La răscruce de drum

La răscruce de drum

Orologiul fixat pe peretele înalt, de un alb nu tocmai imaculat al gării indica ora 9:00 a.m. Trenul îşi face şi el prezenţa nu la foarte mult timp după această oră, cam cinci minute întârziere de la ora fixă. Chiar dacă nu părea o perioadă prea semnificativă, pentru mine era o eternitate. Trebuia să scap neapărat din acest oraş mizerabil. Să las trecutul în urmă. Trebuia să fug. Să scap de consecinţele faptelor mele nu tocmai creştine. Dar cine mai este cu adevărat creştin în ziua de azi?

Îmi ocup un loc lângă geam într-unul din vagoanele murdare datorită neglijenţei personalului, fiind într-un fel scârbit de ce era în jurul meu. Speram să fi nimerit corect locul inscripţionat pe bilet. Ochii nu mă mai susţineau prea bine de la supradozele de cafeină şi nicotină din ultimele două zile. Două zile de coşmar. Încă îmi amintesc printre frânturi ochii ei blajini, observându-se cu uşurinţă o îngrijorare profundă. Totuşi, urmărindu-mi cu căldură fiecare gest, degetele ei îmi ating obrajii roşii de furie, încercând parcă să absoarbă din ardoarea lor, să mă salveze, să mă readucă pe calea cea dreaptă. Ea era singura care nu mă judeca, care a fost cu mine până în momentul în care am alungat-o eu cu forţa. Ţineam prea mult la ea ca să mai continui să îi fac rău, să o mai necăjesc cu ceea ce înseamnă să ai un copil viciat, vicii periculoase, poate chiar prea periculoase.

Era prin vara lui 1995, având dulcea vârstă de şaptesprezece ani. Eram un puști, pot spune, nu gustasem încă aroma vieții. Petreceam prea mult timp îngropat în tot felul de cărți, știam ce vreau de la viață: să am bani. O sumedenie de bani care să îmi satisfacă toate nevoile pe care nu mi le-am putut mulțumi în toți acești ani. Mereu am dus o viață plină de lipsuri, în care mama adormea în fiecare seară cu lacrimi în ochi din cauza neajunsurilor, dezamăgită că nu îi poate dărui o viață mai bună unicului fiu. Mereu am trăit cu grija zilei următoare, asta până când am dat față în față cu destinul. Țin și acum minte acea zi, de parcă a fost chiar ieri: o seară umedă de august, goneam străzile de unul singur, măcinat de vestea primită în legătură cu starea de sănătate a mamei, fiind suspectă de cancer în primă fază la pancreas. Era tratabil deocamdată, dar medicațiile erau mult prea scumpe pentru buzunarul nostru. A fost o lovitură dură exact sub centură. Mă aflam într-unul din ghetourile orașului, dintre cele mai mizerabile, mai întunecoase. Nici eu nu știu cum ajunsesem acolo, afundându-mă prea mult în gânduri, neconștientizând unde mă port picioarele.

La un colț de stradă, se afla ”destinul”, observându-i prezența abia după repetate strigări. El mă readuse cu picioarele pe pământ. În momentul în care îmi făcu semn să mă apropii, simțeam pericolul bătându-mi la ușă. Chipul îi era împânzit de cicatrici și corpul acoperit de tatuaje, dar, în schimb o urmă de curaj răsărise în interiorul meu, parcă de nicăieri.

- Nu mi se par potrivite astfel de locuri pentru o plimbare de seară, singur… îmi spune el cu o voce oarecum amuzată dar și dură. Era genul de replică care probabil ar fi trebuit să mă înfioare, dar subit, crease exact opusul, mă încuraja. Simțeam că nimic și nimeni nu mă mai poate răni în vreun fel. Eram oricum mult prea distrus pe interior pentru a-mi mai păsa de restul.

- Probabil... îi răspund cu un aer de dezinteres. Atunci s-a apropiat mai mult, iar pe chip i se așternu un zâmbet ștrengărește. Atunci relevația apăruse: și el avea nevoie disperată de ceea ce eu am căutat toată viața: un prieten. Am pierdut ore bune unul în compania celuilalt, la un moment dat, chiar și ploaia ținându-ne companie.

Anii au trecut, schimbări majore s-au produs în viața mea. Eram prin toamna lui '99, iar eu aveam de scos din țară zece tinere cu vârste variate. Devenisem ceea ce nu credeam vreodată că voi ajunge: un traficant de carne vie. Nu mă puteam plânge din nicio privință. Duceam o viață regește, banii nu mai erau o problemă, dar cu fiecare minut îmi doream din ce în ce mai mult. Voiam să am lumea la picioare...

-Biletul, vă rog! mă trezeşte o voce de femeie din amintiri. O femeie trecută de prima vârstă, cu o siluetă plinuţă şi un chip pe care anii nu au uitat să îşi pună amprenta, mă studia oarecum sfidătoare. Scot din geanta maro, din piele uzată tichetul pe care doamna îl aştepta. Ochii i se liniştiseră la vederea lui, probabil crezând că sunt vreun fel de clandestin. Îşi reia treaba cu ceilalţi pasageri, iar eu îi privesc spatele lat, asta amintindu-mi de prima fată de care îmi bătusem joc.

