O banala scrisoare...

Dragul meu,

Vorbele pe care-am sa ti le spun acum, sunt poate mult prea pamantene si banale pentru a fi macar aproape de inaltimile dragostei noastre. Pamantul, gelos pe aripile ce ne poarta sufletele spre ideal, parca ne cheama in adancurile lui.
Privirea euforica imi cade inconstient pe teancul de scrisori, incatusate de o panglica maronie. Acum scrisorile, ce inainte se aflau frumos asezate pe noptiera de lemn, nu au fost crutate de timpul ce le-a ingalbenit fara mila si le-a suflat dezordonat pe podeaua rece. Praful s-a asezat incet si silentios peste hartia roasa. Pana si panglica era rosie inainte. Un rosu atat de aprins, ce imbratisa fin zecile de scrisori primite.
Reci fulgi de zapada, au cazut ganditori peste jucaria pieptului meu, facand-o sa cante ca o soprana notele de o intensitate poate prea mare, pentru fragezimea ceasului ce bate cu aceeasi rapiditate ca mai demult. Valurile spumoase ale mintii, mi se zdrobesc de mucegaite, dar dulci amintiri de neuitat. Tic-tacurile, ce odata irelevante pentru noi erau, acum mi se par cele mai dureroase sabii sangerii, ce anunta trecerea fiecarei secunde fara rost, stergerea fiecarui sec minut si pierderea fiecarui ceas in aripile vantului.
A trecut... dar cat de dureros a trecut! Si vai... cat ne iubeam...
Ma intreb acum, daca mai tii minte fiecare soapta, fiecare oftat, fiecare atingere usoara si nevinovata. Dragostea noastra era ca o joaca, singurii spectatori fiind coroanele innegrite ce ne inveleau cu frunzele lor, pamantul ce ne era cel mai calduros asternut si cerul ce ne privea cu ochii lui albastri.
Dragostea noastra n-a iertat niciodata, pentru ca dragostea noastra n-a gresit cu nimic. Nu era nici macar o pata de greseala pentru a putea fi stearsa de carpa iertarii.
Dragostea este un concept, inteles de fiecare asa cum doreste, asa cum simte. Dragostea nu poate avea o anume definitie. Ar fi absurd. Intre noi, ea a existat intr-o forma libera si vesela. Intre noi aceasta explozie vie de culoare, a existat pur si simplu.
Multi dintre " toti altii" , mi-au spus ca dragostea e dureroasa. Dar cat se inselau! Am descoperit apoi, in prima privire pe care ne-am furat-o ca dragostea si lacrimile nu pot exista impreuna. Regrete, ganduri absente, idei gresite, tristeti, pe toate le-am sters din inchisoarea mintii mele, eliberandu-le si lasandu-le sa zboare departe, imediat ce am aruncat masca dragostei, vazand-o in toata splendoarea si sfintenia ei.
Zambete libere, ganduri senine, ochi vii si doua inimi scaldate in invalmaseala pasiunii, acestea sunt efectele dragostei.
Ceasul se aude iar, mistuitor si asurzitor. Oglinda lucioasa din fata mea imi dezvaluie trasaturile pe care tu le-ai iubit atat de mult. Obrajii ce odinioara erau proaspeti si rozalii precum roua ce se prelingea incet peste trandafirul rosu, ce acum inca se afla presat de greutatea unei carti, au devenit atat de albi si incadrati de linii adanci. Buzele pe care le sarutai cu-atata drag, acum sunt inexpresive, iar parul negru ce mereu tanjea dupa mangaierile tale, acum este ascuns sub neaua alba.
Singurii neschimbati sunt ochii: la fel de umezi si verzi, ca atunci. La fel de visatori si copilarosi...
Am trecut prin timp ca doua fragede flori: verzi si frumoase la inceput, iar la sfarsit ofilite si nostalgice.
Timp... incotro zbori? Unde vrei sa ajungi si de ce te grabesti? Te rog, mai stai! Nu ne mai fura clipele...
Tot timpul mi te-a furat si pe tine; tot timpul te-a inchis intre acei patru sfasietori pereti.
Pedeapsa capitala a vietii... pe tine nu te poate opri nimeni!
Dar... sunt fericita. Sunt fericita ca timpul nu ne-a furat cel mai de pret si important lucru: Iubirea!

A ta,
Iubita.

Dupa cum se vede... o scrisoare de dragoste^^.

Waii !

