Black & white.

Perlă neagră.

Știi, lumea învață să prețuiească pe cineva numai când respectivul sau respectiva dispar subit din peisaj. Nici cazul meu nu e o excepție. Adoram să merg cu el pe stradă, să-mi vorbească și să mă strângă în brațe. Obișnuiam să ne plimbăm noaptea, cel mai mult. Uram că oamenii de acolo ne aruncau mereu priviri bănuitoare. „E prietenul meu cel mai bun, deștepților!”, voiam să le spun, dar de fiecare dată când îmi vorbea, îmi înghițeam cuvintele pe loc. Vocea lui, ușor subțire, îmi gâdila auzul, uitând pe dată de lumea ce mișuna pe lângă noi. Până să-l întâlnesc pe el, nu mai auzisem niciodată o voce așa angelică și cuvinte atât de blânde, spuse la momentul potrivit. Nu mă miram că obișnuia să cânte la corul Bisericesc. Restul rămâneau surprinși în fiecare duminică, analizându-l mai ceva ca pe un obiect de muzeu. Spre deosebire de ei, treceam pe acolo doar ca să-l privesc din umbră, nu să mă minunez. Petreceam ceva timp împreună, deci eram conștientă de inocența lui pură. Totul mergea bine, mă simțeam ca în Rai, doar stând în dreapta sa. Nu înjura niciodată, nu consuma alcool și nici nu murea după s*x precum restul adolescenților. Vorbea numai când trebuia să vorbească, frumos, fără vorbe porcoase. Dacă aveai nevoie să fii singur, te lăsa singur, însă, înainte să te lase așa te consola. Știi, într-o seară mi-a mărturisit că mă iubește. Am reacționat aiurea, nici nu știam cum să-i răspund, dar el m-a înțeles. „Poți să-mi răspunzi când vrei tu”, mi-a spus. Îmi simțeam fața caldă și roșie, iar inima îmi bătea mult prea tare. Următoarea zi am plecat înapoi în orașul meu. Țin minte că în ziua aia l-am strâns în brațe cât am putut de tare, promițându-i că o să-i dau un răspuns când ma întorc. Adevărul e că și eu îmi doream să ieșim, să fim un cuplu și să facem tot ce fac ei, treptat. Știam prea bine că el n-o să mă rănească. Timpul a trecut atât de încet încât am crezut că o să-mi iau câmpii. Orele de la școală deveneau, practic, neatractive. Îmi doream să mă întorc la el. Imaginea lui îmi ocupa mintea, restul dispăruseră. Ochii albaștri, blânzi și iubitori, mă urmăreau peste tot. Și a sosit, cu greu, ziua în care mă întorceam. L-am sunat de nenumărate ori pe telefon, însă nu-mi răspundea. Îmi făceam șcenarii în cap, cum că se supărase pe mine, cum îi răspund, că poate e pe afară sau îi este pe silențios, cum o să mă strângă în brațele lui mari și calde... Era cam neobișnuit să nu mă aștepte nimeni în gară, dar am trecut peste. Am luat un taxi ca să ajung mai repede la el, inima îmi bubuia bucuroasă, iar eu zâmbeam ca o nebună. Acasă la el am găsit-o pe mama lui plângând. Brusc, stomacul mi s-a strâns dureros, în gât punându-mi-se un nod imens. „D-De ce plângeți?” am întrebat-o, grăbindu-mă să îi ofer un șervețel. „Copilul meu a murit aseară, cum să nu plâng?”. Am căzut pe jos, lângă femeie. Din ochii ciocolatii au început să-mi cadă lacrimi, una după alta, întunecându-mi privirea. Mi-am dat capul pe spate, încercând cu greu să mă uit la cer. Era senin. „Cum să-ți răspund acum... dacă tu ai murit?”.

Un gând.

Totul a început ca o joacă banală, lipsită de seriozitate, lucruri morale, pretenții ori altceva. Noi doar căutam o cale prin care să înfrânăm poftele trupești, devoratoare și înnebunitoare. Adoram să-mi trec degetele printre șuvițele lui decolorate și dese, în lumina lunii, ce se zbătea să ne observe de după perdea. „O noapte, îmi ajunge atât”, dar lucrurile nu-ți ies, aproape niciodată, conform planului. Ele se ridică să lupte, astfel că alegerile tale și toată acțiunea se duce pe apa sâmbetei, aducându-ți probleme peste alte probleme, înghesuindu-se fiecare, la rându-i, să te rănească. Am vrut să mă fac dispărută din viața lui, chiar dacă am avut parte de o seară minunată, în brațele lui mari și calde, chiar dacă zâmbetul ăla cuceritor a reușit să mă înnebunească. Voiam să dispar definitiv, ca și cum nu ne-am fii cunoscut vreodată. Asta trebuia să se întâmple... până m-a sunat și mi-a spus „ai planuri în seara asta?”. Atunci, totul s-a dus naibii.

