Aisenai Aishitai

Subiect: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 00:44

Hellau! Zilele astea am fost bantuita de tot felul de idei asa ca m-am hotarat sa incep un nou fic, care sper ca va va placea. Este tot SasuSaku, dupa cum observati. dap !

Am venit cu primul capitol, care este cam scurt cei drept, dar promit ca ma voi revansa pe parcurs.Pai cam atat am avut de spun. Enjoy it!

Aisenai Aishitai

Vreau să iubesc, dar nu pot

Prolog

" Te-ai întrebat vreodată ce îţi va pregăti ziua de mâine? Ai simţit măcar o secundă acea stare de panică, gândindu-te la ce vei mânca mâine? Bineînţeles că nu. Nu ai avea cum să o faci. Motiv?! E simplu. Răspunsul sunt ei, cei ce prin simpla lor prezenţă te fac să te simţi „TU”. Părinţii tăi. Persoane ce în viaţa mea au absentat încă de la început, persoane ce nu m-au vrut niciodată, dar m-au făcut din propriul interes. Banii, un cuvânt simplu, dar plin de însemnătate. Datorită lor eu cea veche numai exist. Acea parte din mine a fost încet-încet îngropată în abisul durerii. Însă, aşa cum tot ce e frumos are un sfârşit, lucrurilor rele noi trebuie să le punem capăt. În situaţia mea a fost, inevitabil, imposibil. Durerea îmi devenise aliat. Ea se transformase în motivul pentru care trăiam. "

Chaper 1

Din perspectiva Sakurei

Priveam luna ce veghea asupra liniştii de mormânt, aşternută asupra împrejurimilor. Nimeni numai mişca! Orice vietate era adânc scufundată în spectacolul misterios al iluziilor nocturne,intitulate „vise”. Toţi se refugiaseră în aceste scurte creaţii ale sistemului cerebral cu intenţia de aş duce sentimentele la cote înalte, atingând extremul.
Însă, o singură umbră îndrăznea să perturbeze acel peisaj conturat perfect. Bătăile inimii posesorului acelui spectru au format instantaneu o melodie ritmată, încadrată perfect în tabloul de noapte. Acea persoană eram chiar eu. O viaţă neinsemnificata ce colindă pierdută aleele parcului în căutarea propriului drum. Strâng în palmă breteaua rucsacului, încercând să mai elimin din tensiunea prezenţa în corpul meu. Mintea îmi era bântuia doar de o singură întrebare, al cărui răspuns îl ştiam deja. Mă gândeam dacă oamenii ce mi-au dat viaţă, care mai bine mă omorau cât timp eram încă în pântecele mamei, sunt îngrijoraţi în privinţa mea. Îmi îndrept privirea către ceasul aşezat pe mâna stânga. Acesta indică o ora şi 34 de minute după miezul nopţii. Momentul potrivit pentru o tentativă de viol sau un atac ce mi-ar pune capăt zilelor. Ce caut pe străzi acum? Nici eu nu ştiu. Probabil îmi aştept posibilul sfârşit, care după mine va fi unul foarte banal.
Vântul rece pătrunde cu uşurinţă prin pantalonii găuriţi pe care îi port, izbindu-se pielea mea. Lucru ce îmi aduce aminte de adevăratul scop pentru care eu mă plimbam în toiul nopţii pe străzi. Era momentul să retuşez ultimele detalii, iar planul putea să înceapă. Orice om normal s-ar fi simţit vinovat dacă se află în locul meu, dar eu nu mai sunt normală. Cel puţin nu în acesta noapte, critică pentru viitorul meu. Îmi canalizez toată atenţia asupra a ceea ce aveam de făcut, repetându-mi continuu că totul va fi bine. Trebuie să fie! Vor plăţii pentru fiecare minut de înjosire prestat în faţa oamenilor pentru ei. Azi a fost ultima zii în care am cerşit doar pentru ca „mami şi tati” să aibă ce mânca, iar eu să mă refugiez în patul meu.

Părăsesc parcul, îndreptându-mă către cea mai apropiată toaletă. Trebuia să mă schimb. Grăbesc pasul, încercând să mă încadrez în timpul încă rămas. Nu puteam întârzia nici măcar un minut. Totul era bine pus la punct şi nu am de gând să mă abat de la ora stabilită nici măcar cu un minut.
În mai puţin de un sfert de ceas mă aflam în faţa unei benzinării. Păşesc înăuntru, trecând asemenea unei fantome printre oamenii realmente obosiţi. Intru în cabină şi încui uşa. Las rucsacul să se prăbuşească pe gresia rece şi îmi dau jos hainele cu care eram îmbrăcată, făcând loc altelor noi. Ies afară, ducându-mă în dreptul oglinzii. Îmi aranjez părul, lăsându-l să cadă valuri pe spate, iar apoi părăsesc incinta, continuându-mi drumul către aşa zisa „libertate”.

Urc treptele ajungând în faţa uşii. Apăs delicat butonul roşu de lângă tocul negru, aşteptând să mi se deschidă. Nu durează mult căci nişte paşi se fac auziţi pe parchetul locuinţei. Exact aşa cum credeam; mă aştepta. Odată ce bucata de lemn lăcuit este îndepărtată din faţa ochilor mei, o lumină îmi scaldă privirea. Îmi fixez smaraldele pe chipul palid din faţa mea, lăsând un mic zâmbet inocent să iasă la iveală. Acesta mă invită înăuntru, indicându-mi canapeaua din sufragerie. Îi urmez sfatul şi mă îndrept către bucata de mobilier din piele neagră. Mă aşez uşor, analizând fiecare detaliu în parte al încăperii. Imediat îşi face apariţia şi el, ţinând în mâna două căni cu cafea. Ştiu că e cam fără sens, având în vedere că acum toţi ceilalţi dormeau, însă în noaptea asta vom avea multe de discutat. Lasă ceştile pe suprafaţa imaculată a mesei de lângă canapea, rugându-mă să servesc, căci cu siguranţă mi se va face somn. Se aşează pe fotoliul din faţă mea, făcându-se comod.

-Şi, Sakura, cum ai reuşit să scapi de bătrânul Masashimi? Întreabă acesta şarmant, spărgând liniştea ce se aşternuse între noi.
-Nu cred că acesta este un detaliu atât de important. Deci, când vor fi gata actele? Îl chestionez, pironindu-l cu privirea.
-Cât de curând, Însă ne mai trebuie dovezile care să ateste cele scrise pe acele foi.

La auzul răspunsului dat, îi trântesc pe măsuţă din sticlă plicul ce era cheia în rezolvarea primului pas spre răzbunarea mea. Brunetul îl ia atent, surâzând. Îl deschide, răsfoind rapid fotografiile găsite înăuntru. La vederea lor colţurile gurii i se arcuiesc şi mai mult, lăsând la iveală părerea lui despre acele poze. Erau convingătoare, deci, era suficient. Îmi făcusem bine treaba, lucru de care eram mândră. Abia aştept momentul în care le voi auzi rugăminţile, ei aflându-se pe jos, la picioarele mele. Nu îmi era milă de ei. Merită tot ceea ce vor păţi.

