Fără prefaţă

Hi! M-am decis să postez şi eu unul dintre ficurile mele mai vechi.

Atenţie: Acest fic mai este postat şi pe alte forumuri. Nu vreau să fiu acuzată de plagiat!

I. Când păsările zboară

Part 1. (Arthur)

Două mâini calde, catifelate îmi mângâie lin părul şi faţa, o voce calmă îmi şoptea vorbe de alint, eram prins într-o euforie dulce. Nările îmi erau inundate de un miros înţepător, dar atât de plăcut; miros de liliac proaspăt de primăvară... Nu-mi simţeam corpul, eram amorţit nu mă puteam mişca, dar acum nu mă interesa asta. Voiam să-mi deschid ochii ca să văd chipul acelei fantasme încântătoare, voiam să-mi întind mâinile şi să simt trupul acela ce mă fermecase doar cu vocea, mirosul... Genele parcă îmi erau de plumb, nu voiau să se deschidă ca să pot vedea.
După multe încercări zadarnice reuşesc să-mi deschid ochii puţin ca să văd acea persoană, dar o voce stridentă mă trezise din tranşă.

- Arthur! Arthur!
Îmi ridic capul buimac de pe iarba proaspată, încă udă de roua dimineţii, aţipisem. Privesc în zare şi observ un trup neastâmpărat, o fetiţă cu plete roşcovane şi cu un zâmbet mare pe faţă care alerga spre mine, strigându-mi numele. Zâmbesc bine dispus, chiar dacă fusesem întrerupt din ceva important...
- Ce s-a întâmplat, Agathe? Şi, te rog, nu mai alerga că o cazi, şi de data asta nu e vina mea.
- Arthur, Arthur...
În doar câteva clipe ajunsese lângă mine. Uşor, toată un zâmbet, fata se aşeză langă mine pe iarbă, având grijă să nu-şi murdarească rochia brodată cu mătase albă. Agathe, micuţul îngeraş al familiei, cu ochii de pisică şi păr roşcovan era un drac impiliţat la cei 12 ani ai săi.
- Frăţioare, de ce nu îi ajuţi şi tu la împachetat? Sunt atât de stresaţi şi de nervoşi, încât pun pariu că Lond o să se ascundă în lada cu mâncare a lui Ivay.
- Ah, acolo da paradis!
Începem să râdem amândoi, stând unul lângă altul, la gândul că iar motanul lui Ahathe o să mănânce provizile făcute pentru întoarcerea acasă.
- Apropo, nu ştii de ce aseară a fost atâta gălăgie lângă biblioteca conacului? Până şi în camera mea s-au auzit zgomotele. Te rog, Arthur, spune-mi adevărul. Ce s-a întâmplat aseară are legătură cu plecarea noastră de la Conac, aşa-i?
- Nu ştiu foarte multe din cele petrecute aseară. Deşi am stat toată seara în bibliotecă, nu am auzit multe zgomote neobişnuite. Azi dimineaţă în salon am aflat de la Arti că seara trecută o căprioară a sărit în tufişurile din grădina de est şi nu a mai putut ieşi. De asta aseară sau auzit acele zgomote şi ţipetele bucătăresei. Precum ştii în bibliotecă e mereu linişte, nici musca nu se aude. Şi de vină pentru plecarea noastră bruscă e o epistolă primită de tata de la unghiul Daitoolt. Asta e tot ce ştiu.
Stăteama amândoi întinşi pe iarbă şi priveam cerul care oferea un adevărat spectacol cu norişorii săi albi şi pufoşi.
- Agathe, haide şi ajutăne cu împachetatul că e aproape amiază.
Vocea mamei era neschimbată. Ştia tot timpul ce ton să folosească ca toţi să o asculte şi să fie ordine. Cu Agathe era altfel. Era severă pentru că-i voia binele, nu pentru că nu o iubea la fel de mult ca tata care o cam răsfăţa.
- Dar trântorul de Arthur de ce are voie să stea şi să lenevească la soare în timp ce eu fac toată munca! După ce-şi terminase de plâns ofurile în gura mare, Agathe se puse cu mâinile în şold în faţa mea în semn de protest. Dar înainte de a mai apuca să facă vreo mişcare vocea mamei se auzise iar, mult mai impunătoare de data aceasta.
- Agathe, nu mai comenta şi treci aici! Acum!
Renunţând, Agathe se lăsă păgubaşă şi merse să-i ajute în continuare cu bagajele.