A fost asa frumoasa aceasta scrisoare, si foarte adevarate lucrurile pe care le-ai scris in ea.
"Dragostea este un concept, inteles de fiecare asa cum doreste, asa cum simte." Partea asta chiar m-a atins, si pot spune ca pe mine nu ma prea induioseaza multe lucruri. Am si inceput sa lacrimez putin cand am citit ... hmm...?!

Sper ca cel pentru care este scrisoarea s-o si primeasca, ar fi un mare pacat sa nu.

Subiect: Re: O banala scrisoare... Mier 01 Feb 2012, 16:06

Dragoste ca oricare alta...

Ai plecat. Ai lasat totusi ceva. Poate din mila... poate constiinta ta era trista si nu ma putea lasa doar c-o uitare. Mi-a lasat totusi... o poza rece si uda peste podeaua prafuita. O vad acum... plansa si in colturi rupta. Oare am fost creata pentru a fi fara pauza dezamagita? Am fost creata sa obosesc in acest carusel al vietii trecatoare? Am fost creata sa tac si sa inghit greselile si demagogia altora? Am fost creata sa trec prin viata ca orice alt om... am fost creata sa inot incontinuu ca sa ajung la malul celalalt. De ce ne nastem? Ca sa murim? Nu... ca sa facem ceva ce ne-ar pastra vie amintirea si dupa moarte. Abia apoi sa murim. Dar cum? Cum sa murim? Sa murim in uitare, sa trecem pur si simplu in nefiinta? Nu... nu asa. Sa murim fericiti, cu gandul ca cineva nu ne va uita nicand... ca cineva va purta concreta viata si infatisarea noastra si o va impartasi si altora.
Tu... tu esti un altul. Ce dezamageste pe alta. Cuvinte atat de simple si afurisite. De ce oare existati? Sunteti prea mici pentru a exprima invalmaseala si neintelegerile unui suflet. Suneti nefolositoare...
Iubirea... ce-o mai fi si asta? Inainte eram un om normal. Banalitatea imi inunda viata si ma facea sa ma pierd intr-o mare amara a nimicului. Timpul nu trecea, doar eu treceam prin el. Eram disperata. Doream ca ceva sa-mi condimenteze viata. Doream ca iubirea sa ma inbolnaveasca, asa cum facea si cu ceilalti. Dar daca se intampla asta, nu as fi fost mai normala decat eram?
Si s-a intamplat. Cu miscari tulburatoare, dragostea si-a gasit loc si in sufletul meu. Era un el... ca nimeni altul. Un el ce-mi inspira bunatate, copilarie, poate puritate... un el ce-mi inspira toate sentimentele sfinte posibile.
Cu timpul, aceasta boala sfasietoare m-a facut sa delirez. Mi-a facut ochii atat de mari si rosii incat numai pe el il vedeam. Bratele mele au devenit atat de lungi, pentru a-i putea cuprinde intr-o imbratisare toata bunatatea lui.
Atunci cand el isi inchidea gandurile in carti, in poze si in ofilite amintiri, nemai oferindu-mi atentia pe care mi-o doream, parca aripi negre, ascutite imi cresteau si ma purtau pana in adancurile firmamentului. Apoi aripile-mi dispareau si cadeam intr-un gol atat de pustiu... Niciodata insa n-am intalnit asfaltul mangaiat de picaturile de ploaie, ci i-am intalnit bratele albe care ma imbratisau mai puternic ca niciodata.
Dar dragostea ce la inceput ne-a innebunit, acum s-a dus. S-a pastrat in trandafirul galben vestejit din camera mea si in praful de pe fotografiile imprastiate, de parca acea apropiere dintre noi, n-ar fi existat niciodata.
Mi-am revenit. Ochii imi sunt acum, ca inainte: tristi si plansi, iar bratele imi sunt mai reci ca niciodata. Nu mai aveau pe cine sa imbratiseze.

Edit facut muuult mai tarziu :)) : Lucifer's white aηgel, nu stiu daca ai inteles substratul scrisorii, insa cel pentru care era scrisoarea a trecut in nefiinta... daca ma intelegi ^^

Pe bune, baiat? :))

Subiect: Re: O banala scrisoare... Mier 01 Feb 2012, 17:02

Buna draga mea. Imi plac ambele creatii ale tale. Eh pacat ca nu esti baiat, ca te-ai pricepe sa trimiti scrisori de dragoste fetelor:))
Mi-au placut si iti asteptam si alte creati:D

Subiect: Re: O banala scrisoare... Lun 13 Aug 2012, 21:25

Nu inteleg ce naiba scriu...