-Sunt excelente! Este oficial, de mâine vom putea să începem micuţul jos, spune bărbatul, lăsând în urmă glasului sau un rânjet satisfăcut. Sorb liniştită din elixirul maroniu, delectându-mă cu gustul dulceag al acestuia. Acum era clar, mâine voi renaşte! Peste câteva ore voi avea o nouă familie. Şi chiar dacă va fi greu, voi învaţă să îmi iubesc viitorul tată vitreg…

To be continued…

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 08:32

Bună. Pare misterios, ceea ce îmi place. Pentru prima dată spun că acestui fic îi stă bine în forma de sasu saku. Mai ai nişte greşeluţe de tastare, dar poţi da edit. Ce nu îmi place e că nu scrii cu diacritice, să oferi adevărata valoare a unui text... dar e alegerea ta, a tuturor. Dialogul e bunişior, dar se poate şi mai bine.

Per total, I like it! Anunţă-mă la next.

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 09:50

Heiii rebe:)
Am intrat si am citit ficul tau,si imi place foarte mult.
Sper sa il continui si sa ma anunti si pe mine de fiecare data cand pui nextu:iloveu:

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 10:02

Buna Rebee. Trec si eu in final pe aici kiss

Revenind la fic, e GENIAL. Descrierea asta chiar cred ca merita un premiu oscar. Acest prim capitol e interesant si foarte captivant kiss

De-abia astept next-ul si sper sa ma anunti si pe mine puppy eyes

BiBiii te

Zbye!

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 11:46

Ştiam de prima dată când mi-ai zis că vrei să deschizi un nou fic că va fi unul genial şi uite că nu m-am înşelat absolut deloc.
Acest prin capitol este atât de plin de mister încât mă face să vreau să citesc în continuare. Îmi place parcă acum mult mai mult ideea ficului şi abia aştept să văd cum o dezvolţi în continuare. Până acum îmi place foarte mult chiar dacă este primul capitol şi trebuie să recunosc că ai evoluat foarte mult pe parcurs. Sper ca pentru acest fic care sincer chiar are potenţial să ai ideei muulte şi să nu îl închizi ca pe celălalt.
Cu riscul de a mă repeta îţi spun că a fost cu adevărat genial. Până data viitoare te pup kiss

şi îţi dorect muultă inspiraţie.

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 16:52

Treaba cu engleză, nu prea se află în armonie cu textul care este în română. Iar faptul că ai centrat tot conţinutul, nu prea oferă o privelişte confortabilă. Însă asta depinde de tine, dar îi spun că dacă ai fi lăsat normal totul arăta şi mai frumos. Trecem peste aceste două detalii, am zărit câteva greşeli de tastare, încearcă să îţi corectezi capitolele după ce ai finalizat, aşa acum, mi se pare interesantă ideea. Să înţeleg că Sakura în curând va fi adoptată? Se răzbună? Chiar fain, sincer, mi se pare interesant, dar ceea ce picanterizează este dorinţa ei de a avea alţi păriţi şi faptul că nu mai are mult până în acel punct. Cu adevărat interesant şi captivant, însă mai trebuie să dezvolţi şi nu te grăbi să postezi. Lasă ideile să se adune şi oferă volum de substanţă poveştii.
Deci, mie una îmi place, abia aştept nextul. Spor la scris, dacă este să mă anunţi. Chiar şi aşa am să trec oricum.

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 20 Oct 2013, 21:51

Buna

Am trecut si pe aici in primul rand din cauza titlului care mi-a captat atentia

Mi-a placut la nebuie descrierea de la inceputul capitoului, un singur cuvatn "superb", abia astept sa aduci next-ul si sunt curioasa de aceasta razbunare

Sper ca o sa ma anunti si pe mine de next...

Iti urez spor la tastat si te pwp dulshe rau de tot

~ Love Yukii ~

Hey, scumpilor! Am adus în sfârşit capitolul 2. Nu este chiar foarte reusit, eu una sinceră să fiu, nu sunt tocmai mândră de el, dar sper să va placă. Enjoy it! kiss

Chaper 2

-Pe unde ai umblat?

Ignor glasul grav ce în grabă a trecut pe lângă urechea mea şi mă îndrept către aşa-zisa mea „cameră”. Eram în faţă uşii, strângând puternic clanţa în palmă, gata să întru în încăperea ce mi-a fost refugiu în toţi aceşti ani, dar atingerea mâinii tatei pe umărul meu m-a împiedicat să dispar pentru restul serii. Îmi întorc privirea către el, cerându-i o explicaţie pentru acţiunea făcută. Acesta mă priveşte furios şi îmi spune răspicat:

-Dragă mea fiica, când ai intrat în casă te-am întrebat ceva. De ce nu ai răspuns?

Stăteam şi analizăm fiecare cuvânt rostit de bărbatul cu par castaniu din faţă mea, încercând să-mi stăpânesc impulsurile. Ochii lui verzi că iarbă proaspătă mă pironeau, aşteptând un răspuns ce îi va mulţumi orgoliul gigantic de care dispunea. Zâmbesc timid odată ce îmi dau seama că în numai câteva ceasuri tot acest Iad se va sfârşi odată pentru totdeauna şi nu îi voi mai vedea niciodată pe dragii mei părinţi. Eram fericită. Da, aşa eram. Bucuria mă îmbrăţişa numai la prezenţa acestui gând, pentru că mai apoi să mă poarte pe aripile ei pentru veşnicie. Acum zece ore, acasă la cel ce îmi va fii în curând tată, mi-am jurat că nu voi mai varsă nici măcar o singură lacrimă. Şi aşa va fii!

-Am fost să adun bani pentru a avea voi ce mânca, viermilor! Îi răspund eu acid, îndepărtându-i mâna, intrând în camera mea.

Am încuiat uşa pentru a fii sigură că nu va intră după mine şi nu va face un scandal ce mai mult că sigur ar fi trezit toţi vecinii. Mă simţeam mândră de răspunsul pe care i l-am dat. Am ţinut mult prea mult timp în mine, iar masca de fată cuminte deja nu îmi mai era de nici un folos. Devenise chiar un obstacol în drumul meu spre libertate. Mă trântesc în patul acoperit de cearşaful crem şi privesc pierdută printre gânduri tavanul. Pipăi fugitiv materialul în căutarea rucsacului pe care l-am aruncat în pat la sosire. Îi prind breteaua în palmă şi îl trag înspre mine. Din el scot micul şi învechitul telefon Nokia care, spre surprinderea mea, sună. Mă uit sceptic la ecranul acestuia şi observ că apelantul era chiar Karin. Numai stau pe gânduri şi răspund.

-Da, Karin.
-Nu e Karin, îmi răspunse o voce masculină foarte cunoscută timpanului meu.
-Ce s-a întâmplat? Ai rămas fără minute şi suni de pe telefonul bunei tale soţii? Îl întreb eu amuzată.
-Nu, Sakura. Stai liniştită. Te-am sunat să îţi aduc la cunoştinţă că în mai puţin de o ora vin să te scap din acel loc. Am dus fotografiile la poliţie şi au primit reclamaţia cu braţele deschise.
-Perfect! Deja mi se luase să tot aştept. Ne vedem atunci, tati!

