Rebeca, esti geniala!   Desi acest capitol nu se poate compara cu celelalte in niciun caz, pot spune ca ma multumesc si cu atat. Mi-as fi dorit un final diferit, fara chestii gen " Wtf? Gata? S-a terminat?".    Abia astept sa vad cu ce ma mai impresionezi si sper sa vina inspiratia pana atunci.    Sa ma anunti la next si spor la scrisul temelor, Kanzaki. Te pup!  

Fanfic SasuSaku blocat din cauza inactivitatii.

Fanfic SasuSaku blocat din cauza inactivitatii.

Edit: redeschis.

Hellau guyz! Am revenit şi eu, după foarte mult timp, cu capitolul 6. Scuzee că mi-a luat atât, dar am fost ocupată cu examenul, admiterea la liceu, depunerea dosarului, bla bla blaaaa. Chestii de genul. I hope you'll enjoy it!




 
Din perspectiva lui Sasuke
 
 
 3 săptămâni mai târziu...
 
    Negrul ce mă înconjurase în ultimul timp începea să îşi piardă din vizibilitate, o imagine înceţoşată făcându-şi apariţia. Credeam că e o altă iluzie ce mă încuraja să cred că mi-am revenit şi că totul avea să fie bine de acum încolo, dar mă înşelasem. Ploapele îmi erau ridicate, iar irisul negru privea pierdut tavanul alb. Nici măcar nu trebuia să analizez atent încăperea pentru că ştiam deja locul în care mă aflam. La spital, locul în care m-am născut, pe care l-am tot vizitat încă de pe atunci şi în care, probabil, îmi voi îmbrăţişa sfârşitul.
    Întreg corpul îmi era amorţit, simţurile parcă inexistente iar capul înconjurat de durere. Deşi ar trebui să fiu obişnuit cu toată această suferinţă, de fiecare dată când treceam pragul spitalului, de cele mai multe ori inconştient, simţeam cum o parte din speranţa regăsită în mine rămânea afară, fiind nimicită de răutatea celor din jur şi purtată spre înaltul cerului pe aripile vântului.
 
    Adierea mişca crengile teiului din curtea spitalului, impactul acestora cu fereastra salonului meu provocând un sunet iritant. Draperiile albastre erau trase, împiedicând orice rază de lumină să pătrundă înăuntru. Pereţii goi conturau imaginea încăperii, totul rămânând nemişcat. Întreaga cameră trăda aspectul primitor ce, pe lângă doctorii de succes, susţinea prestigiul acestei instituţii. Eram singur; doar eu şi aparatele la care eram conectat. Singur, cum rămân mereu, mai devreme sau mai târziu.
    Aerul devenise încărcat, aproape imposibil de respirat, sângele accelerase, gonind prin vene iar capul îmi pulsa. Preludiul agoniei ce mă învăluia mereu după fiecare intervenţie medicală, deja începuse. Nu mă temeam, dar corpul îmi reacţiona că şi cum o făceam. Ochii mă dureau, pupila dilatandu-se. Începusem să transpir, vasele de sânge din zona gâtului inflamându-se. Am strâns în mâini bucată imaculată de material cu care eram învelit, încercând să ingnor întreaga situaţie, să mă calmez. Haide, Sasuke, ai mai trecut prin asta. Poţi să o faci! Doar prefă-te că totul este în regulă. Hai, prefă-te! Am îndepărtat pătura, lăsându-mi la vedere corpul. Îmi era cald, iar aerul înăbuşit dinăuntrul camerei nu era deloc favorabil situaţiei mele. Fortandu-mă, m-am dat jos din pat, tălpile atingând podeaua rece. Mă îndreptam lent spre geam. Durerea provocată de mişcarea muşchilor aflaţi încă sub efectul anesteziei putea fi asemănată cu cea simţită de un om înjunghiat în cinci locuri diferite, deodată. Era un coşmar trăit pentru a mia oară, doar că acum era mai rău. Ajuns în faţă geamului, am tras draperiile. Lumina de afară mă orbise, ochii abia obişnuindu-se. Folosindu-mi toată forţa de care dispuneam în acel moment, am deschis fereastra, adierea răcoroasă izbindu-se de corpul meu, fiorii făcându-şi apariţia pe spate.
    În secunda următoare realizasem că aveam frisoane. Îmi era frig. Am mai aruncat o ultimă privire afară, urmărind ambulanţele ce veneau şi plecau din parcarea spitalului. Atenţia în picase pe doi stagiari ce transportau pe o targă o fată, de 12 ani, cred, plină de sânge. În spatele acestora părinţii copilei plângeau îndureraţi. Atunci m-am gândit… Sunt o risipă... mi-am spus. Vitalitatea ce încă este prezentă în mine o putea ajuta pe acea fetiţă ce încă avea o speranţă, ce încă voia să crească, să cunoască oameni, să fie fericită, să se vindece. Eu nu aş putea face toate astea. Sunt doar un recipient de viaţă cu o soartă deja scrisă- şi cunoscută. Nu există leac pentru microbul ce mi-a distrus destinul încă de mic copil. La început eram sigur că exista o speranţă. Acum mă rog să  apară una.
 
