Astrul nopţii

Astrul nopţii

Milioane de fulgi cad pe pământul rece,zeci de oameni trec pe lângă ea fără să o privească.
Sunt obişnuiţi cu un asemenea peisaj, la urma urmei nu e primul copil murdar,ce tremură la fiecare rafală de vânt şi nu are curajul să ridice ochii din pământ pentru că cerşeşte. La ora cinci strada începuse să se golească. Vedea cum oamenii intrau în bloc şi se întreba cum e să ai o casă a ta, un loc cald în care te aşteaptă cineva drag. Familia, îngăimănă ea. Auzise ce e aia,dar nu avusese niciodată una. Nu ştia ce e aia o mamă care să îţi facă un tort mare de ziua ta sau un tată care să te prevină să nu ieşi cu băieţi, că eşti prea mică. Bine,ea avea doar nouă ani nu avea de unde ştii ce sunt ăia băieţi deşi,tot mai multe fetiţe ştiu ce e cu ei. Orele treceau şi afară se făcea tot mai frig. Abia îşi mai simţea trupul mic. Dacă ridica puţin acei pantaloni murdari ar fi văzut că se învineţea pe coapse.
Întunericul deja umpluse fiecare colţişor şi ochii săi nu mai zăreau decât lumina de la îndepărtaţii stâlpi iluminatorii.Cred că am să dorm aici dacă nu mă alungă nimeni, îşi spusese în gând. Închise ochii şi se întinse pe asfaltul acoperit de miile de colonii alcătuite din fulgi de zăpadă. Căzu într-un somn adânc şi visa. Visa o masă cu multe farfurii aburinde şi în mijlocul ei stătea impozant un tort de ciocolată cu două etaje. Brusc, aude o maşină ce goneşte. Deschide ochii şi o maşină mare şi neagră se îndepărta de alee, i se păru că devine şi ea întuneric. Încercă să se culce la loc,dar nişte câini alergau după maşina ce tocmai trecuse.
Nu o prinseră,normal, şi se întoarseră cu coada între picioare,cum se spune. Şi cum mergeau ei adulmecară ceva. Nu ştiau ce era aşa că se apropiară, mirosiră de aproape şi începură să latre. Acel ceva se mişcă aşa că,săriră şi o muşcară să fie siguu aveari că nu le face nimic. Cred că v-aţi dat seama că ce muşcau era fetiţa.Încercă să fugă,dar picioarele nu o ascultau neavînd de gând să se mişte.Îngrozită,începu să ţipe. O dureau braţele,coapsele,o durea de peste tot de unde colţii fiarelor se înfingeau.
-Marş! zise o voce puternică.Nu se speriară,luă o piatră de jos şi o aruncă către ei. Îi lovise pe doi sau trei dintre ei,dar fusese de ajuns pentru a fugi toţi şase.
Când se apropie de ea,micuţa văzu un barbat în jur de treizeci de ani ce o ia în braţe.Nu-ţi face griji,te duc acasă. spuse el. Nu ştia unde anume era acel acasă,dar simţea că totul se va rezolva. Salvatorul nostru o dusese în apartamentul său. O pusese pe un scaun,îşi dadu haina jos şi imediat îi pregăti cada. După ce o spălă şi o hrăni o lăsă să doarmă în patul său. Se aşeză pe scaun şi adormi acolo, îi era frică ca nu cumva să o strivească cu greutatea sa.
A doua zi de dimineaţă o luă de mânuţă şi se duseseră la primărie.La două săptămâni de la acea zi urma ca ea să fie fiica sa. Îi promisese că va avea grijă de ea, că îi va cumpăra rochiţe frumoase şi multe dulciuri.Aşa a şi fost.Într-o zi,fiiica sa, îi spusese:
- Mulţumesc că ai fost astrul nopţii, că m-ai salvat şi pentru că eşti tatăl meu.

Sfârşit

Hello! Tu când scrii, scrii, dar şi frumos. Îmi place ideea, îmi aduce aminte de fetiţa cu chibrituri, însă cu un final frumos. Ei bine, e desprinsă şi de realitate. E cu totul frumos ceea ce a scris, mai ales începutul. Îmi place mult. Bănuiesc că o să mai postezi. Aştept cu nerăbdare. :*