Închid telefonul şi mă ridic din pat, îndreptându-mă către dulap. De acolo scot o mică valiza, unde grăbită îmi îndes toate lucrurile necesare. În mai puţin de un sfert de ora totul era gata. Împachetasem totul de prin camera, exceptând tabloul în alb-negru cu viitori infractori ai societăţii. Aceia nu sunt nimeni alţi decât Masashimi şi Iruko Haruno, nişte oameni mizerabili ce au trăit numai pentru a mă înjosi pe mine, persoane care nu ştiu cum să dăruiască iubire. Probabil nici nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt.
Ochii îmi erau aţintiţi asupra ceasului atârnat de perete. Era timpul să-mi iau la revedere de la această viaţă josnică şi să spun „Bun venit!” unui nou drum. Rup o foaie de hârtie dintr-un caiet oarecare, aruncat pe masa şubredă, apuc unul dintre pixurile aproape terminate şi încep a-mi pune gândurile, ascunse până acum înăuntrul meu, pe foaia liniată. Deşi ceea ce urmă să li se întâmple era din vină mea, nu puteam pleca fără a-mi lua adio, căci nu am de gând să îi mai văd vreodată.

„Dragă tată şi mamă,

Probabil vă întrebaţi unde am dispărut atât de subit şi de ce sunt atât de multe maşini de poliţie în faţă casei voastre –căci a mea nu a fost niciodată. Ei bine, am să vă explic. Este numai şi numai vina mea. Eu, cu ajutorul unui om, alături de care îmi va fii mult mai bine, am pus la care acest lucru.
Vreau să vă mulţumesc pentru toate momentele –fie ele şi scurte- pe care mi le-aţi oferit în copilărie. Păcat că acele clipe de tandreţe nu au putut rămâne permanent în căminul nostru ce s-a destrămat uşor-uşor. Pe atunci vă iubeam, ţineam la voi, mi-aş fi dat propria viaţă pentru a va ştii în siguranţă. Ce s-a întâmplat cu acel sentiment? E simplu. A dispărut! Voi, cu toate certurile voastre şi cu întregul amalgam de bătăi şi înjosiri adresate mie aţi reuşit să transformaţi toată acea iubire inocentă a unui copil ce visa la fericire în ura pe care acum eu o simt pentru voi. Nu vreau să va învinuiţi unul pe altul sau să mă căutaţi la un moment dat. Nu! Vreau doar să primiţi ceea ce meritaţi şi să uitaţi că aţi avut vreodată un copil. Doar atât îmi doresc de la voi. Nu cred că vă va fi greu, având în vedere că niciodată nu v-aţi comportat cu mine că şi cum aş fii fiica voastră..

Adio, Sakura.”

Am pus bucata albă, presărată cu rânduri negre, pe pat, iar apoi mi-am luat valiza şi am ieşit pe fereastră, îndreptându-mă către maşină din spatele casei, locul de unde i-am spus lui Orochimaru să vină după mine. În mai puţin de câteva minute mă aflăm în faţa brunetului ce mă aştepta lângă automobilul de ultimă generaţie pe care îl posedă. Îi zâmbesc cald, el îmbrăţişându-mă. Nu îi răspund pentru că nu simt nevoia de a o face. Acesta rupecontactul fizic dintre noi doi şi îmi deschide portiera, aşteptând ca eu să intru înăuntru. Ezit puţin la început, dar în cele din urmă mă urc încrezătoare pe locul din dreapta şoferului. Privesc înainte, pregătindu-mă atât emoţional, cât şi psihic pentru cele ce vor urmă să se întâmple.

-Karin va fi foarte bucuroasă să te vadă, spune acesta ironic, zâmbind amuzat.

Nu stă mult pe gânduri şi bagă cheile în contact, iar la o simplă răsucire motorul a pornit, în urmă noastră rămânând doar un nor de praf, împreună cu tot trecutul meu.

To be continued…

De ce am impresia că o să fie probleme în noua ei familie? Hmmm... dar poate nu este adevărat, dar aşa am presentimentul. Sunt nebună atunci. : )) Deci, capitolul este foarte scurt, dar mai interesant, cu toate acestea nu prea pui bine virgula şi ai unele expresii cam prost puse. Însă aşa capitolul personal, mi se pare mai corect scris, înfara acelor lucruri. Sigur omit ceva, nu prea am pus gândul la greşeli. Şi aşa sper să aflu mai multe în curând, fiindcă ideea mi se pare bună. : ) De asemenea nu te grăbi să postezi, adunăţi gândurile şi scrie atunci când totul are o anumită ordine, logică în cap. Bine, bine, asta este tot, eu te pup şi spor la scris! *hug*

Hey hey

Viata grea trebuie sa fi avut sarmana daca decide sa plece de acasa...si mai ales cu Orochimaru

Devine din ce in ce mai interesant

Abia astept next-ul si iti multumesc ca m-ai anuntat sa o faci si in continuare

Iti urez bafta la tastat si multe iedei sa nu ma zic REPEDE CU NEXT-ul ca sunt foarte curioasa

Te pwp dulshe ( mereu o fac )

~ Love Yukii ~

Hey, buna! Mersi mult de anunt. A fost un capitol frumos, dar foarte scurt. Totusi te inteleg, esti clasa a 8a, numai ai atat de mult timp. Am ramas masca cand am aflat ca Orochimaru si Karin vor fii viitori ei parinti. Astept next-ul ne nerabdare. Sunt foarte curioasa sa vad ce se va intampla in continuare acum ca Sakura a reusit sa scape sotii Haruno. Te pup dulce si multa inspiratie!

Buna, buna. Ei, bine, mie ideea mi se pare interesanta.

Da, am observat cateva greseli in primul capitol, dar o sa ma fac ca nu le-am vazut.

Abea astept sa vad cum dezvolti ideea, asa ca sper sa ma anunti de continuare.

Pana la urmatorul capitol ai din partea mea a hug

. Bye!

După un car de ani uite că reuşesc şi eu să ajung pe aici chiar dacă am primit de ceva timp anunţul tău şi îţi mulţumesc pentru asta. Capitolul mi-a plăcut la nebunie, dar faptul că e atât de scurt nu ne place, nu, nu. Acţiunea a fost puţin grăbită din câte mi-am putut da seama şi deci mai ai de lucrat puţin la asta. Eu zic că nu ar trebui să te grăbeşti atunci când te apuci să scri un capitol pentru că nu reuşeşti să faci decât un capitol de mântuială.
Sincer nu mă aşteptam ca Orochimaru şi Karin să fie căsătoriţi şi mai ales noii părinţi ai Sakurei, dar trebuie să mă mai surprinzi şi tu, nu doar eu cu ideile mele. Per total mi-a plăcut foarte mult acest capitol în care nu ne-ai prea dezvăluit mai nimic rea mică ce eşti, dar lasă că îţi vine şi ţie rândul cât de curând. Chiar dacă nu mai ştiu dacă am mai făcut asta îmi cer scuze pentru absenţa mea şi până data viitoare te pup kiss

.