Te pierzi...cum?
Te pierzi sperand...
Te pierzi murind in farama ultima de speranta ce mai intai ti se materializeaza in palmele-ti reci, ca mai apoi sa ti se strecoare printre degetele tradatoare in infinitatea... cui? A nimicului si a " totului" .
Bicicleta a carei culoare mereu mi-o inchipui alta, ma cutremura in drumurile mereu aceleasi. Aerul vaii imi ravaseste nu numai parul lasat de dimineata ca ieri si alaltaieri, dar si sufletul incalcit si liber. Minciuna! Incalcit, poate... dar niciodata liber!
Miros de vant si seara. O racoare dorita, atat de dorita incat se confunda cu un presupus gust al veninului.
Randuri de fata... atat de "aceleasi" ! Versuri, proza?
Ce-am scris oare?
O reducere ametitoare
... de cuvinte...
Le citesc ca-n cant?
Pe note false le cant...
Cu atatea idei voiam sa manjesc albul perfect, dungat al colii de caiet mic, rupta cu oarecarea ei dezordine, acum cinci minute.
" Putem noi ca oameni?! " Inconstienta a vrut, inconstienta, sa scriu cuvintele poate ironice, poate cu substratul lor caracteristic, care daca exista n-am sa-l inteleg. Putem?! Da... nu...
Mi-e sila sa scriu

Subiect: Re: O banala scrisoare... Lun 10 Sept 2012, 23:35

Nu! Nu! Nu! Nu stiu ce scriu, nu stiu sa scriu. Nu stiu ce naiba fac!
Sunt geloasa pe toti, absolut pe toti! Sunt rea... stiu, nu am nevoie de nimeni sa-mi strige asta in ureche. Am renuntat la ele... la cuvinte...
As fi vrut sa fiu proasta... daca as fi fost nu mi-ar mai fi pasat atat de mult.
Nu sunt indragostita. N-am fost niciodata. Vreau sa fiu. Mi-e dor de ceva si nu stiu de ce. De un ceva care mereu a lipsit... si nu e vorba numai de dragoste... mi-e dor de viata. Nu de viata asta... mi-e dor de viata pe care inca n-am trait-o.
Sunt atat de superficiala... ciudata...
Relativitate! Urasc cuvantul asta si probabil daca l-as fi citit cu voce tare s-ar fi observat ironia, pe care o urasc ... Da, si pe ea!
Nu stiu ce sa mai scriu... mi-e greu... rau de tot... si foarte sila...
Ma simt mandra totusi ca sunt regina punctelor de suspensie!

Aceasta creatie o mai am postata si pe un alt forum.

Melancolie

Miros, oameni, emotii de toamna, licariri palide in cadere, fum peste cer, soapte timide ale pasarilor ce au ramas… Vara inca se simte fierbinte, pe trotuarul rece, sau macar iluziile sarutului ei persista. Mi-o amintesc atat de bine chiar si acum.
N-am simtit cand s-a furisat dupa copacii inca verzi si a disparut. Abia cand copacii si-au rarit coroanele vii, am simtit cu adevarat ca vara era plecata … si inca demult. Doar caldura ei ramasese ca un parfum, ca o scrisoare necitita, intacta in plicul alb, de frica vestii ce o poarta.
Suntem atat de ignoranti … nici macar nu ne-am dat seama cand ne-am scos paltoanele si esarfele din dulapul cel mare si maro, nu ne-am dat seama ca ne e frig cu adevarat, desi simteam cum ne ingheatau degetele mainilor si ale picioarelor. Nu ne-am dat seama ca vara please si ca toamna venise.
Ies din scara cu gandul sa fiu sentimentala si melancolica. Trebuie sa fiu asa …a venit toamna! Privesc in sus, la boltele negre din crengute subtiri. Le privesc si simt o nostalgie ciudata, diferita de anul care a trecut ca prin vis. Cu ochii aproape inchisi, privesc spre cerul trist si incerc sa-mi aduc aminte ce am facut anul trecut. Dar nu pot… nu mai pot. Nu am timp! Realitatea ma doboara cu realitatile ei, adevarata ca melancolia toamnei.
Vreau sa iau o frunza galbena de pe jos, dar mi-e rusine de oamenii ce parca imi privesc fiecare miscare. Ce ar spune daca m-as apleca, as lua-o asa, pur si simplu si as privi-o intrigata? Nu o iau. Ma uit la ceas: doua minute si autobuzul pleaca din statie. Grabesc pasul, desi stiu ca oricum nu-l voi prinde. O femeie bolboroseste tare pasaje din Biblie. Sta pe un ziar murdar si se leagana ca o nebuna. Ochii nu i se vad din cauza ochelarilor mari, grosi si zgariati. Repede, imi trec mainile prin buzunare, dupa un banut… dar, mi-e rusine. Femeia cocosata, cu fata stramba si cu haine zdrenturoase ma priveste. O privesc si eu pe ea si plec mai departe cu obragii imbujorati.
Am pierdut autobuzul.