În toamna lui '97, stăteam cu Arthur, prietenul meu tatuat cu care mă împrietenisem în cartierul dubios acum mai bine de doi ani, eram pe una din aleile întortocheate din centrul orașului, dorind să gustăm una din cele mai mari plăceri ale vieții: femeile. Atunci am întâlnit-o pe Maya. O fată cam cu un an, doi mai tânără ca mine. Avea un chip atrăgător, ochii precum oceanul, buze cărnoase, piele cu mici imperfecțiuni acneice și părul de-o culare sângerie. Trupul său, în schimb era cam durduliu, acesta fiind dezavantajul ei. Nu am petrecut prea mult timp cu ea. Voiam doar să ajungă în patul meu, ca mai apoi să mă laud amicilor că m-am culcat cu o tipă durdulie abia întâlnită. S-a lăsat ușor pradă ”farmecelor” mele. La nici trei zile de când o cunoscusem, deja ajunsesem la punctul propus. Îmi apăruse o urmă de regret când i-am observat lacrimile vărsate la auzul celor rostite de mine imediat înainte ca ea să își ducă la bun sfârșit intenția de a mă îmbrățișa, readucând-o prea brusc cu picioarele pe pământ.

-Ce vrei să faci?! Dispari! Nu am vrut niciodată mai mult decât ce s-a întâmplat. Probabil ea în aceste câteva zile, își pusese mari speranțe. Lăsasem deoparte latura mea sensibilă, devenind ceea ce nicio mamă nu și-ar fi dorit pentru fiica sa. Atunci a fost ultima dată când am mai auzit ceva de Maya. Poate doar câteva serii de glume pe tema asta din gura tovarășilor, răspunzându-le doar cu un mârâit iritat.

Cerul cenuşiu îmi dădea senzaţia ca şi cum aş fi singur pe lume. Şi chiar aşa era. Luasem o decizie ce nu mai includea pe nimeni din trecut. Nici măcar pe propria mamă. Nu suportam să mă mai uit în ochii ei, şi să văd reflexia unui fiu care nu o merita. Poate într-o zi, în viitorul apropiat, mă voi putea duce cu capul ridicat în faţa ei, spunându-i: ,,Mamă, m-am întors, e aici fiul tău demult pierdut”.

Pe bancheta din faţa mea se află o copilă de vreo cinci anişori, cu un chip de-o pură inocenţă, ţinând-o de mână probabil pe femeia care i-a dat viaţă, asemănarea dintre cele două fiind izbitoare. Atunci mi-am reamintit începutul a ceea ce sunt acum, atunci făcând asta pentru un gest nobil…

- Mami! Uite! Am făcut rost de bani pentru tratamentul tău! Mamă, te poți vindeca acum! Ochii săi mereu calzi erau acum inundați în lacrimi. Puteam vedea fericirea, simțeam fericirea. Amândoi o trăiam.

- Dar, dragule, de unde ai putut face rost de atâția bani? întrebarea m-a trezit din încântare ca un duș rece. Ce îi puteam spune? ,,Păi, mami, m-am înhăitat cu niște tipi cu care cel mai probabil tu nu ai fi de acord să îmi petrec timpul, și s-a întâmplat ca ei să fie implicați în ceva afaceri ilegale, începând să vând droguri unor persoane pe care nici nu le cunosc, distrugându-le viața cel mai probabil. Dar am făcut-o pentru tine, să te vindeci! Să fii mult mai mult timp alături de mine!” Nu, cert nu îi puteam dezvălui adevărul, ar fi refuzat să primească acei bani murdari, devenind lamentabil foarte dezamăgită de mine. Am schițat un zâmbet forțat, și cu greutate am reușit să șoptesc:

- Mi-am găsit de lucru... nici nu am apucat să spun mai multe, brațele sale tremurânde fiind deja strâns împletite în jurul meu, spunându-mi cât de mândră o fac, și cât de mândru ar fi fost tatăl meu dacă ar mai fi fost printre noi.

Începutul a fost promițător. Totul mergea foarte bine, aveam bani pentru necesitățile zilnice, chiar și ceva în plus. Dar voiam mai mult. Setea mea de mai bine îmi curgea precum sângele-n vene. Mă simțeam dumnezeiește când îmi vedeam răsplata pentru eforturile depuse. Totuși, conștiința își făcea uneori apariția, mustrându-mă. Mama devenea din ce în ce mai curioasă despre presupusul meu loc de muncă, văzând că nu primea prea multe detalii, banii în schimb curgând. Întrebările sale pentru mine deveneau din ce în ce mai sâcâitoare, simțind cum cu fiecare minut alături de ea mă făcea să îmi pierd cumpătul.

Un zgomot asurzitor mă întrerupse din nou. Începuse ploaia. Mi-am îndreptat mâna spre ochiul drept care avea o nuanţă de mov, fiind puţin umflat. Durea… Dar nu era durere trupească, cât era cea sufletească.

Când am primit prima palmă de la doamna mea, a fost ca o mie de bice peste suflet. Asta s-a întâmplat exact când începusem o afacere nouă și chiar foarte profitabilă. Exact atunci, mama observase cu ce tip de persoane mă încurcasem, conștientizând cu ce mă ocupam, sau, măcar, presupunând. I-am explicat cum stă treaba, că nu mai pot renunța deocamdată la această viață. Începuse să plângă și să regrete momentul în care am încetat să fiu băiatul său inocent. Ce altceva ar mai putea face? Era dureros să privesc precum un spectator și să nu pot face ceva să îi alin suferința...

