Capitolul 1
 
   Milioane de picuri de ploaie ma lovesc de parca as fi comis un pacat. Sufletu-mi arde pe dinauntru...ies aburi din el...  Mintea imi este inundata in mi si mi de ganduri, la fel ca in orice moment.  Alerg insetata de iubire, de intelegere in ploaia aspra a diminetii. Sufletu-mi urla pe dinauntru, vrea sa iasa, sa fie liber... Pana si cerul oglindeste durerea sufletului meu... o durere anomalica...o durere de nedescris.
   Imi indrept ochii de un verde ispititor, precum al ierbii proaspete din dimineata, si ma gandesc  „De ce eu!?”. De ce sunt inzestrata cu aceasta boala incurabila, anorexia!?! De ce n-am putut fi o fata normala inca de la inceput? De ce n-am putut fi slaba inca de la inceput!?! De ce alte fete castiga un corp frumos fara munca, iar eu trebuie sa ma dau cu capul de pereti pentru a castiga asa ceva?
    Multi ne punem asemenea intrebari... insa ni le punem degeaba! Nimeni nu ne va putea raspunde la ele! NIMENI! Nici macar cel mai intlept om din lume! Nici macar el! Am ajuns sa urasc din ranunchi intrebarea  „Ce ai mancat azi?”, pusa de diferite persoane, unele pe care nici nu ai vrea sa le vezi.
    In tot acest timp am trecut din anorexie in bulimie... Erau zile in care beam doar apa, fericita c-am sa slabesc...Erau si zile in care ma umpleam de mancare pana nu mai puteam sa ma misc, suferind in timp ce imi provocam voma in WC-urile scolii. N-o faceam pentru ca asa vroiam...pur si simplu nu te poti controla... Esti precum un somnambul in acel moment... Nu conteaza cata vointa ai, tot intr-un finala nu vei reusi.
     Imi inchid ochii si ma opresc. Cu pasi lini, de lebada, ma indrept spre casa. Odata intrata inauntru zambesc... Maine urma o zi speciala... prima zi de liceu. Ma dezbrac, ramanand doar cu lenjeria pe mine si ma urc pe cantar. Observ cele 39 de kg ce ma deranjau putin. Insa ma impac cu ideea gandindu-ma la ziua ce va urma. Deodata, un sunet alarmant imi intrerupe sirul gandirii, acesta fiind soneria telefonului.
-Da! raspund eu usor ametita.
-Sakura, azi avem repetitie la ora 3. S-ar putea sa avem un solist in trupa, asa ca ar trebui sa fi la timp la sala de repetitii.
      Spun un „Ok!” vioi si inchid telefonul.  Inca din vara eu si Naruto am planuit sa ne facem o trupa. Eu fiind chitarista solo, iar el basist. Astfel, ni s-au alaturat Neji, chitaristul ritmic al trupei si Shikamaru, tobosarul.
      Izbucnesc intr-un ras malefic, usor exagerat. Un zambet sadic mi se schiteaza pe fata, iar ochii imi devin ageri, precum ai unui vultur. Reusesc sa-mi introduc mufa de la casti in telefon si izbucnesc intr-o mare de ganduri, astfel trezindu-ma la ora 2. Uitandu-ma la ceas ma ridic repede din pat. Imi deschid dulapul de unde imi iau tricoul preferat, negru, cu Iron Maiden, niste colanti negri si o bandana neagra pe care o port infasurata la mana. Imi indrept parul lasandu-l rebel pe spate si o iau la sanatoasa spre sala de repetitii.
      Ajunsa acolo observ ca era deja ora trei si zece minute. Deschid usa usor, sperand ca nimeni n-o sa ma vada, insa ochii mi se maresc considerabil de mult la auzul vocii viitorului solist al trupei. Este un baiat destul de misterios din cate se vede. Are parul negru, precum al noptii, iar ochii negri ca cel mai intunecat abis...In care te poti pierde usor...
- So save your breath I will not care
 I think I made it very clear
 You couldn't hate enough to love
Is that suposed to be enough?
   Nu fac doi pasi ca toata lumea se uita la mine ca si cum as fi comis o crima. Ma prefac ca nu s-a intamplat nimic, insa Neji ma ia la trei pazeste intr-un final.
-Ai uitat sa-ti potrivesti ceasul din nou? Intraba el destul de iritat, cu o esenta de ironie.
-Poate...raspund eu usor amuzata de cele intamplate.

Imi place! Ideea, continutul, toot! Trebuie sa continui ideea asta, e adorabilicioasa!

Daný was here . :) :*
A bientôt! Bisseaus! Au revoire!

