apropiat de o pânză sprijinită în perete şi acoperită cu o bucată de material vechi şi murdar pe care, cu o mândrie prostească, am dat-o la oparte dezvăluind portretul tău, atât de viu şi inspirând voinţă încât nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
           Tu te-ai apropiat de portret cu paşii tăi micuţi, însă foarte nesiguri, şi te-ai oprit în faţa tabloului, la distanţă. Te încercau atât de multe sentimente; de la teroare, la agonie, însă nici unul din acele sentimente fantastice nu era unul la care m-am aşteptat. Ai continuat să priveşti tabloul cu ochii mari, luminoşi, dar ce priveai tu în acel moment nu era propriul portret, ci priveai undeva în spatele acestuia, într-un punct din vid care nici nu există şi care, ştiai şi tu, avea să se disperseze. Ţi-ai întors privirea disperată către mine şi în ochii tăi albaştri, radianţi, am putut vedea urme slabe de lacrimi ce dădeau să îţi alunece pe obrajii palizi, lovindu-se de buzelele roşiatice care se crispaseră într-un zâmbet chinuit.
           - Nu pot...Nu văd nimic, ai spus, iar vocea ta s-a frânt.
           M-am grăbit, nedumerit, la perdelele opace din mătase grea, neagră, şi le-am îndepărtat lăsând acea lumină orbitoare să inunde încăperea. Orbit de intensitatea acelor prime raze de lumină mi-am acoperit ochii cu palemele mari, îndepărtându-mă de fereastra larg deschisă şi mutându-mi privirea către tine.
            Stăteai acolo, iar afară era atât de strălucitor, însă lumina care se presupunea să te ameţească nu te putea măcar atinge. Strângeai în pumni materialul cenuşiu şi subţire al rochiei şi îţi plimbai speriată ochii de-a lungul încăperii, căutând ceva, orice care să te scoată din agonie. Erai imposibil de privit. Apropiindu-mă de tine, Lydia, ţi-ai întors instinctiv capul către mine şi m-ai privit cu acei ochi albaştri, umezi. Tot ce simţeam- nedumerire, indignare- s-a redus la un singur sentiment, o singură senzaţie poate mai dureroasă decât toate: vina. M-am trezit holbândumă neputincios în ochii tăi azuri, care îşi pierduseră viaţa şi strălucirea; ochii mei de culoarea vinului s-au contopit cu ai tăi, umezi, sticloşi, dar mai presus de toate...goi. Lipsiţi de orice lumină.
            Fără să mă mişc, te-am urmărit cu privirea în timp ce te apropiai de tablou şi îl atingeai cu buricelele degetelor, zâmbind, şi un sentiment copleşitor de vină a pus stăpânire pe conştiinţa mea, oprindu-mi respiraţia în piept. Am încercat să mă apropii, însă îmi era frică. Frică de lumina inexistentă din ochii tăi, de goliciunea inumană, de sentimentul de vină pe care aceştia îl ofereau aducându-mi aminte de păcatele mele.Visele mele murdare te-au infectat întodeauna de fiecare dată când mâinile mele te-au atins.
- Ce vezi? m-am trezit întrebându-te, cu un glas răguşit
   Tu ai continuat să pipăi tabloul cu mâinile tremurânde din cauza frigului ce se născuse din durere, după care te-ai îndepărtat şi m-ai lăsat să îţi văd chipul atât de alb, atât de frumos, însă atât de rece şi desprins de tot ce e cald şi uman. Zâmbeai, da, însă zâmbetul tău nu avea nimic în el care să poată exprima pofta de viaţă. Nu, totul devenise gol. Dureros de gol. Apoi tu ai deschis gura şi ai spus lucru pe care amândoi, şi tu şi eu, îl prevăzusem. Ştiam ce vei spune, iar tu ştiusei cu mult timp înainte ce avea să ţi se întâmple, iar acum nu o mai puteai ascunde. Realizasei asta, altfel nu ai fi zâmbit.
           -Alb, un alb orbitor.

Subiect: Re: Alb Orbitor Lun 02 Sept 2013, 13:28

Methadona a scris:: Alb Orbitor

« Alb. De jur împrejur, un alb orbitor răpeşte lumina.»