Am ieșit precum un uragan pe ușă în acel moment, însă, nervos... nervos pe ea că nu putea să înțeleagă. Nu conștientizam adevărata sa durere, gândindu-mă că ea își dorește, ca orice altă mamă, să aibă un fiu model. Încă un robot în societate. Acel tip de persoană nu puteam fi. Puteam fi un model doar printre cei de teapa mea, sau, mă rog, mai jos ca mine.

Am urcat la volanul Lincoln-ului negru al cărui proprietar îi eram de ceva luni, gonind cu adrenalina ridicată străzile liniștite. Ajuns la destinație, mă reped spre ușa unei vile de două etaje, intrând ca și cum casa îmi aparținea. Ajuns în livingul imens, amenajat într-un stil modern, cu personalitate, mă așez pe canapeaua din piele lângă proprietar, acesta privindu-mă circumspect. Nu spune nimic, ci doar îmi întinde un pai realizat dintr-o bancnotă. Mă aplec spre masă, având ca punct de destinație oglinda pe care se odihneau câteva liniuțe de praf alb imaculat. Vocea lui Arthur suna în cameră, iar eu, lăsându-mi activitatea precedentă, îl ascult.

- Trebuie să-i închidem gura lui Anderson. Ne amenință de ceva timp că ne face felul dacă nu îi dăm leafa mai mare din afaceri.

- Oricum, niciodată nu l-am plăcut, adaug spuselor lui, și apoi inspir pe o nară lacom una din liniuțe, afundându-mă cu spatele în canapeaua moale, dorind parcă să mă evapor. Din păcate, nu era posibil. Nu era ceva nou să eliminăm astfel de obstacole din calea noastră. Scopul scuză mijloacele.

- Mami, de ce arată aşa ciudat ochiul acelui domn?

- Draga mea, nu vorbi aşa, nu este frumos. Remarca adusă de fetiţa proptită în faţa mea, mă făcu să tresar.

- Asta se întâmplă dacă ai prea multă încredere în unii oameni, îi răspund fetei, nebăgând în seamă replica mamei sale, şi afişând un mic zâmbet în colţul gurii. Nu cred că dădusem un răspuns pe înţelesul unei copile, dar nu aveam nici răbdarea necesară şi nici chef să încerc a o învăţa pe o puştoaică din tren ce e bine şi ce e rău în viaţă. Asta urma să descopere singură pe parcurs, sau poate niciodată. Oricum, până nu trăieşte pe pielea sa, nu se-nvaţă nimeni minte. Aşa îmi zicea biata mea mamă, care încerca din răsputeri să facă ceva să mă scoată din anturaj.

- Dragul meu, știi că eu nu vreau decât să îți fie ție bine. Tu, pentru mine ești mai presus de toate în această lume, te rog, bagă-ți mințile în cap! Ceea ce faci tu acum, mai devreme sau mai târziu tot vor avea consecințe neplăcute.

- Fără durere și strădanie nu se realizează nimic în vața asta, mamă! i-o tăiam eu prompt mai de fiecare dată, încercând să schimb subiectul, care era deja aproape la ordinea zilei. În cele din urmă, s-a săturat să mă tot bată la cap, răcindu-și gura de pomană. Știa că tot ca mine voi face, spunându-mi mai mereu că am moștenit încăpățânarea tatălui meu. Mă întreb, cum ar fi fost dacă ar fi rămas alături de noi. Oare aș mai fi luat-o pe acest drum? Oricum, nu am aflat niciodată cum este dragostea de tată. Mă întreb cum voi face eu față acestei presiuni, asta dacă voi ajunge vreodată în acel moment al vieții.

Într-o seară răcoroasă de vară, prin 2000, am cunoscut-o pe Liseth, probabil una dintre cele mai atrăgătoare femei în viață. Ori eram eu prea înnebunit după ea, ori ochii ei verzi precum iarba crudă îmi făcuseră farmece. Zi și noapte eram doar cu mintea la ea, la corpul ei superb, la pielea sa ca laptele, fără pic de imperfecțiune. Fata avea acel ceva special, care putea provoca chiar și un război. Am invitat-o odată la mine, dar refuzul ei veni precum o grenadă băgată în pantaloni imediat ce siguranța i-a fost scoasă. Nu mai fusesem vreodată refuzat de cineva, mai ales de persoanele de (iertati-ma nu stiu ce vorbesc) opus. Mereu obțineam ceea ce voiam, și, Dumnezeu mi-e martor, acea fată mă obseda. Reușea să mă facă să o vreau din ce în ce mai mult cu fiecare minut scurs. Când îi vedeam buzele ușor accentuate, rozalii, simțeam cum fiecare por din mine dorește să le devoreze. După lungi insistențe, fata s-a hotărât să îmi dea o șansă. Nu pot descrie fericirea care îmi cutreiera tot sinele. Eram îndrăgostit? Mă cutremurau chiar și gândurile îndreptate spre ea, mă înfiorau ideile de o viață în singurătate fără ca ea să-mi mai fie alături. Puteam spune că, în final, și ea a ajuns să mă iubească.