Chaper 3

Din perspectiva Sakurei

Aerul curat al dimineţii ajunse rapid în cameră făcând un ocol până ce ajunse la chipul meu, reuşind să mă trezească cu prospeţimea şi răceala sa. Pleoapele mi se ridică alene lăsând la iveală o privire tulbure de somn care poate fi asemuită cu iarba ce a crescut rapid sub pervazul geamului. Îmi frec ochii cu mâinile asemenea unui copil mic şi privind ca prin ceaţă vechea mea cameră pe care înainte o uram din tot sufletul mă ridic cu o oarecare lene din patul acoperit vechile aşternuturi neschimbate de ceva timp. Nu îmi vine să cred că am putut urî această casă, care, în ciuda miilor de lacrimi vărsate din cauza indiferenţei părinţilor mei ea, va rămâne acel "acasă" pe care mi l-am dorit mereu.

Oftez zgomotos închizând geamul ce era doar crăpat, dar prin care intra o cantitate însemnată de aer rece şi mă întorc cu faţa spre uşă. Nu ştiu dacă este târziu sau nu pentru că din păcate ceasul ce a atârnat o eternitate pe peretele camerei mele s-a stricat în perioada în care eu am fost captivă în casa celui pe care l-am crezut prieten, iar telefonul oricât l-am căutat nu am putut da de el aseară. Presupun că dacă tot nu o să îl găsesc voi sta şi fără. Oricum singurele persoane ce mă sunau erau Orochimaru şi Karin, iar cum numai am niciun fel de treabă cu ei nu voi mai avea nevoie de un mobil nou.

Gândurile îmi zboară din nou la fraza pe care Orochimaru mi-a spus-o atunci când l-am dat pe mâna poliţiei, "Nu se termină aici, rozalio! Să fii sigură ca tot îmi vei aparţine într-o zi!", cuvinte ce îmi bântuie mintea încă din acel moment. Însă atenţia îmi este furată de către un sunet cu care sunt atât de obişnuită şi care în mod evident veni din partea stomacului meu ce protesta de zor. E clar că voi trebui să fac un drum până la bucătărie pentru că în ritmul ăsta nu voi putea face nimic. Mă îmbrac rapid cu nişte haine lăsate de seara trecută pe scaunul de lângă pat şi ies în mare grabă din cameră privind precaută şi curioasă prin jur. Zâmbesc în clipa în care în faţa ochilor mei apăruse binecunoscutul tablou alb-negru cu părinţii mei, tablou pe care mă mir că nu l-au dat jos până acum. Probabil i-am judecat greşit. -Da, sigur asta am făcut- Nu trebuia să îi părăsesc şi să mă arunc în braţele aşa-zisului meu "tată vitreg", căci el nu s-a dovedit a fi nimic altceva decât un psihopat sexual ce se pare că era şi şeful unei mafii.

Închid atent uşa camerei pe care fără să îmi dau seama am lăsat-o deschisă, aceasta scârţâind într-un mod enervant peste măsură şi descoperind că nimeni nu este prin jur încep să alerg ca o nebună străbătând în càteva minute şi restul drumului până la bucătărie. Pun mâna pe clanţa uşii, vrând să deschid, dar îmi aduc aminte că mama obişnuia să lase un bilet atunci când pleca cu tata de acasă. Mă îndrept spre măsuţa de pe hol în căutarea acelei hârtiuţe care mi-ar confirma că sunt singura persoană din această casă, dar spre surprinderea mea nu găsesc absolut nimic. Mă întorc liniştită spre bucătărie, ignorând orice semn de întrebare legat de absenţa subită a părinţilor mei. În timpul în care picioarele mele executau comanda trimisă de creier, mintea mi-a fost din nou vălmăşită de scenele îngrozitoare la care a trebuit să particip din cauza acelui brunet blestemat. Încă simţeam fiecare atingere şi fiecare sărut al acelui nenorocit. Îmi încolăcesc măinile în jurul bustului, încercând să înlătur răceala trimisă de o adiere ce a apărut parcă de nicăieri.

Ajunsă în sfârşit la destinaţie mă duc voioasă la frigider pentru a-mi lua ceva de mâncare. Deschid rapid uşa acestuia şi scot bucata de caşcaval rămasă de aseară, luăndu-mi apoi două felii de pâine, acestea reprezentând viitorul meu micdejun. Duc sandwich-ul la gura, dar în momentul în care vroiam să iau o muşcatură zdravănă din el, simt două braţe puternice încolăcindu-mi talia. Mă întorc rapid către persoană misterioasă ce apăruse cine-ştie-de-unde şi rămân şocată la vederea acesteia, panica instalându-se automat în tot corpul meu.

-Ţi-am promis că ne vom revedea, nu? Spune acesta şarmant, lăsând la vedere un zâmbet strengar.

Îi simţeam respiraţia sacadată pe pielea mea, tensiunea făcându-mi sângele să clocotească în vene. Îmi era frică. De cine? De el. De ce? Nu ştiu. Habar nu aveam de ce îmi era teamă de bărbatul care m-a tratat ca pe o regină, care mi-a oferit dragostea parintească de care credeam că duc lipsa. Dar asta simţeam când era în preajma mea. Încă o dată, de ce? E simplu. Toate aceste senzaţii negative sunt prezente acum în sufletul meu numai şi numai din cauza mea şi a naivităţii mele. Am fost o proastă că am crezut în el. M-am lăsat păcălită de vocea lui suava şi nenumăratele promisiuni ce prevedeau o viaţă mai bună, un viitor strălucit la care cu siguranţă nu aş ajunge în situaţia în care mă aflu. Dar în clipa în care i-am văzut adevărata faţă mi-am dat seama că nu aveam ce căuta în familia unui asemenea bărbat. Defapt nici măcar bărbat nu era, era un monstru incontrolabil ce vroia să abuzeze de mine.

Eram paralizată complet, iar oricât aş fi încercat să mă mişc muşchii nu vroiau să reacţioneze. Parcă eram invalidă. Mi-am ridicat privirea, dând de ochii lui ce mă priveau cu poftă. Am tresărit, lucru ce i-a amplificat plăcerea, zâmbetul de pe chipul lui mărindu-se considerabil. Acum mă întreb unde a dispărut vechea eu, acea persoană care ar fi făcut orice numai că să îi fie bine. Când am devenit atât de vulnerabilă? În acea casă? Ar fi imposibil. În ciuda comportamentului lui Orochimaru şi a indiferenţei lui Karin legat de ceea ce făcea el, nu mă puteam schimba atât de mult. Trebuia să fac ceva să o aduc pe vechea Sakura înapoi şi trebuia să o fac acum! Mi-am încleştat pumnul, eliminând furia ce se acumulase înăuntrul meu putând astfel să gândesc limpede următoarea mişcare. Trebuia să am grijă, căci cu acest psihopat nu era de glumit. Singura mea şansă era să îi distrag atenţia sau să discut cu el, făcând timpul să treacă până îmi vine o idee mai bună. Eram hotărâtă. Ceea ce aveam de făcut era să discut cu el, doar atât. Mi-am întredeschis gura, vrând să îl întreb care ar fi scopul şi durata vizitei lui, dar nu am putut face asta pentru că în următoarea clipă buzele lui erau presate peste ale mele, frământăm-du-le de zor.