Din păcate pentru mine doar pe jumătate am savurat prima creaţie. A doua, datorită mărimi ei mici, am terminat-o. Cred că ţi-am mai admirat eu unele lucrări, însă nu am reuşit a mă ţine de ele cum trebuie.
Aici îmi este mai uşor şi vreau să mă repet, chit că îţi place sau nu - scrii frumos. Ai un stil drăguţ de a aşterne ideile pe "hârtia" virtuală. Şi mereu mi-au plăcut subiectele pe care le-ai ales.
Legat acum de ultima compunere, ca să-i spun aşa. Ce m-a făcut să zâmbesc a fost finalul. Foarte degajat şi cu impact, zic eu.
I do really like the mood that you created. And i'm hoping to see more of your stories. Don't you ever stop posting here.

Rasa umană.

Oamenii îmi displac. Întotdeauna am fost de părere că sunt ființe demne de dispreț, umplute cu venin până în măduva oaselor și gata să-și omoare și „Dumnezeul” pentru un bănuț în plus. Am fost și sunt o observatoare anonimă, o străină ce continuă să analizeze purtarea acestor animale umane și-n ziua de astăzi. Am văzut distrugere, ochi înlăcrimați, durere și zâmbete crude, toate în această lume de rahat. Minciuna a ajuns deasupra adevărului, oamenii tind să-și păstreze conducătorul, președintele, de frică și de neputincioși ce sunt, pe când generația ce se credea că se duce de râpă e dusă de mult. Copii care țin în brațe alți copii, rasism, sărăcie, hoție, bârfă. Ar fii multe de enumerat, însă nu dețin timpul și nervii necesari pentru a face asta. Și chiar dacă am spus numai lucruri negative, încă mai există și dragoste adevărată, milă și bunătate, deși, sunt extrem de rare. Mai sunt, de asemenea, peisaje încântătoare și orășeni sinceri. Eh, întotdeauna am urât minciuna și am spus ce am avut de spus pe loc fără vreo remușcare sau sentiment de vină. Am făcut ce mi-a dictat instinctul.

- De ce ai făcut asta?

Mi-am mutat privirea de la fereastra prăfuită la femeie. Psiholoagă. O meserie care-ți încearcă nervii și răbdarea la maxim, dar pe care, eu una o apreciez. Ochii ei spălăciți și negri mă fixau serioși, ceea ce m-a determinat să îmi întredeschid gura și să vorbesc. Nu că m-a intimidat ori altceva, ci, mă simțeam datoare să-i răspund în vreun fel sau altul.

- Am făcut-o că am vrut, i-am răspuns pe un ton detașat, ridicându-mă de pe scaunul din lemn.

- Unde mergi, domnișoară? Încă n-am terminat ședința.

Am râs răutăcios.

- Oh, ba am terminat aici, crede-mă, bătrâno. Spune-i ca data viitoare când vrea să se pună cu mine să se gândească de două ori, altfel n-o să mai scape doar cu nasu rupt. La revedere, i-am șoptit după ce am deschis ușa, peste umăr.

Îmi displac oamenii, însă nu pot schimba ceea ce e deja făcut. Nu trebuie să uit că fac parte din aceeași rasă cu ei și că, dacă sunt rănită sau provocată de un altul sau o alta nu dau înapoi, ci, lupt.

mulțumesc de comentariu :3

Finalul.

Final. Un cuvânt ușor înmuiat în tristețe pentru unii, când pentru alții semnifică o împlinire totală. Toții adolescenții se plâng de școală, că e grea, ba că primesc prea multe teme și nu-și văd capul de treabă, de colegii de clasă, de profesorii enervanți și severi, însă la final fiecare dintre aceștia varsă lacrimi sau trec de poarta școlii cu părere de rău că n-o să mai petreacă timp înăuntrul instituției de învățământ. De asemenea, poveștile, fie ele polițiste sau romanele de dragoste, cărțile de groază, toate beneficiază de propriul final, fie el bun sau rău, însă tot timpul așteptat de către cititori. Filmele. Relațiile. Știi? Când îți găsești un iubit „perfect” și crezi cu încăpățânare că el e cel care merită să-i dăruiești inima și să-ți petreci viața alături de el. Întâlnirile par perfecte, săruturile, îmbrățișările și șoaptele scăldate în iubire. Toate... par atât de perfecte încât nici nu stai să te gândești la finalul ce-o să vină, până la urmă, înaintea voastră. Și chiar dacă nu vă desparte lumea sau certurile acelea banale, din fiecare seară, o s-o facă finalul, căci el poate însemna sfârșitul vostru. Înțelegi? Nimic nu e veșnic. Nici măcar iubirea. Așa cum vine, așa și pleacă pentru că așa suntem noi și restul lucrurilor. Fiecare se plimbă prin lume în căutarea propriului său final. Astăzi poate fii al tău sau al lui. Al vostru.

Tocmai ne-am despărțit.