***

Miros puternic de tigara in spatele autobuzului. Atat de puternic incat stomacul mi se framanta dureros. Langa mine, un batran cu hainele imbacsite de usturoi, stramba dezgustat din nas: “ Pfiuuu! Ce miroase-a tigari… parc-am fi in caverna! “ Zambesc de dragul zambitului si cobor, despartindu-ma de fetele commune, plictisite pe care le vad in fiecare dimineata.
Zgomot si totusi pace. Blocuri si cer, masini si pasari, oameni grabiti si galbene frunze, un amestec, un tot haotic si calm… nostalgic. In imensitatea banala de oameni, doar eu ma consider altfel; o fire de artist in devenire. Cat narcisism si cata mediocritate in mintea mea sa ma dezlipesc din categoria de unde stiu ca apartin.
Deznadejde si tipat din pieptul ce-mi vibreaza, se risipesc prin aerul de toamna. Mult galben, atat de mult incat parca mi se umple sufletul de soare. Pasii mi-i simt usori, de parca nici n-as merge, plutind printre vise efemere de toamna.
O pasare de smoala zboara. O cioara cu pene lucioase,sora identica cu toate celelalte, croncane in zbor, aproape de pamant. Parca ii simt gratia diavoleasca cum disturba linistea forfotei de oameni.
Toamna… inveleste-ma in frunzele tale si lasa-ma sa dorm si sa visez, ca mai apoi sa ma trezesc ca sa visez si sa dorm iar. Da! Sa visez la ceea ce nu am gasit si inca mai caut. Promite-mi ca imi vei citi in fiecare seara ploioasa, ca ma vei trezi cu rasaritul tau camuflat in apus, ca imi vei recita poezii de dor ca acelea pe care mi se topeau ochii in noptile tarzii de vara si… poate atunci, poate atunci am sa te iert.
Un palat al toamnei se inalta caramiziu si impunator dintre copacii ale caror frunze de curand au fost taiate. Asa cum pasarile nu pot zbura fara aripile lor, asa si copacilor vantul nu le mai poate trece printre ramuri sa le gadile cutremurator. Liceul… liceul meu. Acelasi liceu cu dimineti sau dupamiezi pierdute, cu colegi, prieteni, cu emotii si vise, cu profesori buni sau nu, cu teste si teze, cu glume si plans.
Astazi: teza la romana. Seamana atat de mult cu toamna. O vad cum se ascunde dupa usa din stanga a liceului care e mereu inchisa si pentru a intra in liceu, daca nu ai norocul ca cea din dreapta sa fie deschisa, trebuie sa ocolesti tot liceul, toate coridoarele imense, in care ne rataceam cu totii cand eram boboci, ca sa ajungi in clasa.
Ma intreb cu ce alta banalitate imi voi umple compunerea scrisa de dorul scrierii, sau pur si simplu ca sa mai treaca secundele pe langa mine? Oare cei care citesc ce scriu, inteleg? Ma indoiesc. Oare e captivant ceea ce scriu? Ma indoiesc. Oare in urmatoarele minute imi voi toci gandurile de dragul undei poezii? Nu stiu… Mi-e frica sa scriu poezii, mi-e teama ca am uitat.
Totul in jurul meu trece pe langa mine ca un film alb-negru mut. Nu aud nimic, dar simt sunetele expresiilor fetelor colegilor mei. Sunt cu ei si parca nu sunt. Ironie si ipocrizie! Halal ani de liceu stralucitori si cei mai frumosi! Ma intreb unde s-au ascuns caci eu nu sunt capabila sa-I vad!
Ma las influentata de toti! Sunt slaba si incapabila sa fiu ceea ce sunt si plang. Sunt un nimeni care niciodata nu va mai scrie caci oricum e in zadar. Ce rost are sa scrii daca nu stii nimic si ca ceea ce scrii nu vine din suflet? Si iarasi spun minciuni. Voi scrie si vreau sa scriu mult, romane de pagini, de ganduri, de ofuri.