Şocul mă cuprinse din nou, eu fiind incapabilă să ripostez sau să particip la jocul pe care limba lui începuse să il joace cu a mea. Dezgustul nu ezită nici el să apară, acesta mărind considerabil cantitatea de furie din mine. Clipa în care i-am simţit braţele plimbându-se libere pe corpul meu umpluse paharul. L-am împins de pe mine cu o putere de neînchipuit, forţă pe care nu ştiu de unde o căpătasem. Îl priveam cum se ridica de pe podea, fixându-l privirea.

-Credeam că de această dată vei coopera, păpuşă! Spune el sigur pe sine, scuturându-şi cămaşă neagră pe care o purta de praf.

-Şi îmi spui şi mie ce pasăre beată te-a informat greşit? Îi răspund eu sarcastic, încercând să îi arăt că nu îmi era teamă de el, sperând să îl păcălesc.

Surâde la auzul răspunsului meu şi îmi apucă mâna, trăgându-mă înspre el.

-Deci, să incep cu începutul. În dăţile anterioare în care m-ai respins, am crezut că era vorba despre părinţii tăi şi despre sentimentul de vinovăţie ce te-ar fi apăsat dacă cădeai pradă dorinţei şi deveneai a mea. Iar acum că m-am ocupat de ei am bănuit că voi putea în sfârşit să bag mâna în comoară.

Stai puţin! A spus "acum că m-am ocupat de ei"?! A îndrăznit să se atingă de ei? Mici lacrimi cristaline începuseră sa se prelingă lent pe obrajii mei, umezindu-mi pielea fierbinte din cauza tensiunii şi fricii pe care o simţeam. Trupul îmi începuse automat să tremure, iar picioarele să mi se înmoaie. Am încercat să mă sprijin de spătarul scaunului, dar degeaba, în următoarea secundă eram pe jos, umbra mea picând pe podeaua maronie.

-Nu ştiu de ce eşti atât de mirată, doar ai trecut pe lângă ei.

Îmi ridic privirea din pământ, îndreptând-o către brunet în căutarea unei explicaţii a celor spune anterior. Nu îl înţelegeam. Când să trec pe lângă ei dacă eu m-am trezit singură acasă? Aseară?!

-Să nu-mi spui că nu ai sesizat acele două cadavre de lângă scări, continuă el aşezâ du-se lejer pe unul din scaune.

Mă ridic alarmată de pe jos şi ies din încăpere îndreptându-mă către scările ce duceau sus în pod. Aşa ceva nu putea să mi se întâmple mie! Era imposibil. Nu tocmai acum, când în sfârşit învăţasem să le preţuiesc iubirea pe care mi-o arătau mai mult, sau mai puţin, dar pe care sigur mi-o purtau. Ajunsă pe hol, îmi fixez ochii pe spaţiul gol de lângă trepte, loc în care ar fi trebuit să fie mama si tata fără niciun strop de viaţă, dar care din fericire nu erau. Un râset batjocoritor se auzi din dreptul uşii de la bucătărie, acesta aparţinând desigur nenorocitului de Orochimaru care mă privea cu satisfacţie. Mă duc spre el şi încep a-l lovi cu toată forţa de care dispuneam în acel moment, ţipând la el de mama focului, cerându-i să-mi spună ce a făcut cu părinţii mei.

După câteva minute în care l-am lovit continuu şi orice fărâmă de putere mă părăsise am hotărât să mă dau bătută. Mai mult ca sigur el i-a omorât pe singurii oameni care m-au iubit, deşi nu mi-au arătat-o niciodată, iar eu fără ei sunt un nimeni. Dezechilibrul începe şi el să îsi facă şi el loc, provocându-mi o frumoasă izbire de podea. Corpul începuse să se prăbuşească, iar ochii mi s-au închis, aşteptând impactul pe care nu l-am mai putut întâmpina căci am căzut adânc în mrejele inconştienţei. Negru.

Mi-am ridicat cu greu ploapele, lăsând la vedere verdele şters al ochilor. Priveam imaginile înceţoşate ce eram afişate în faţa mea. Recunoşteam acest loc. Era camera în care am stat la Orochimaru înainte de a mă întoarce acasă. Ce caut aici? Am întrebat în şoaptă, sperând că cineva îmi va răspunde. Am început să-mi plimb mâinile le materialul cu care era învelit patul, aşteptându-mă să găsesc un cearşaf de matase, de culoare roz. Însă, spre surprinderea mea, de ceea ce am dat era un lichid închegat ce păta aşternutul. Mă ridic în fund pentru a afla ce a fost vărsat pe pat şi strig cu toată puterea când mă văd murdară de sânge. Arunc o privire în stânga şi în dreapta mea, devenind palidă la vederea trupurilor inerte ale părinţilor mei, ce se pare că au fost înjunghiaţi în mai multe locuri.

-Nuuuuuu! Strig eu, dorindu-mi ca totul să se sfâşeasca.

Deschizând ochii, observ că mă aflam tot pe scaunul din dreapta al şoferului, tot în maşina lui Orochimaru. Răsuflu uşurată când sesizez că toată acea oroare nu fost decât un vis şi mă afund mai mult în scaunul şoferului, întorcându-mi privirea spre brunet care mă privea îngrijorat.

-Sakura, eşti bine? Mă întreabă în cele din urmă.

Şi acum ce îi răspund?! Nu vreau să îl mint, doar este tatăl meu oficial, dar nici adevărul nu îmi vine a-i spune. În minte imi apare imaginea cu trupurile neînsufleţite ale celor ce mi-au dat viaţă, făcându-mă să mă cutremur. Nu îmi vine să cred că m-am putut întoarce înapoi în casa aia, dând cu piciorul unei asemenea şanse. Aducându-mi aminte motivul pentru care mă întorsesem acasa, din instinct, mă uit pe furiş la Orochimaru, cântărindu-l cu privirea. Oare ar fi el capabil de aşa ceva? Dându-mi seama că nu are niciun rost să-mi încarc mintea cu astfel de prostii îmi clatin capul pentru a înlătura orice gând negativist şi îi răspund în cele din urmă brunetului, asigurându-l că totul este în regulă şi că nu are de ce să îşi facă griji. Acesta îşi concentrează din nou toată atenţia asupra drumului, mărind viteza cu care conducea.