Ei bine se pare ca am adus si capitolul 2. Imi pare rau pentru intarziere, insa am avut destul de multa treaba in ultimul timp... Sper sa va placa :)


Capitolul 2


-Ei bine...spune el incercand sa mi-l prezinte pe baiatul ce sigur avea sa fie viitorul nostru solist, insa il intrerup prezentandu-ma.
-Hei, sunt Sakura! Bine ai venit in familie!
  La cele auzite ceilalti membri ai trupei zambesc plini de caldura, insa brunetul avea o figura de gheata... Cu greu puteam citi expresia ochilor sai.
-Mda...Sunt Sasuke...spune acesta ingandurat.
   Nu bag in seama gerul din cuvintele sale, insa imi scot din husa chitarii partiturile ce aveam de gand sa i le dau. Aveam de gand sa muncim mult pentru a ajunge unde vrem, cel putin eu asta vroiam.
-Uite, acestea le vom canta la festivalul ce va avea loc in trei luni! ii inmanez partiturile, insa acesta le ia la fel de rece, fara macar sa exprime ceva pe fata sa.
    Dupa 3 ore de repetitii ne-am hotarat sa plecam acasa. Imi imbrac prietena in husa ei si ma indrept spre iesire spunand un simplu „Pa” oftat. Cum ies din cladire ma uit spre cerul de-un albastru senin...se pare ca nu va mai ploua prea curand. Vantul adia incet, precum un cantec, astfel fluturandu-mi cateva suvite. Crengile se miscau incet, dansand in mutualitatea naturii. Pana si parfumul rece al toamnei il simteam, astfel ajutandu-ma sa nu ma mai gandesc la nimic urat.
     Pe drum ma intalnesc cu Ino si Hinata. Acestea radeau, ca de obicei, si se distrau pe seama subiectelor noastre inteligente de discutat.
-Sakura, spune Ino vesela, nu stii ce baiat frumos am vazut iesind de aici!
     La auzul spuselor ei izbucnesc intr-un ras nemaipomenit. Banuiam ca vorbeau despre Sasuke, insa nu spun nimic. La prima vedere l-am simtit destul de rece...Insa fiecare cu problemele lui...Fiecare avem cate un defect care ne caracterizeaza intr-un fel sau altul.
-In fine...spun eu oarecum ingandurata... ma duc acasa, ne vedem diseara!
      Ma indrept cu pasi marunti spre casa, insa il zaresc pe brunetul cu ochi de zmoala la vreo douazeci de metri departare. Nu incerc sa ii atrag atentia, n-am chef de astfel de lucruri in momentul acesta, asa ca umblu tacut pe strada privind cerul ce se intuneca din ce in ce mai mult.
     Ajunsa acasa imi fac un dus relaxant, dupa care ma indrept spre dulap si imi aleg un tricou cu Bullet for my Valentine, niste blugi negri, usor rupti, si niste tenesi cu tinte. Imi indrept parul, lasandu-l sa pluteasca pe spatele meu si ma privesc ingandurata in oglinda. Nu apuc sa ma mai gandesc la nimic deoarece imi aud minunatul Iphone rezistent la apa, Nokia 100, sunand in toata camera.
-Da, raspund usor adormita.
     Era Hinata. Aceasta spune usor iritata „Daca nu iti misti cur*l ala mai repede presimt ca iti vei lua un viol! Hai mai repede!”. Izbucnesc intr-un ras ce ma ineaca lin...Dupa care pun aceeasi intrebare pe care o pun de obicei „De ce ma screm cand rad?” . I-am inchis telefonul... nu mai avea rost.
     Ies din dormitor, imi iau geaca de un negru intunecat si plec unde numai gandul ma ducea. Iubesc sa ma implimb noaptea afara. Este ca si cum as trai...cu adevarat... Stelele ma priveau zambindu-mi si spunandu-mi „Totul va fi bine, ai sa vezi!” iar urletul lupilor imi aduceau milioane de ganduri meschine, insa placute. Merg ce merg, insa ajung langa un cimitir... Totul ar fi decurs favorabil daca n-as fi auzit acea voce zbierand disperata „De ce!?”.
     Deodata simt ca trupul imi ieste invelit de un fior dureros. Imi indrept pasii spre poarta cimitirului, parca stiind ca va fi cea mai mare greseala a mea. Ochii mi se maresc, inecati in spaima. Pana si pasii imi sunt tematori.
     Langa un cimitir il zaresc un brunet stand in genunchi pe pamant si strangandu-l in pumni ca si cum nu va mai trai nicicand in liniste. Ma ascund mai bine inspatele unui tufis insa acesta ma simte:
-Cine esti!? intreaba acesta zbierand de durere. M-am saturat de voi oamenii care nu stiti decat sa radeti, insa nu stiti ce este in sufletul omului de care radeti...Nu stiti ce faceti!
     La auzul acestor cuvinte o lacrima mi se prelinge pe chip. Recunosteam acele cuvinte...le-am spus de atatea ori...De atatea ori mi-am plans aceasta durere in acelasi fel ca el...
-Scuza-ma...spun oarecum intristata. Stii, n-am de gand sa rad de tine...Doar...doar uita ca am fost aici...
      Astfel am luat-o la fuga spre iesirea din cimitir inundata de propiile-mi lacrimi... Sunt o lasa, puteam sa-l ajut... Astfel ma intorc si zaresc acelas brunet stand intins pe iarba verde de langa mormantul persoanei sale dragi. Acesta tresare la vederea mea, insa si eu fac acelas lucru cand realizez ca este Sasuke. Tremuratul pune stapanire pe intrgu-mi corp.
-Sasuke!? intreb uimita.
      Nu mai era acelasi brunet rece de acum ceva ore, era ceneva ce suferise nespus de mult la pierderea unei persoane dragi...
-Ce ti s-a intamplat?