          În momentul acela ţi-ai întins braţele lungi în încercarea copilărească de a mă îmbrăţişa, însă farmecul tău inexplicabil, aproape mistic, m-a umplut de o beţie euforică şi m-a paralizat acolo, pe loc, făcându-mă incapabil de a-ţi răspunde. M-ai captat din prima clipă în care mi-ai oferit acel zâmbet radiant şi m-ai făcut victima preafericită a farmecelor tale, ca o vrajă; am putut vedea în tine ceva ce nu mai văzusem în nimeni altcineva până atunci şi, din primul moment, am ştiut că sunt al tău cu trup, dar mai ales cu suflet. Mi-ai apucat cămaşa şi, fără să spui un cuvânt , te-ai ridicat pe vârfuri şi câteva momente am crezut că mă vei săruta, însă tu doar ţi-ai încolăcit braţele în jurul gâtului meu şi ţi-ai lipit obrazul de umăr, părând că te abţii din greu să nu plângi.
             Erai egoistă? Da, erai. Încercai inutil să mă convingi că totul e bine închizându-te în mândria ta şi refuzând orice ajutor., când ştiai cel mai bine că te cunosc de prea mult timp pentru a rămâne orb la ceea ce se întâmpla cu tine.
             Mi-am desfăcut cu o grijă absurdă nasturii cămăşii murdare şi am aruncat-o pe scaun, întorcându-mă cu spatele la tine şi simţindu-ţi ochii sticloşi cum îmi studiază avizi fiecare mişcare de parcă ar fi fost ultima. Era ceva în privirea ta vie şi entuziastă ce nu existase înainte, un lucru pe care îmi doresc să îl fi observat în ciuda faptului că îmi producea pulsaţii dureroase de-a lungul spatelui, îngheţându-l. Când m-am întors din nou spre tine, tu erai în picioare, înfruntând acea lumină orbitoare şi adunându-ţi părul negru de pe umeri, tentându-mă să mă apropii. Ţi-am desfăcut fermoarul rochiei şi am lăsat-o să îţi alunece până la coapse, iar tu ai început să zâmbeşti amuzată în colţul gurii aşteptând probabil să cedez plăcerii carnale, însă nu te puteai înşela mai tare. M-am oprit în loc, fiindu-mi mult prea frică să îţi pângăresc pielea albă, rece, cu aceste degete murdare.
            Tu, Lydia, te-ai întors pentru a mă confunta în toată splendoarea ta şi mi-ai apucat palmele atât de mari în comparaţie cu ale tale, forţându-mă să îţi ating pielea de o perfecţiune nepământeană, după care, continuând să zâmbeşti, mi-ai apucat obrajii în palme şi m-ai făcut să mă pierd în ochii tăi albaştri, lipindu-ţi fruntea de a mea.
           - Eşti atât de frumos....
          Am început să râd. Era amuzant cum părea că încerci să te convingi mai mult pe tine. Degetele tale lungi şi calde îmi atingeau fiecare porţiune de piele, după care buzele tale moi se lipeau dureros de blânde, pe rând, de frunte, de fiecare pleoapă, de nas, de obrajii uşor arşi de soare, până ce ajungeau la gură pe care o cuprindeau într-o încercare disperată de a mă avea doar pentru tine cu atâta flacără şi pasiune încât părea că mă vei devora cu totul; nu puteam fi mai fericit să mă las devorat. Momentul în care am atins acel porţelan alb, am ştiut că nu mă voi mai putea opri. Îmi reafirm păcatele; însă cu braţele tale larg deschise, nu aveam de ce mă teme.
             Te-ai îndepărtat adunându-ţi hainele de pe podeaua murdară, pătată de vopsea. Ai deschis uşile masive de lemn ale şifonierului şi ai căutat din ce în ce mai nesigură ceva ce pe acel întuneric care umpluse încăperea nu aveai cum să găseşti, însă m-ai oprit imediat cu o agitaţie născută din impatienţă, pe care oricât ţi-ai fi dorit să o ascunzi era imposibl pentru cineva care te cunoştea atât de bine ca şi mine. Ce contrasta cu părul tău negru, abisal, şi rochia cenuşie pe care o purtai şi care îţi acoperea genunchii era doar pielea ta albă, rece, radiantă ce strălucea în semiîntunericul care pusese stăpânire pe încăpere. M-am apropiat de tine şi ţi-am pus mâinile pe umeri, oprindu-te din tremurat şi încercând să îţi alung aceea teamă nebunească ce îţi crispa trăsăturile atât de vii, atât de umane; care însă acum deveniseră cât se poate de reci şi lipsite de viaţă.