Trecuseră treizeci de minute în care niciul dintre noi numai spusese nimic, o linişte mormântală aşternându-se peste noi. Priveam absentă peisajul ce se derula rapid pe lângă noi, când dintr-odata un sunet melodios se făcu auzit în maşină. Se pare ca era soneria de la telefonul lui Orochimaru. Acesta îsi scoate mobilul din buzunar şi cu o singură dâră dusă cu degetul pe ecranul pătrăţos al acestuia îl duce la ureche şi râspunde un simplu "Alo!". Îl priveam şi observam că pe măsură ce conversăţia continua tenul lui se albea din ce în ce mai mult, iar sprâncenele lui se încruntară. Încheie apelul, spunându-i persoanei respective că va ajunge acolo cât de repede se poate şi să facă tot posibilul să îl ţină în viaţă. Pe cine? Nu ştiu, dar cu siguranţă nu voi renunţa până nu voi afla.

Chiar în momentul în care vroiam să îl întreb ce s-a întâmplat acesta întoarce maşină, pornind în sensul opus al drumului pe care l-am parcurs până acum, lăsând în urma noastră un sunet iritand şi un nor mare de praf. Îi puteam observa încordarea şi îngrijorarea ce erau prezente în privire, ele amestecându-se în clipa în care el apăsă pe acceleraţie, gonind către un loc necunoscut mie, încă.

Cobor din maşină, urmându-l pe Orochimaru către intrarea liceului Hytz Calldem, unul dintre cele mai bune din ţara noastră. La poarta acestuia se afla o ambulanţă, în jurul ei aflându-se nenumăraţi elevi, emanând pură îngrijorare. Ajunşi lângă aceasta brunetul mă roagă să îl aştept aici până vorbeşte el cu directorul şi dacă vreau să mă urc în maşină. Nu îmi era foarte greu să observ panica şi neliniştea din ochii lui. Trebuia să aflu ce se întâmplă. Nu puteam să îl las aşa, doar sunt fiica lui, nu? Şi pe lângă acest mic amânunt, numai suportam să văd că nu îmi spunea nimic.

-Uite, ai putea să îmi spui ce se întâmplă?! Îl întreb eu nervoasă, dându-i jos mâna de pe umărul meu.

A tăcut. Nu a spus nimic, doar a oftat şi şi-a îndreptat degetul către ambulanţă, pentru ca mai apoi să dispară. Curioasă, m-am dus către maşina salvatoare de vieţi şi cu greu, îmbulzind câţiva elevi, am reuşit să ajung la persoana rănită. Dintr-odată o mână mi-a tăiat calea, spunându-mi că nu pot trece decât dacă sunt rudă cu victima. Absentă fiind, am răspuns afirmativ, nedându-mi seama de greşeala făcută. Acelaşi glas masculin, m-a întrebat ce îi sunt acesteia, iar eu, fiind alarmată, am raspuns sec "Verişoară, îi sunt verişoară." La auzul răspunsului mi-a dat voie să îmi continui drumul.

Ajunsă în dreptul persoanei, am rămas hipnotizată de frumuseţea acesteia. Chipul de culoare albă îi era acoperit de părul negru că abanosul, formând astfel un contrast perfect. Buzele roşiatice, cărnoase adăugau acestui tablou perfect pură senzualitate, înlăturând aerul bolnăvicios creat de ploapele vineţii ce se odihneau leneşe peste ochii a căror culoare îmi este neştiută. Aş fi putut jura în acel moment că el este genul de Don Juan al acestui liceu. Însă ceea ce mă intrigă cel mai mult era atracţia pe care mi-o creea simpla lui prezenţă. Din fericire, o mână mă scoate din transă, trezindu-mă la realitate. După o privire fugitivă observ că era chiar Orochimaru ce mă privea blajin.

-Ce a păţit Sasuke? Îi întreabă el pe medicii ambulanţei, privindu-i temător.

To be continued…

OMG !
Nu mai stiu daca m-ai anuntat sau nu de acest nou fic al tau, dar deja il ador, chiar daca sunt doar trei capitole, il iubesc. Sper sa poti pune un next cat mai repede, sunt foarte curioasa de ce sa va mai intapla mai departe.
Sper sa ma anunti cand pui next.
Te-am pupacit dulce.
Ja ne !

Bună draga mea Reb'. kiss

-Serios, acum că ţi-ai schimbat numele nici numai ştiu cum să-ţi spun lough

- Îţi mulţumesc din suflet pentru anunţ. kiss

Acum, referitor la capitol. E superb! in love

Mi-a plăcut la nebunie, mai ales la început când mă băgaseşi în ceaţă de tot cu acel vis al Sakurei. Aştept next-ul pentru că sunt chiar foarte curioasă să văd cum va evolua relaţia celor doi, acum că a apărut şi Sasuke în peisaj. well? awesome right?

Îţi urez multă inspiraţie. Pupiii` a hug

Buna, buna!

Asa, capitolul a fost unul bun. La inceput am crezut ca am pierdut eu ceva, apoi mi-am dat seama ca totul era doar un vis.

Ai avut cateva greseli, dar cea care mi-a atras atentia a fost "necapabilă". Corect este "incapabilă".

In rest nu am ce comenta. Descrierea a fost buna.

Mersi de anunt si astept urmatoarul capitol. kiss

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Joi 05 Dec 2013, 17:30

Si uite ca dupa un car de ani ajung si eu pe aici ultima din cauza unor probleme tehnice. Ca de obicei capitolul mi-a placut la nebunie si chiar nu mi-as fi putut imagina ca toata intamplarea de la inceput este doar un vis. Nici ca puteai sa faci un fel de prima intalnire dintre Sasuke si Sakura, dar sunt foarte curioasa sa aflu ce se va intampla pe mai departe. Abia astept si sa vad ce fel de persoana este brunetul nostru si mai ales cum va reactiona cand o va cunoaste pe rozalie. Suspansul asta ma omoara ca de fiecare data, dar de data asta chiar as putea spune ca a fost corect pentru ca si eu fara sa vreau te-am tinut pana acum in suspans la ficurile mele. Sper sa aduci rapid si urmatorul capitol si pana data viitoare te pup kiss

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Vin 13 Dec 2013, 23:31

Buuun. Dacă îți spun că am citit ficul și că mi-a fost lene să-ți las un comentariu, o să mă împuști, așa-i? Neeea. Deci, într-adevăr l-am citit, din cauză că curiozitatea a pus stăpânire pe mine. Ca să fiu sinceră am mai văzut povești în care Sakura e adoptată și bla bla, dar a ta pare că are o urmă de originalitate. Una ceva mai mare. Până acum nu l-am mai văzut pe Orochimaru tată =) omg și nici nu credeam că o să apuc ziua asta, dar mna, orice e posibil. You know. Oricum tot un pervers a rămas, deși într-un fic părea chiar simpatic. Mă rog. Se pare că Sakura a dat din lac în puț și sunt curioasă cum o s-o scoată la capăt și mai ales... ce a pățit Sasuke. Să nu-mi zici că e fiul șarpelui veninos că te mănânc! Glumesc, glumesc :))
Aștept next-ul și sper că o să mă anunți și pe mine, huuugs!