    “Tu poţi să zâmbeşti! Tu poţi să iubeşti!”. Regret tată, dar nu pot. Nu mai pot. Fără să îmi dau seama, o lacrimă îmi cursese pe obraz, făcând contact cu parchetul în cele din urmă. Exact aşa e şi la noi, oamenii. Ne facem apariţia în locuri neprevăzute, dăm tot ce avem mai bun din noi să ne găsim un rost, să nu ne simţim inutili şi ne lăsăm purtaţi de bătaia vântului, acţionând imprudent şi lăsându-ne ghidaţi de emoţii. Totul pentru ce? Pentru ca, la final, să ne lăsăm doborâţi de o anumită problemă sau emoţie, să ajungem să ne urâm persoana şi să ne facem seama, astfel sfârşind agonia care încă nu se instalase complet în viaţa noastră. E absurd când o gândeşti din această perspectivă, dar în clipă în care te-ai lăsa ghidat de sentimentele nu atât de puternice pe cât le crezi tu, de disperarea şi de dorul fericirii de altădată, crede-mă, sinuciderea ar constitui singura poartă vizibilă  către ceva mai bun, către linişte. Dar noi nu suntem conştienţi că adevăratul coşmar atunci ar începe. Nu doar pentru tine, dar şi pentru cei din jurul tău. Ar plânge, ţi-ar duce lipsa, unii dintre ei, mai slabi de inimă, urmând să ajungă exact că şi tine- simple marionete în mâinile diavolului, ajungând să se gândească că fără tine nimic nu îşi mai are rostul şi că trebuie să ajungă la tine. Şi tu… tu ai arde înăuntrul tău atunci când i-ai privi cum îşi distrug vieţile din cauză că tu ai făcut la fel cu a ta. Vei ajunge să regreţi, să îţi doreşti să ştergi această decizie şi să te întorci la ei. Ei bine, ei nu ar ştii acest lucru. Ei ar continua să se învinuiască şi uite exact aşa, odată cu a ta, ai fi distrus alte zece destine şi ţi-ai fi dat în sfârşit seama ce viaţă de căcat ai avut. Gândind astfel, am reuşit de multe ori să renunţ la ideea absurdă de a-mi pune capăt zilelor. Orochimaru… Datorită lui sunt acum aici şi tot pentru el nu renunţ să sper.
 
    Orochimaru! M-am trezit strigând în capul meu.
    Am strâns tocul ferestrei încă deschise şi m-am îndreptat spre uşa. Corpul încă mă durea, dar deja nu mai dădeam importantă acestui detaliu. Imaginea brunetului parcă îmi revitalizase conştiinţa, dar nu şi organismul. Ameţisem dintr-odată, sprijinindu-mă de peretele bleumarin al holului. Am continuat să merg, nedând importantă stării în care mă aflam. Ajuns în sala de aşteptare, mi-am aruncat ochii peste mulţime. Nici un chip cunoscut. Credeam că nu mă observase nimeni, însă mă simţeam privit. Puterile îmi părăsiseră corpul definitiv. Ochii îmi erau acum impaienjenati. Am vrut să mă sprijin de un scaun, dar era prea târziu. Corpul meu atinsese podeaua. Totul devenise negru, ultimul lucru auzit fiind o voce feminină strigandu-mi numele.
- Ce s-a întâmplat, Sakura?
 
 
 

Oooooo da! Sasuke s a trezit in sfârșit. Ma rog, pentru un scurt timp. Am fost puțin derutata la începutul ficului, dar mai apoi totul s a legat. Ficul e super, mai ales deoarece îl conține pe Orochimaru, pe care, personal, îl plac ca si personaj din anime. Practic, o data cu trezirea lui Sasuke, începe adevărata acțiune. Hai mai repede cu next ul, mor de curiozitate. Anunță ma si pe mine te rog cand il pui. Bafta la scris, te pupppp :* :* :*