Teama din ochii ei, înainte ca glonțul revolverului lui Arthur să i se contopească cu fruntea, era de neprețuit. Da, cam așa a sfârșit-o Liseth. Eu o iubeam orbește, iar ea îmi făcea felul pe la spate. Făcea parte din echipa FBI-ului, iar ea, din câte am aflat, era în misiunea de a ne spiona. Se pare că ochii legii nu sunt chiar atât de leneși pe cât am crezut. După ce iubita mea Liseth și-a spus ultimele cuvinte ameninţătoare: ”o să ajungeți după gratii oricum, nenorociților!” am fost luat prin surprindere de-o lovitură zdravănă aplicată de asasinul fetei. Se putea observa numaidecât furia ce îl acaparase, din cauză că datorită mie, urma să ne petrecem restul vieții, sau cel puțin o mare parte a vieții la mititica. Mi-o meritam. Asta și încă mult mai mult.

După ce am părăsit vechea măcelărie unde o executasem pe agenta sub acoperire, am întocmit un plan să fugim din țară cât mai repede cu putință. Tocmai ce aflasem că dragostea vieții mele este o trădătoare, că ea de fapt nu m-a iubit niciodată, sau, cine poate ști?-îmi plăcea mie să îmi mai alin suferința din când în când de unul singur cu această întrebare retorică, și trebuia să renunț la stilul de viață cu care am fost obișuit. Să las deoparte tot ce ținea de trecutul meu și să-mi încep o nouă viață.

Ajuns la destinaţie, cu ideea în cap de a o lua de la început, am fost întâmpinat în staţie de vreo zece agenţi FBI, care, Dumnezeu ştie de unde, îmi aflaseră planurile. A fost în zadar să mai fac ceva… Inevitabilul s-a produs. Am fost neglijent şi foarte imprudent. Când doi agenţi mă luaseră de braţe şi mă onorau cu frumoasele accesorii metalice, ţinând vechiul discurs ”tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”, mă gândeam: Oare Arthur o fi scăpat? La întrebarea asta avea să mi se răspundă curând, la proces. ”Mai bine mor, decât să ajung iar la bulău!” –citează procurorul ultimele lui spuse. Hm, nu am ştiut până atunci că el, de fapt, a mai fost reţinut doi ani pentru vătămare corporală. O sumedenie de lucruri încă îmi erau dileme faţă de viaţa lui Arthur. Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, dar nu voi uita vreodată că datorită lui, am avut un trai mai bun, iar din cauza mea, şi-a pus capăt zilelor.

- Şi așa ai ajuns aici?! Din cauză că ți s-au aprins călcâiele după o gagică? cam astea erau replicile noilor mei amici de la răcoare, la auzul istorisirii mele printre buzele sparte din cauza încăierării cu alţi deţinuţi şi a tratamentului aplicat de gardieni. Trupul îmi era mai mereu plin de vânătăi, sânge uscat sau proaspăt, contuzii şi oase rupte…

Povestea vieţii mele… O poveste, care a început la fel de rău, pe cât s-a terminat…Poate acum, pentru mine e prea târziu, dar nu şi pentru alţii, care au şansa de a-şi alege un alt drum …

Ma mir ca n-a trecut nimeni pe la one shot-ul tau :( Mie chiar imi place! A fost unul foarte dragut, care chiar m-a surprins pe parcursul actiunii. O idee de one shot care m-a facut sa citesc pana la capat!
Daca se poate, cand mai scrii oane shot-uri, sa ma anunti si pe mine!