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 15 Dec 2013, 13:06

Hey, guys! kiss

Am adus in sfarsit next-ul desi nu sunt chiar foarte mandra de el. Imaginatia m-a cam parasit in ultima vreme. Oricum, sper sa va placa totusi ce am scris. Lectura placuta! a hug

Chaper 4

Din perspectiva Sakurei

Viaţa nu este întotdeauna corectă, fragilitatea reprezentând câteodată cel mai mare blestem abătut asupra unei anumite persoane. Bineteles că acesta nu vine singur, ci însoţit de milă celor din jur, provocată de nenumeroasele lucruri pe care nu le poţi face datorită bolii cu care ai fost înzestrat încă de la naştere. Trist, ştiu. Iremediabil? Nu cred.
În ciuda lucrurilor dureroase pe care viaţă mi le-a pus în faţă, niciodată nu m-am gândit la sfârşit. Mereu am trăit pe ideea că dacă nu e un final fericit, trebuie amânat! Pare greu, dar nu imposibil. Viaţa e jalnică şi toţi o ştim. Eu una am înţeles acest lucru încă de când suferinţa şi-a făcut culcuş în inima mea şi lacrimile au început să-mi golească sufletul în fiecare seară sub razele lunii ce se strecurau timide pe fereastră. Nu am vrut să-mi accept destinul! Am vrut unul diferit. Da, poate că sunt o egoistă, dar e mai bine aşa. Acum am o familie şi un nou viitor înainte. Nu m-am dat bătută şi nici Sasuke nu trebuie să o facă!

*

-Repede! Chemaţi-l pe Dr. Blundden! Pacientul din salonul 208 suferă o criză! se auzi o voce alarmată pe coridorul spitalului, perturbând liniştea ce domnise în atmosfera până acum.

M-am ridicat automat de pe scaunul pe care îmi făcusem veacul până în acest moment, aşteptând întoarcerea lui Orochimaru ce încă de la sosirea noastră aici a dispărut complet. Priveam femeia îmbrăcată în uniformă cum se îndrepta cu paşi repezi spre o destinaţie necunoscută mie, dorinţa de a afla ce se întâmplă mărindu-se cu fiecare clipă ce trecea. În momentul în care ajunse în dreptul meu am oprit-o, prinzându-i încheietura mâinii în palmă. Nu ştiu cum sau de ce, dar acest brunet mi-a captat atenţia încă de când i-am zărit chipul palid zăcând pe targă portocalie. Ce a păţit însă acesta şi ce probleme are nu am aflat, dar o voi face.

-Domnişoară, daţi-mi drumul! Viaţa unui pacient este în pericol! îmi spune şatena indignată că am oprit-o.
-Ce a păţit? o întreb eu că şi cum n-am auzit spusele acide de mai devreme.
-Moare! spune iar apoi pleacă, făcându-şi trupul invizibil în spatele uşii liftului.

Respiraţia-mi începuse a accelera, sângele pulsând cu putere prin vene. De ce îmi pasă? Nu îl cunoşteam şi nu reprezenta nimic pentru mine. Deci, de ce? Să fie oare legătură pe care acesta o are cu Orochimaru? Mai mult că sigur. Pierdută în gânduri realizez abia apoi că ajunsesem în camera vopsită în albastru în care era brunetul. Îmi plimbam smaraldele pe pereţi, căutăndu-l, dar fără rost. Mă uit în pat –nimic. Pe fotoliu –nimeni. Off, Sasuke, unde dracului eşti? Atunci l-am văzut. Era leşinat pe podeaua din lemn de stejar, hainele fiindu-i pătate de sânge. Eram speriată. De ce? Nu ştiu. Pur şi simplu nu vroiam să moară. Mi se părea mult prea interesantă persoană lui pentru a o lasă să dispară de pe faţă Pământului.
Îi mângâiam faţa cu buricele degetelor, îndepărtându-i firele rebele că până corbului de pe faţă. Eram neputincioasă. Timpul şi viaţă lui Sasuke se scurgeau, iar eu nu puteam face nimic în faţă acestei situaţii. Îl vroiam viu. De ce? Pentru că mă intrigă tot ceea ce ţinea de el, pentru că vroiam să îi descopăr mintea ingenioasă de care sigur dispunea, pentru că el ar fi prima persoană a cărei poveste este mai tristă decât a mea şi pentru că, habar n-am de ce, vroiam să îi alin durerea. Mi-am ridicat privirea, aţintind tavanul, analizând tot ceea ce se întâmplase în această zi. Am pufnit. A fost şi este o joi foarte ciudată. Mai întâi am colindat de nebună prin tot oraşul şi am stat acasă la Orochimaru până dimineaţă, apoi mi-am părăsit părinţii, începând o nouă viaţă alături de brunet şi Karin, iar acum stau într-un salon de spital cu un băiat despre care nu ştiu nimic, dar a cărui identitate mă atrage, şi care, din nefericire, este pe moarte. Ce zi e asta?!

Ecoul paşilor grăbiţi au perturbat liniştea ce se aşternuse în încăpere, făcându-mă să oftez uşurată că brunetul va supravieţui. Imediat îl observ pe Dr. Blundden, un om de vârsta a treia ce îşi iubea munca şi se implica sufleteşte în fiecare caz primit, alături de Orochimaru şi de un echipaj de asistenţi medicali cum mă priveau uimiţi, eu făcând la fel. Noul meu tată mă strânge strâns în braţe, îndepărtându-mă de corpul firar al brunetului, lăsându-i pe asistenţi să îl pună pe targă, pentru ca mai apoi să îl ducă în sala de operaţie. Mi-am mutat privirea către cel ce mă salvase din Infernul în care trăisem atâţia ani. Era îngrijorat, chiar dacă nu vroia să arate acest lucru. Se temea pentru viaţă lui, iar asta i se putea citi în ochi. Sasuke se pare că era cineva important pentru Orochimaru, dar oare ce? Vreau să aflu, dar acum nu este momentul potrivit să îl chestionez.

-Vii să bem o cafea? mă întreabă acesta, aducându-mă cu picioarele pe pământ.

Îi răspund dând afirmativ din cap, iar apoi părăsim şi noi încăperea, lăsând în urmă sânge şi speranţa supravieturii unei vieţi. Ajunşi la cafeneaua spitalului, mă aşez la prima măsuţă pe care o văd, brunetul făcând la fel. Acesta îşi pune coatele pe masă, lăsându-şi capul să se odihnească în palmele mari şi albe. Era tăcut. Suferea. Nu îmi plăcea să îl văd aşa.

-Mare, tare şi cu lapte, nu? îl întreb, vrând să rup tăcerea exuperanta ce se înfiripase între noi.

Nu a răspuns. L-am mai întrebat o dată. Tot nimic. Atât de îngrijorat şi îngândurat să fie? Urmase o a treia şi a patra oară, sperând să răspundă. Degeaba, vorbeam singură. Ajunsesem să îl strig pe nume şi să îl zgâlţâi, vrând să îl readuc la realitate.

-Um, Sakura, ai spus ceva? rosteşte acesta cu jumătate de gură, mutându-şi ochii spre mine.
-Îmi pare rău. Ştiu că suferi, dar nu este nevoie să ţi în ţine, ok? Sunt fiica ta acum. Poţi vorbi cu mine! îi răspund blajin cu intenţia de ai dojeni durerea.