***

Mi-e frica sa termin compunerea pentru ca nu ii stiu finalul.
Am inceput sa citesc “ Romanul adolescentului miop” pentru a doua oara. Primisem cartea de ziua mea. N-am sa uit niciodata primul meu “ roman serios” si mai ales ca pe atunci afirmam cu atata convingere ca intelegeam absolut tot ce citeam, cand defapt voiam sa ajung cat mai repede la actiune, ignorand sentimentele personajelor, substratul cartii. Acum, peste cativa ani, am inceput sa simt ceea ce imi place mie sa cred ca simtea si Eliade candva. M-a uimit si totodata m-a ingrozit faptul ca ma regaseam atat de bine in personajul creat de Eliade… asa cum el cauta sa afiseze posturi cat mai intelectuale, asa si eu incerc sa iau atitudinea unei artiste, de parca cineva m-ar privi, chiar daca in camera sunt doar eu, moravurile si ciudateniile mele. Atunci spuneam cu inocenta copilului care paseste spre adolescenta ca il ador si ca il inteleg pe autorul cartii, ca el mi-a deschis ochii in lumea larga, ca mi-a largit orizonturile in universal gandirii si al aparentelor. Ceea ce m-a facut sa aleg acest roman dintre alte cateva pe care le primisem in aceeasi zi, a fost titlul. Asta pentru ca si eu ma consideram un pui de adolescent si pe deasupra eram si sunt inca mioapa.
Citesc ceea ce-mi place, iar “ Enigma Otiliei” este pierduta pe undeva la tara, in biblioteca micuta ceea ce denota si slaba mea culturalizare. Am impresia ca il copii pe Eliade, poate asta si fac, dar am inceput sa scriu aceste ganduri inainte sa inteleg ceea ce Eliade scria. Uneori am impresia ca nu stiu nimic si asa este. Pentru ca nu stiu nimic. Aici cu siguranta l-am copiat pe Eliade. Nu stiu ce am de gand sa fac cu aceste randuri negre. Macar Eliade avea un ideal: acela de a face un roman. Dar eu ce sa fac? Frica de a numi aceste randuri roman imi biciuie si ultima farama de speranta ce mi-a mai ramas. Actualizare dupa o luna, cand am recitit din nou acest paragraf: Cata mediocritate in ultima fraza!

Am inceput compunerea mea cu descrierea toamnei si cu melancolia ce ,chipurile, imi distruge pieptul invelit in frunze de toamna. Mi-am propus ca de acum incolo sa scriu realist. Cine ar citi ceva impopotonat excesiv cu balarii roz de fata? Realist si adevarat, sa scriu ca intr-un jurnal. Pana la urma nimeni nu va sti daca ceea ce scriu eu este adevarat… se pot numai gandi la adevarul din vorbele mele, isi pot imagina ca exista sau chiar sa se convinga. Dar asta nu inseamna ca exista cu adevarat.
Tema romanului este una banala si exploziva: adolescenta. Intriga este cea care-mi lipseste, iar fara ea actiunea nu se declanseaza. Expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii, punctual culminant si deznodamantul sunt momentele subiectului care trebuie scrise in orice compunere demonstrativa la limba si literatura romana a unei opera epice. Tocmai intriga si celelalte momente imi lipsesc mie, caci expozitiune am din plin.
Vreau sa ma laud. Simt nevoia sa ma laud fiindca stiu ca nu toti pot scrie atat de impopotonat ca mine. Ma si imaginez citind cele scrise cu voce tare si mandra… atat de mandra de aceste cuvinte care nu sunt altceva decat fleacuri. Eu stiu asta, dar ei nu. Ei cred ca sunt un geniu la romana, la compuneri, dar sunt un nimeni care intr-o zi cand n-avea ce face s-a apucat sa scrie cuvinte in vant. Da.. da! Asta fac! Scriu cuvinte fara nici un Dumnezeu ca dupa sa dau iama la ceilalti sa le citesc… sa ma laud pentru ca asa sunt eu. Asa sunt eu!
Incerc sa ii privesc cu superioritate pe cei din jurul meu, dar asta nu ma face decat sa ma simt mai mica cand ii vad ca nu se framanta, ca nu au gandurile urate care pe mine ma apasa. Dar pana la urma ce ganduri as putea avea eu, o fata de saptesprezece ani, incat sa ma apese atat de tare? Fleacuri si iar fleacuri. Imi este rusine ca m-am putut compara cu Eliade. Imi este rusine ca l-am pomenit. Imi este rusine ca nu stiu cum sa ma exprim si nici nu inteleg ce vreau sa exprim. Sunt o fire rusinoasa de altfel. Baietii ma sperie fiindca sunt diferiti, iar eu nu pot nici macar sa port o conversatie decenta cu ei. Poate “ sperie" e mult spus. Trebuie acum sa ma culc si sa incerc sa fac in asa fel incat aceste ganduri care puse pe hartie par atat de diferite fata de ceea ce credeam eu ca gandesc, sa nu-mi strice somnul. De la o vreme nu mai dorm bine.