S. Felicia a scris:: La răscruce de drum

Orologiul fixat pe peretele înalt, de un alb nu tocmai imaculat (virgulă) al gării indica ora 9:00 a.m. Trenul îşi face (Întrucât ai început cu timpul verbal trecut, toate verbele vor fi la acest timp, fără prezent.) şi el prezenţa nu la foarte mult timp după această oră, cam (Eu aş folosi termenul aproximativ) cinci minute întârziere de la ora fixă. Chiar dacă nu părea o perioadă prea semnificativă, pentru mine era o eternitate. Trebuia să scap neapărat din acest oraş mizerabil. Să las trecutul în urmă. Trebuia să fug. Să scap de consecinţele faptelor mele nu tocmai creştine. Dar cine mai este cu adevărat creştin în ziua de azi? (Teoretic, creştinismul, la nivel mondial, este cea mai importantă religie din punct de vedere numeric. Exprimarea este greşită, te-ai fi putut raporta la credinţa în Iisus Hristos, asupra mesajului universal.)
Îmi ocup un loc lângă geam într-unul din vagoanele murdare (virgulă) datorită neglijenţei personalului, (Astfel de adăugiri sunt inestetice şi ostile. Desigur, personalul are o parte din vină, dar vinovaţii principali sunt călătorii. Prin urmare, doar din această sintagma, cititorul îşi poate da seama de superficialitatea personajului principal masculin.) fiind într-un fel scârbit de ce era în jurul meu. Speram să fi nimerit corect locul inscripţionat pe bilet. Ochii nu mă mai susţineau prea bine de la supradozele de cafeină şi nicotină din ultimele două zile [size=16](De fapt, oasele sunt cele care conferă corpului o formă şi un suport, analizatorii au alt rol. Nu ştiu despre nicotină, poate am să mă interesez cândva, dar cafeina are un rol energic, prin urmare, nu poţi să spui că motivul pentru care i se lipesc pleoapele e din cauza excesului de nicotină, respetiv cafeină.). Două zile de coşmar. Încă îmi amintesc printre frânturi (virgulă) ochii ei blajini, observându-se cu uşurinţă o îngrijorare profundă. Totuşi, urmărindu-mi cu căldură fiecare gest, degetele ei îmi ating obrajii (Tu ai naraţiune subiectivă, scrisă la persoana întâi, iar această structură este scrisă la persoana a doua. Verbul ar fi trebuit scris la trecut: degetele ei îmi atingeau obrajii) roşii de furie, încercând parcă să absoarbă din ardoarea lor, să mă salveze, să mă readucă pe calea cea dreaptă. Ea era singura care nu mă judeca, care a fost cu mine până în momentul în care am alungat-o eu cu forţa. Ţineam prea mult la ea ca să mai continui să îi fac rău, să o mai necăjesc cu ceea ce înseamnă să ai un copil viciat~~, vicii periculoase, poate chiar prea periculoase.~~ [/size]
Era prin vara lui 1995, având dulcea vârstă de şaptesprezece ani (Lipseşte subiectul). Eram un puști, pot spune, nu gustasem încă aroma vieții. Petreceam prea mult timp îngropat în tot felul de cărți, știam ce vreau de la viață: să am bani. O sumedenie de bani care să îmi satisfacă toate nevoile pe care nu mi le-am putut mulțumi în toți acești ani. Mereu am dus o viață plină de lipsuri, în care mama adormea în fiecare seară cu lacrimi în ochi din cauza neajunsurilor, dezamăgită că nu îi poate dărui o viață mai bună unicului fiu. Mereu am trăit cu grija zilei următoare, asta până când am dat față în față cu destinul. Țin și acum minte acea zi, de parcă a fost chiar ieri: o seară umedă de august, goneam străzile de unul singur, măcinat de vestea primită în legătură cu starea de sănătate a mamei, fiind suspectă de (fiind diagnosticată cu) cancer în primă fază la pancreas. Era tratabil deocamdată, dar medicațiile erau mult prea scumpe pentru buzunarul nostru. A fost o lovitură dură ~~exact sub centură~~. Mă aflam într-unul din ghetourile orașului, dintre cele mai mizerabile, mai întunecoase. Nici eu nu știu cum ajunsesem acolo, afundându-mă prea mult în gânduri, neconștientizând unde mă port picioarele.
La un colț de stradă, (fară virgulă) se afla ”destinul”, observându-i prezența abia după repetate strigări (strigăte). El mă readuse cu picioarele pe pământ. În momentul în care îmi făcu semn să mă apropii, simțeam pericolul bătându-mi la ușă. Chipul îi era împânzit de cicatrici și corpul acoperit de tatuaje, ~~dar,~~ în schimb o urmă de curaj răsărise în interiorul meu, parcă de nicăieri.
- Nu mi se par potrivite astfel de locuri pentru o plimbare de seară, singur… îmi spune el cu o voce oarecum amuzată (virgulă) dar și dură. Era genul de replică care probabil ar fi trebuit să mă înfioare, dar subit, crease exact opusul, mă încuraja (mă încurajă). Simțeam că nimic și nimeni nu mă mai poate răni în vreun fel. Eram oricum mult prea distrus pe interior pentru a-mi mai păsa de restul.
- Probabil... îi răspund cu un aer de dezinteres. Atunci s-a apropiat mai mult, iar pe chip i se așternu un zâmbet ștrengărește. Atunci relevația apăruse: și el avea nevoie disperată de ceea ce eu am căutat toată viața: un prieten. Am pierdut ore bune unul în compania celuilalt, la un moment dat, chiar și ploaia ținându-ne companie.
Anii au trecut, schimbări majore s-au produs în viața mea. Eram prin toamna lui '99, iar eu aveam de scos din țară zece tinere cu vârste variate. Devenisem ceea ce nu credeam vreodată că voi ajunge: un traficant de carne vie. Nu mă puteam plânge din nicio privință. Duceam o viață regește, banii nu mai erau o problemă, dar cu fiecare minut îmi doream din ce în ce mai mult. Voiam să am lumea la picioare...
-Biletul, vă rog! mă trezeşte o voce de femeie din amintiri. O femeie trecută de prima vârstă, cu o siluetă plinuţă şi un chip pe care anii nu au uitat să îşi pună amprenta, (punct) mă studia oarecum sfidătoare. Scot din geanta maro, din piele uzată (virgulă) tichetul pe care doamna îl aştepta. Ochii i se liniştiseră la vederea lui, probabil crezând că sunt vreun fel de clandestin. Îşi reia treaba cu ceilalţi pasageri, iar eu îi privesc spatele lat, asta amintindu-mi de prima fată de care îmi bătusem joc.