            Lydia, m-ai apucat de mână şi ai strâns-o într-un gest reconfortant. De ce ai făcut asta? Tu erai cea care avea nevoie de sprijin în acel moment. Ori erai prea egoistă cu tine însăţi, ori eu eram prea plin de mine pentru a recunoaşte că sunt lucruri pe care ego-ul meu grandios nu le putea rezolva. Orice s-ar fi întâmplat, îţi priveam spatele, fiind neliniştit şi confuz, fără să realizez că prin acel gest te îmbărbătai, de fapt, pe tine. M-am îndepărtat de tine şi am deschis uşa atelierului lăsând mirosul de praf şi vopsea acrilică să părăsească încăperea şi să inunde întregul apartament, după care am păşit apăsat printre tuburile goale de vopsea şi m-am apropiat de o pânză sprijinită în perete şi acoperită cu o bucată de material vechi şi murdar pe care, cu o mândrie prostească, am dat-o la oparte dezvăluind portretul tău, atât de viu şi inspirând voinţă încât nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
           Tu te-ai apropiat de portret cu paşii tăi micuţi, însă foarte nesiguri, şi te-ai oprit în faţa tabloului, la distanţă. Te încercau atât de multe sentimente; de la teroare, la agonie, însă nici unul din acele sentimente fantastice nu era unul la care m-am aşteptat. Ai continuat să priveşti tabloul cu ochii mari, luminoşi, dar ce priveai tu în acel moment nu era propriul portret, ci priveai undeva în spatele acestuia, într-un punct din vid care nici nu există şi care, ştiai şi tu, avea să se disperseze. Ţi-ai întors privirea disperată către mine şi în ochii tăi albaştri, radianţi, am putut vedea urme slabe de lacrimi ce ( "Care", nu "ce", chiar dacă din punct de vedere gramatical e corect, nu sună atât de bine în comparaţie cu "care". ) dădeau să îţi alunece pe obrajii palizi, lovindu-se de buzelele roşiatice care se crispaseră într-un zâmbet chinuit.
           - Nu pot...Nu văd nimic, ai spus, iar vocea ta s-a frânt.
           M-am grăbit, nedumerit, la perdelele opace din mătase grea, neagră, şi le-am îndepărtat lăsând acea lumină orbitoare să inunde încăperea. Orbit de intensitatea acelor prime raze de lumină mi-am acoperit ochii cu palemele mari, îndepărtându-mă de fereastra larg deschisă şi mutându-mi privirea către tine.
            Stăteai acolo, iar afară era atât de strălucitor, însă lumina care se presupunea să te ameţească nu te putea măcar atinge. Strângeai în pumni materialul cenuşiu şi subţire al rochiei şi îţi plimbai speriată ochii de-a lungul încăperii, căutând ceva, orice care să te scoată din agonie. Erai imposibil de privit. Apropiindu-mă de tine, Lydia, ţi-ai întors instinctiv capul către mine şi m-ai privit cu acei ochi albaştri, umezi. Tot ce simţeam- nedumerire, indignare- s-a redus la un singur sentiment, o singură senzaţie poate mai dureroasă decât toate: vina. M-am trezit holbândumă ( Corect: holbându-mă. ) neputincios în ochii tăi azuri, care îşi pierduseră viaţa şi strălucirea; ochii mei de culoarea vinului s-au contopit cu ai tăi, umezi, sticloşi, dar mai presus de toate... ( Nu cred că era atât de necesară această pauză prelungită. ) goi. Lipsiţi de orice lumină.
            Fără să mă mişc, te-am urmărit cu privirea în timp ce te apropiai de tablou şi îl atingeai cu buricelele degetelor, zâmbind, şi un sentiment copleşitor de vină a pus stăpânire pe conştiinţa mea, oprindu-mi respiraţia în piept. Am încercat să mă apropii, însă îmi era frică. Frică de lumina inexistentă din ochii tăi, de goliciunea inumană, de sentimentul de vină pe care aceştia îl ofereau aducându-mi aminte de păcatele mele.Visele mele murdare te-au infectat întodeauna de fiecare dată când mâinile mele te-au atins.
- Ce vezi? m-am trezit întrebându-te, cu un glas răguşit (.)
   Tu ai continuat să pipăi tabloul cu mâinile tremurânde din cauza frigului ce ( "care".) se născuse din durere, după care te-ai îndepărtat şi m-ai lăsat să îţi văd chipul atât de alb, atât de frumos, însă atât de rece şi desprins de tot ce e cald şi uman. Zâmbeai, da, însă zâmbetul tău nu avea nimic în el care să poată exprima pofta de viaţă. Nu, totul devenise gol. Dureros de gol. Apoi tu ai deschis gura şi ai spus lucru pe care amândoi, şi tu şi eu, îl prevăzusem. Ştiam ce vei spune, iar tu ştiusei cu mult timp înainte ce avea să ţi se întâmple, iar acum nu o mai puteai ascunde. Realizasei asta, altfel nu ai fi zâmbit.
           -Alb, un alb orbitor.