***

Voua, celor cu multa experienta in cuvintele pe care nu le-ntelegeti … macar de-ar fi ale voastre; voua, cele care va luati masca de acasa, pornind c-o tencuiala falsa spre prostime ; voi, cele mereu acelasi in toate, ce treceti pasive peste scena vostra putreda si roz… pe VOI as vrea sa va… oare ce “ sa va… “ , sa va nimic, sa va las asa cum sunteti, fiindca si eu sunt ca voi.

Am terminat de citit “ Enigma Otiliei”. Toamna a disparut odata cu melancolia ei, ca si vara si, desi e primavera afara, eu oare de ce vreau sa scriu despre toamna?

Subiect: Re: O banala scrisoare... Lun 02 Dec 2013, 20:14

Dumnezeule… oare asta e dragostea? Asteptare in van, orgoliu, suferinta? Mai stii? Mai stii cand imi vorbeai? Cand erai acolo? Cand… cand? Cand s-au intamplat toate acestea? Cand te-am iubit? Cand mi-ai dat atentie? Cand? Cand am crezut ca ma iubesti? Cand am crezut ca e acolo si palpaie? Cand am crezut.. cat o sa mai cred?
De ce plang? Acum… spune-mi de ce plang! De ce inca mai astept si sper ca vei fi acolo?
Ai fost primul. Si pentru ca ai fost primul, te urasc. Nu te doream, atunci, in viata mea. Nu voiam sa-mi deschizi ferestrele si sa patrunzi inauntru ca o furtuna. Dar ai intrat, in interiorul meu, spargand geamurile si desirand draperiile groase, trase bine. Sfarsit de vara, inceput de toamna era atunci… Si fara sa stiu… mi te doream atat de mult…
Rad acum si ma intreb cum am ajuns sa te iubesc? Dar oare te iubesc? Folosesc cuvantul acesta cu atata usurinta. Nu stiu daca te iubesc. Stiu doar ca sufar. Stiu doar ca plang din cauza ta. – intrerup scrisul pentru a-mi lua un mar si o banana de la bucatarie-
Deja ma simt mai bine pentru ca aproape te-am uitat. Stiu ca atunci cand am sa ma culc, voi plange sub plapuma. Stiu ca maine am sa-ntorc capul pe strada dupa tine, iar tu… tu nu vei fi acolo. De ce? Fiindca m-ai uitat. Fiindca nu ma iubesti, nu tii la mine, nu ma placi si nici n-ai facut-o vreodata. Nu mai esti al meu si nici n-ai fost vreodata.
Nici acum nu cred ce am facut. Am uitat de mine, de mama, de lume si m-am aruncat in bratele tale, pe locul din spate al motorului rosu. Vid si nimic…nu mi-a fost frica sa ma urc cu tine sau poate nu am constientizat. Cred ca nu am constientizat. Nu stiam unde naiba ma duceai, desi erau aceleasi strazi pe care mergeam singura, atat de cunoscute. Erai tu, motorul, cerul, vantul si viteza. Viteza…da… ti-am spus ca imi place viteza, iar tu ai accelerat puternic. Mi te-am inchipuit zambind cand ti-am strigat asta in ureche. Imi face rau…scrisul despre tine imi face rau…
Da… iti vedeam spatele, ti-l imbratisam si voiam sa ma lipesc mai tare de tine. Vreau sa cred ca macar pentru o clipa ai fost al meu, ai fost cu mine…doar cu mine…
Si.. ce ciudat…cred ca tot eu te-am alungat. Da… te-am alungat, iar tu ai plecat fara sa privesti inapoi… iar eu te-am lasat… du-te! N-am nevoie de tine! Desi… pleaca.

Absurd…atat de absurd… am nevoie de tine..