În toamna lui '97, stăteam cu Arthur, prietenul meu tatuat cu care mă împrietenisem în cartierul dubios acum mai bine de doi ani, eram pe una din aleile (aleele) întortocheate din centrul orașului, dorind să gustăm una din cele mai mari plăceri ale vieții: femeile. Atunci am întâlnit-o pe Maya. (virgulă) O fată cam cu un an, doi (an-doi) mai tânără ca mine. Avea un chip atrăgător (frumos, adjectivul atrăgător descrie de obicei construcţia), ochii precum oceanul, buze cărnoase, piele cu mici imperfecțiuni acneice și părul de-o culare sângerie. Trupul său, în schimb (virgulă) era cam durduliu, acesta fiind dezavantajul ei. Nu am petrecut prea mult timp cu ea. Voiam doar să ajungă în patul meu, ca mai apoi să mă laud amicilor că m-am culcat cu o tipă durdulie abia întâlnită. S-a lăsat ușor pradă ”farmecelor” mele. La nici trei zile de când o cunoscusem, deja ajunsesem la punctul propus. Îmi apăruse o urmă de regret când i-am observat lacrimile vărsate la auzul celor rostite de mine imediat înainte ca ea să își ducă la bun sfârșit intenția de a mă îmbrățișa, readucând-o prea brusc cu picioarele pe pământ.
-Ce vrei să faci?! Dispari! Nu am vrut niciodată mai mult decât ce s-a întâmplat. Probabil ea în aceste câteva zile, își pusese mari speranțe. Lăsasem deoparte latura mea sensibilă, devenind ceea ce nicio mamă nu și-ar fi dorit pentru fiica sa. Atunci a fost ultima dată când am mai auzit ceva de Maya. Poate doar câteva serii de glume pe tema asta din gura tovarășilor, răspunzându-le doar cu un mârâit iritat.
Cerul cenuşiu îmi dădea senzaţia ca şi cum aş fi singur pe lume (I dunno, eu aş spune ca dă o stare de depresie, descurajare etc.). Şi chiar aşa era. Luasem o decizie ce nu mai includea pe nimeni din trecut. Nici măcar pe propria mamă. Nu suportam să mă mai uit în ochii ei, (fară virgulă) şi să văd reflexia unui fiu care nu o merita. Poate într-o zi, în viitorul apropiat, mă voi putea duce cu capul ridicat în faţa ei, spunându-i: ,,Mamă, m-am întors, e aici fiul tău demult pierdut”.
Pe bancheta din faţa mea se află o copilă de vreo cinci anişori, cu un chip de-o pură inocenţă, ţinând-o de mână probabil pe femeia care i-a dat viaţă, asemănarea dintre cele două fiind izbitoare. Atunci mi-am reamintit începutul a ceea ce sunt acum, atunci făcând asta pentru un gest nobil…
- Mami! Uite! Am făcut rost de bani pentru tratamentul tău! Mamă, te poți vindeca acum! Ochii săi mereu calzi erau acum inundați în lacrimi. Puteam vedea fericirea, simțeam fericirea. Amândoi o trăiam.
- Dar, (fară virgulă) dragule, de unde ai putut face rost de atâția bani? întrebarea m-a trezit din încântare ca un duș rece. Ce îi puteam spune? ,,Păi, mami, m-am înhăitat cu niște tipi cu care cel mai probabil tu nu ai fi de acord să îmi petrec timpul, și s-a întâmplat ca ei să fie implicați în ceva afaceri ilegale, începând să vând droguri unor persoane pe care nici nu le cunosc, distrugându-le viața cel mai probabil. Dar am făcut-o pentru tine, să te vindeci! Să fii mult mai mult timp alături de mine!” Nu, cert (e că) nu îi puteam dezvălui adevărul, ar fi refuzat să primească acei bani murdari, devenind lamentabil foarte dezamăgită de mine. Am schițat un zâmbet forțat, și cu greutate am reușit să șoptesc:
- Mi-am găsit de lucru... nici nu am apucat să spun mai multe, brațele sale tremurânde fiind deja strâns împletite în jurul meu, spunându-mi cât de mândră o fac, și cât de mândru ar fi fost tatăl meu dacă ar mai fi fost printre noi.
Începutul a fost promițător. Totul mergea foarte bine, aveam bani pentru necesitățile zilnice, chiar și ceva în plus. Dar voiam mai mult. Setea mea de mai bine îmi curgea precum sângele-n vene (Exprimarea e greşită, iar comparaţia la fel. Setea mea de mai bine îmi curgea prin vene.). Mă simțeam dumnezeiește când îmi vedeam răsplata pentru eforturile depuse (Care eforturi?Srsly, dacă să vinzi droguri, carne vie şi să **** e un efort substanţial, atunci ăia care stau opt ore în picioare şi muncesc pentru un salariu mizerabil?). Totuși, conștiința își făcea uneori apariția, mustrându-mă. Mama devenea din ce în ce mai curioasă despre presupusul meu loc de muncă, văzând că nu primea prea multe detalii, banii în schimb curgând. Întrebările sale pentru mine deveneau din ce în ce mai sâcâitoare, simțind cum cu fiecare minut alături de ea mă făcea să îmi pierd cumpătul.
Un zgomot asurzitor mă întrerupse din nou. Începuse ploaia. Mi-am îndreptat mâna spre ochiul drept care avea o nuanţă de mov, fiind puţin umflat. Durea… Dar nu era durere trupească, cât era cea sufletească.
Când am primit prima palmă de la doamna mea, a fost ca o mie de bice peste suflet. Asta s-a întâmplat exact când începusem o afacere nouă și chiar foarte profitabilă. Exact atunci, mama observase cu ce tip de persoane mă încurcasem, conștientizând cu ce mă ocupam, (fără virgulă) sau, măcar, presupunând. I-am explicat cum stă treaba, că nu mai pot renunța deocamdată la această viață. Începuse să plângă și să regrete momentul în care am încetat să fiu băiatul său inocent. Ce altceva ar mai putea face? Era dureros să privesc precum un spectator și să nu pot face ceva să îi alin suferința...
Am ieșit precum un uragan pe ușă în acel moment, însă, nervos... nervos pe ea că nu putea să înțeleagă. Nu conștientizam adevărata sa durere, gândindu-mă că ea își dorește, ca orice altă mamă, să aibă un fiu model. Încă un robot în societate. Acel tip de persoană nu puteam fi. Puteam fi un model doar printre cei de teapa (ţeapa) mea, sau, mă rog, mai jos ca mine.
Am urcat la volanul Lincoln-ului negru al cărui proprietar îi eram de ceva luni, gonind cu adrenalina ridicată străzile liniștite. Ajuns la destinație, mă reped spre ușa unei vile de două etaje, intrând ca și cum casa îmi aparținea. Ajuns în livingul imens, amenajat într-un stil modern, cu personalitate, mă așez pe canapeaua din piele (virgulă) lângă proprietar, acesta privindu-mă circumspect. Nu spune (Nu spuse) nimic, ci doar îmi întinde (îmi întinse) un pai realizat dintr-o bancnotă. Mă aplec spre masă, având ca punct de destinație oglinda pe care se odihneau câteva liniuțe de praf alb imaculat (Nu sună mai bine dacă îi zici iarbă?). Vocea lui Arthur suna în cameră, iar eu, lăsându-mi activitatea precedentă, îl ascult.