Nu a mai spus nimic, dar în următoarea secundă s-a ridicat de pe scaun, îmbrăţişându-mă şi rostindu-mi un încet "Mulţumesc, Sakura!" . Inima începea să îmi bată tare ca atunci când petreceam timpul cu tata, bătrânul Masashimi. M-am desprins din îmbrăţişare, zâmbindu-i gingaş, încurajându-l.

-Deci, mare, tare şi cu lapte, nu?
-Desigur, dar stai aici. Mă duc eu să le iau. Tu, la fel că de obicei?

Îl aprob după care mă las uşor pe scaun, gândul zburandu-mi la Sasuke şi la starea lui. Nu puteam înţelege ce mă atrage la el, ce are el atât de special, pe lângă aspectul excepţional, care ieşea automat din calcul. Nu eram genul de fată care era moartă după un zâmbet sexy, un păr şmecher sau un portofel plin cu bani. Nu! Pe mine mă interesa ce se află sub carapace. Creierul. Asta conta la o persoană, iar al lui mă intrigă mult, plus că de când a intrat pe uşa unde muchia cuţitului domneşte în locul stomacului simt un gol imens.
Tresar când în faţa ochilor îmi este pusă cafeaua cu frişcă după care tot tânjisem de la plecarea mea de acasă. Îmi ridic ochii din pământ şi observ că Orochimaru stătea încordat pe scaun, sorbând lichidul maroniu ca pe singura lui sursă de viaţă. Din nou, acea întrebare se infiltrase în capul meu, nedându-mi pace. Ce legătură are el cu Sasuke? m-am întrebat. Oare este tatăl lui, fratele meu vitreg?

Secundele treceau, iar el numai ieşea. Câteodată aveam impresia că stăteam pe acea banca de aşteptare de mai bine de câteva ore, iar atunci când mă uităm la cadranul albăstrui de pe mâna stânga, îmi dădeam seama că mă aflam acolo doar de câteva minute, înjurând apoi timpul pentru că se scurgea prea încet. Vroiam ca uşile să se deschidă, iar pe ele să iasă el zâmbind. Vroiam să îi văd zâmbetul, vroiam să îi aud vocea, vroiam să îl cunosc! Aveam impresia că înnebunisem. Eram obsedată de un străin. Însă nu îmi păsa. Trebuia să aflu ce mă făcea să-mi doresc să îi ştiu şi cel mai mic defect sau calitate. Doar aşa voi fi liniştită şi voi redeveni la fel ca înainte.
Uşa se deschise, pe ea ieşind două asistente medicale ce îl duceau pe el pe aceeaşi targă albă pe care l-au şi luat, în spatele lor fiind Dr. Blundden, cel care îmi va oferi informaţiile de care am nevoie. Mă ridic, urmărindu-l pe Sasuke cu privirea până când s-a făcut nevăzut la primul colţ, apoi mergând plină de speranţă către cel ce îi salvase viaţa sau îi amânase moartea, nevrând să consider a doua variantă posibilă.

-Dr. Blundden, putem vorbi puţin despre situaţia pacientului?
-Nu ofer infornatii străinilor. Îmi pare rău, spune, dând să plece.
-Va rog! Sunt fiica domnului Orochimaru, îi răspund, îndepărtându-mi mâna de pe umărul sau.

Mă priveşte atent timp de câteva secunde, iar apoi îmi întoarce spatele, îndreptându-se probabil către birou.

-Urmaţi-mă! îmi spune într-un final.

To be continued...

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 15 Dec 2013, 14:40

Deci mă o omorî cu zile femeie! La fel ca şi Sakura mă tot întreb de ce oare e Orochimaru aşa şi mai ales ce este Sasuke pentru el. Cred că m-am gândit la toate ideile posibile şi imposibile în legătură cu relaţia dintre cei doi şi nu ştii ce imaginaţie am eu.
Totuşi mi-a plăcut foarte mult acest capitol inuman de mic în care mi-am cam dat seama cum se va desfăşura întâlnirea dintre Sasuke şi Sakura. Am aşteptat puţin, dar a meritat şi să şţi că nu scapi. Mă răzbun eu şi să vezi cum o să te las să îţi storci creierul la fel ca mine acum.
Lăsând asta la o parte îţi doresc o ultimă săptămână de şcoală cât mai uşoară şi ce e cel mai important multă inspiraţie ca să aduci mai repede capitolele. Te pup kiss

viitoare colegă de cameră şi să vezi ce ţi-o fac şi eu.

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 15 Dec 2013, 16:21

Buna !
Ma bucur ca ai adus next-ul si multumesc ca m-ai anuntat.
Capitolul a fost foarte frumos, intrigant, acum vreau sa stiu mai departe ce se va intampla cu Sasuke.
Sper sa aduci un next cat de curand.
Ti-as fi recunoscatoare daca m-ai anunta si data viitoare.
Spor la scris si la idei.
Ja ne !

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 15 Dec 2013, 16:46

~~edit:~~

Am revenit și cu edit-ul. Capitolul a fost interesant, sincer, căci Orochimaru și-a schimbat purtarea, fiind mult prea îngrijorat pentru viața lui Sasuke. „Ce înseamnă Sasuke pentru el?” m-am întrebat și eu, la rându-mi, deodată cu Sakura. Curiozitatea mă roade, la fel ca pe ea, și nu înțeleg... de ce e așa de interesată de, vorba ei, un străin? E ciudat și nou ceea ce-mi place foarte mult. Descrierea a fost bună și capitolul impecabil. Sfârșitul m-a lăsat cu ochii în soare, din păcate, dorindu-mi să citesc mai mult și neavând de unde. Abea aștept să văd ce o să-i spună doctorul Sakurei și să văd ce se întâmplă cu Sasuke. Mulțumesc de anunț ^^ și să o faci și data viitoare. Te pup și-ți urez baftă la scris! Ja ne :*

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Mar 17 Dec 2013, 21:37

Buna, buna! A fost un capitol interesant.

Am vazut cateva greseli de tastare, dar in rest totul a fost in regula. Si sa nu uit:

Citat :: Nu eram genul de fat[/size]ă[size="2"] care era moartă după un zâmbet

Asa, daca ai putea corecta asta,

In rest nu am nimic de comentat. Multumesc de anunt si scuze pentru ca nu am comentat acest capitol mai mult, dar chiar nu

am timp. Ne vedem la next. kiss

Subiect: Re: Aisenai Aishitai Dum 22 Dec 2013, 23:25

Intriga ma omoara, femeie! Doamnee, am trecut prin atatea stari emotionale, incat nici eu nu le mai stiu numarul =)) Adica, ma tot intrebat de ce naiba se intampla=)) Eram sigura ca Orochimaru e un rau-facator si m-am simtit atat de mandra cand am citit ce scriai, apoi totul a fost doar un vis. Imi venea sa zic: Pe bune? =)) Oricum, imi place foarte mult ce s-a intamplat dupa ce s-a trezit. Mor de curiozitate in legatura cu Orochimaru si Sasuke, deci sper ca vei aduce next-ul cat mai repede. Te pup!