Titlu: Mi se pare sec, nu mă atrage, dar are legătură.
Idee: Sunt plăcut surprinsă de tema pe care ai ales-o. Mi-a plăcut, a fost interesantă şi misterul a existat pe tot parcursul firului narativ.
Descriere: Ai o descriere foarte bună, e cursivă şi reliefezi detaliile fără să le aduci într-o extremă în care plictisesc cititorul. Mi-au plăcut foarte mult primele 4-5 paragrafe, au fost foarte bune cât şi interesante.
Acţiune: Nu e grăbită, cel puţin nu mi se pare, deoarece descrierea este cât cuprinde.
Dialog: Primele două replici mi s-au seci, cred era mai bine să nu le ai, în rest a fost bine, iar sfârşitul a curpins întreaga idee.
Estetică: Nu-mi place că ai şi subliniat titlul, cred că era îndeajuns că l-ai scris îngroşat.
Greşeli de tastare/gramatică: Eşti una dintre puţinele persoane care a avut atât de puţine greşeli într-un capitol şi ăsta e un lucru de care cu siguranţă trebuie să te bucuri. Ai grijă cu acel "ce", deşi e corect din punct de vedere gramatical, părerea mea, mi se pare că sună mai bine "care".

Subiect: Re: Alb Orbitor Mier 11 Sept 2013, 13:37

Scuze ca ajung atat de tarziu pe aici, aproape ca am uitat de mesajul tau
Mi-a placut foarte mult acest one shot. A fost incredibil, ca de obicei.
Mersi de anunt.

Wow. Este aberant să îmi încep comentariul cu acea interjecţie copilărească, dar nu mă pot abţine. Este superb, ador modul în care ai descris, ai niste figuri de stil fantastice, dar în acelaşi timp nu m-ai obosit cu descrierea, a fost o previzualizare plăcută. Am reuşit să văd spaima, agonia Lydiei, ochii ei inerţi ce căutau cu disperare lumina, ca apoi să se înece într-un alb orbitor.
Ţi-am desfăcut fermoarul rochiei şi am lăsat-o să îţi alunece până la coapse, iar tu ai început să zâmbeşti amuzată în colţul gurii aşteptând probabil să cedez plăcerii carnale, însă nu te puteai înşela mai tare. M-am oprit în loc, fiindu-mi mult prea frică să îţi pângăresc pielea albă, rece, cu aceste degete murdare.
Ador citatul ăsta. Este o imagine artistică ce exprimă prin cuvinte normale, nu împopoţonate, puritate fetei în ochii personajului principal.
Vorbesc mult şi prost, aşa este?...În concluzie, îmi place mult One Shot-ul şi îmi doresc cu nerăbdare să îţi văd talentul materializat într-o operă mai amplă.
Spor la scris,
Requiem.