- Trebuie să-i închidem gura lui Anderson. Ne amenință de ceva timp că ne face felul dacă nu îi dăm leafa mai mare din afaceri.
- Oricum, niciodată nu l-am plăcut, adaug spuselor lui, și apoi inspir pe o nară lacom una din liniuțe, afundându-mă cu spatele în canapeaua moale, dorind parcă să mă evapor. Din păcate, nu era posibil. Nu era ceva nou să eliminăm astfel de obstacole din calea noastră. Scopul scuză mijloacele.
- Mami, de ce arată aşa ciudat ochiul acelui domn? (Geez?)
- Draga mea, nu vorbi aşa, nu este frumos. Remarca adusă de fetiţa proptită în faţa mea, (fară virgulă) mă făcu să tresar.
- Asta se întâmplă dacă ai prea multă încredere în unii oameni, îi răspund fetei, nebăgând în seamă replica mamei sale, şi afişând un mic zâmbet în colţul gurii. Nu cred că dădusem un răspuns pe înţelesul unei copile, dar nu aveam nici răbdarea necesară şi nici chef să încerc a o învăţa pe o puştoaică din tren ce e bine şi ce e rău în viaţă. Asta ~~urma~~ (avea) să descopere singură pe parcurs, sau poate niciodată. Oricum, până nu trăieşte pe pielea sa, nu se-nvaţă nimeni minte. Aşa îmi zicea biata mea mamă, care încerca din răsputeri să facă ceva să mă scoată din anturaj.
- Dragul meu, știi că eu nu vreau decât să îți fie ție bine. Tu, pentru mine ești mai presus de toate în această lume, te rog, bagă-ți mințile în cap! Ceea ce faci tu acum, mai devreme sau mai târziu (virgulă) tot ~~vor~~ (va) avea consecințe neplăcute.
- Fără durere și strădanie nu se realizează nimic în vața asta, mamă! (Geez) i-o tăiam eu prompt mai de fiecare dată, încercând să schimb subiectul, care era deja aproape la ordinea zilei. În cele din urmă, s-a săturat să mă tot bată la cap, răcindu-și gura de pomană. Știa că tot ca mine voi face, spunându-mi mai mereu că am moștenit încăpățânarea tatălui meu. Mă întreb, cum ar fi fost dacă ar fi rămas alături de noi. Oare aș mai fi luat-o pe acest drum? Oricum, nu am aflat niciodată cum este dragostea de tată. Mă întreb cum voi face eu față acestei presiuni, asta dacă voi ajunge vreodată în acel moment al vieții.
Într-o seară răcoroasă de vară, prin 2000, am cunoscut-o pe Liseth, probabil una dintre cele mai atrăgătoare femei în viață. Ori eram eu prea înnebunit după ea, ori ochii ei verzi precum iarba crudă îmi făcuseră farmece. Zi și noapte eram doar cu mintea la ea, la corpul ei superb, la pielea sa ca laptele, fără pic de imperfecțiune. Fata avea acel ceva special, care putea provoca chiar și un război. Am invitat-o odată la mine, dar refuzul ei veni precum o grenadă băgată în pantaloni imediat ce siguranța i-a fost scoasă. Nu mai fusesem vreodată refuzat de cineva, mai ales de persoanele de (iertati-ma nu stiu ce vorbesc) opus. Mereu obțineam ceea ce voiam, și, Dumnezeu mi-e martor, acea fată mă obseda. Reușea să mă facă să o vreau din ce în ce mai mult cu fiecare minut scurs. Când îi vedeam buzele ușor accentuate (proeminente/pline), rozalii, simțeam cum fiecare por din mine dorește să le devoreze. După lungi insistențe, fata s-a hotărât să îmi dea o șansă. Nu pot descrie fericirea care îmi cutreiera tot sinele. Eram îndrăgostit? Mă cutremurau chiar și gândurile îndreptate spre ea, mă înfiorau ideile de o viață în singurătate fără ca ea să-mi mai fie alături. Puteam spune că, în final, și ea a ajuns să mă iubească.
Teama din ochii ei, înainte ca glonțul revolverului lui Arthur să i se contopească cu fruntea, era de neprețuit. Da, cam așa a sfârșit-o Liseth. Eu o iubeam orbește, iar ea îmi făcea felul pe la spate. Făcea parte din echipa FBI-ului, iar ea, din câte am aflat, era în misiunea de a ne spiona. Se pare că ochii legii nu sunt chiar atât de leneși pe cât am crezut. După ce iubita mea Liseth și-a spus ultimele cuvinte ameninţătoare: ”o să ajungeți după gratii oricum, nenorociților!” am fost luat prin surprindere de-o lovitură zdravănă aplicată de asasinul fetei. Se putea observa numaidecât furia ce îl acaparase, din cauză că datorită mie, urma să ne petrecem restul vieții, sau cel puțin o mare parte a vieții (virgulă) la mititica. Mi-o meritam. Asta și încă mult mai mult.
După ce am părăsit vechea măcelărie unde o executasem pe agenta sub acoperire, am întocmit un plan să fugim din țară cât mai repede cu putință. Tocmai ce aflasem că dragostea vieții mele este o trădătoare, că ea de fapt nu m-a iubit niciodată, sau, cine poate ști?-îmi plăcea mie să îmi mai alin suferința din când în când de unul singur cu această întrebare retorică, și trebuia să renunț la stilul de viață cu care am fost obișuit. Să las deoparte tot ce ținea de trecutul meu și să-mi încep o nouă viață.
Ajuns la destinaţie, (fără virgulă) cu ideea ~~în cap~~ de a o lua de la început, am fost întâmpinat în staţie de vreo zece agenţi FBI, care, Dumnezeu ştie de unde, îmi aflaseră planurile. A fost în zadar să mai fac ceva… Inevitabilul s-a produs. Am fost neglijent şi foarte imprudent. Când doi agenţi mă luaseră de braţe şi mă onorau cu frumoasele accesorii metalice, ţinând vechiul discurs ”tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”, mă gândeam: Oare Arthur o fi scăpat? La întrebarea asta avea să mi se răspundă curând, la proces. ”Mai bine mor, decât să ajung iar la bulău!” –citează procurorul ultimele lui spuse. Hm, nu am ştiut până atunci că el, de fapt, a mai fost reţinut doi ani pentru vătămare corporală. O sumedenie de lucruri încă îmi erau dileme faţă de viaţa lui Arthur. Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, dar nu voi uita vreodată că datorită lui, am avut un trai mai bun, iar din cauza mea, şi-a pus capăt zilelor.
- Şi așa ai ajuns aici?! Din cauză că ți s-au aprins călcâiele după o gagică? cam astea erau replicile noilor mei amici de la răcoare, la auzul istorisirii mele printre buzele sparte din cauza încăierării cu alţi deţinuţi şi a tratamentului aplicat de gardieni. Trupul îmi era mai mereu plin de vânătăi, sânge uscat sau proaspăt, contuzii şi oase rupte…
Povestea vieţii mele… O poveste, care a început la fel de rău, pe cât s-a terminat…Poate acum, pentru mine e prea târziu, dar nu şi pentru alţii, care au şansa de a-şi alege un alt drum …

Îmi cer scuze că a durat atât de mult până să vin cu critica, dar cum am spus şi în postul de la Cereri Critici, luna ce-a trecut a fost plină. Oricum, voi începe cu exprimarea şi gramatica, având în vedere că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-ţi corectez capitolul. Greşeli gramaticale, de tastare nu am sesizat. Ai anumite scăpări la exprimare, dar nu e nimic ce nu se poate rezolva cu o atenţie mai mare asupra la ceea ce scrii. Vocabularul este plăcut, dar nu ar strica dacă l-ai dezvolta. Ca atractivitate şi originalitate, La răscruce de drumuri nu se face remarcat, însă, partea pozitivă este că legatura titlu-text există. Ideea aleasă nu este strălucită, iar pe mine, traficul de femei, drogurile şi activităţi ilegale în general, mă lasă cu rece. Tiparul este asemănător: lipsa banilor, un motiv cât de cât plauzibil pentru convertirea principiilor şi a idealurilor, perioada de tranziţie, obişnuirea cu acest sistem şi în final-eşecul. Naraţiune şi descrierea au predominat, în mare parte au fost okai ambele moduri de expunere. Am surprins atât descriere de tip portret, cât şi de tip tablou, deşi foarte vag; ai încercat să transpui sentimentele personajului principal prin intermediul fenomenelor naturii, mă rog, ploaia, cerul întunecat etc. E bine, dar lucrează la vocabular şi exprimare. Au fost câteva paragrafe care mi-au plăcut în mod deosebit şi ţi le-am colorat cu roz. Caracterul personajului principal este deplorabil, evident, mi-ar fi plăcut să te concetrezi mai mult în a-i contura trăsăturile morale. La dialog ai probleme mari, nu l-ai folosit în exces, dar replicile au fost seci şi nepotrivite de fiecare dată. Concentrează-te, prin urmare, şi asupra acestui mod de expunere, deoarece importanţa este indiscutabilă. Fii atentă să dezvălui şi anumite gesturi, stări, reacţii ale interlocuitorilor: descifrarea limbajul trupului e primordială. Atenţie la punctuaţie, deoarece am găsit virgule puse aiurea sau puse deloc, iar estetică nu mă deranjează, chiar dacă nu îmi place fontul şi laşi spaţii între moduri de expunere.

Barem de corectare:

-exprimare(2p): 1,2p
-titlu(1p)-0,4p
-idee(2p)-0,7p
-descriere(2p)-1,5p
-dialog(1p)-0,2p
-actiune(1p)-1p
-punctuaţie şi estetică(1p)-0,6p

Nota finală: 5,6