Mă simţeam prost să fie mărul discordiei, dar nu eram nici dispus să împătur haine şi să fac alte chestii. După un timp, şimţindu-mă prost că nu-i ajut m-am ridicat de pe iarbă, şi mi-am luat rămas bun de la albastrul şi seninul cer din Tamarip. Mergeam încet pe cărarea pietruită de lângă conacul care devenise Reşedinţă de vară pentru familie, de când murese bunicul, ducele de L’Onein.
Ajuns în Conac, am mers direct în bucătărie, unde era zarva ceea mai mare. Eh, unde e brânză acolo e şi şoarecul, nu-i aşa?

După alte două ore de împachetat şi de căutat prin toate cotloanele conacului ca nu cumva să uităm ceva, trăsurile erau gata. Drumul de munte nu a fost unul tocmai plăcut sau confortabil pentru a calătorii cu trăsură, prea multe pietre şi gropi. Fusese una dintre cele mai obositoare şi inconfortabilă călătorie, chiar dacă pe tot parcursul ei am stat cu capul în poala mamei.
Nu am habar când am devenit aşa de sensibil. Nu doar eu am călătorit pe acel drum, în acea trasură, în acea zi.

********
***

Înainte de lăsarea întunericului ajunsesem în sfârşit în Palitzerlaan, acasă. După ce m-am dat jos din trăsură primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg în bucătărie şi să mănânc; nu credeam că o călătorie poate să-mi facă atâta poftă de mâncare. Fără să mai bag în seamă strigătele şi vorbele „dulci” ale lui Agathe, că n-o ajut cu despachetatul lucrurilor şi că sunt un neşimţit; dar ştiam asta deja.
Când mă văzuse bucătăreasa bătrână se grăbise să aranjeze masa din salonul impozant, pentru ca toţi să luam cina. Dar normal că ceilalţi au fost prea ocupaţi cu alte chestii, aşa că am mâncat singur la masa. Mă puteam bucura de mâncare bună şi multă linişte.
După un drum obositor, inconfortabil şi lung, o cină copioasă, nu-mi puteam dori decât un pat moale. Dar dorinţele nu se îndeplinesc aşa, hop-poc.
Când mă pregăteam să pun piciorul pe una din treptele de la scările care duceau la etaj îmi aud numele strigat de către o servitoare. Îmi întorc capul să văd ce este.

- Scuzaţi-mă că vă deranjez, tinere stăpân, dar Lordul Raoul va chemat în bibliotecă. Tânăra servitoare îşi aplecă capul după ce îmi transmise mesajul şi plecase înapoi în bucătărie.
Fac cale întoarsă şi mă îndrept spre bibliotecă. Eram curios să aflu motivul pentru care tata nu mă lăsă să dorm, deşi nu era o oră târzie, dar eram foarte obosit.
Ajuns în faţa unor uşii imense, sculptate din lemn de stejar cu diferite modele tradiţionale pe ele. Bat uşor în uşă până aud un „intră” hotărât, de partea cealaltă a uşii.
Deschid uşile mari apoi le închid uşor, fără zgomot. În faţă era o fereastră mare care avea draperiile trase; lumina din cameră provenind de la lunânările aflate pe masa mare şi ovală la care stătea tata cu coturile rezemate de aceasta. Un om impunător cu o privire ageră (semănând cu privirea de pisică a lui Agathe), respectat în societate pentru ceea ce are, nu pentru faptul cum a reuşit sa obţină tot ce are acum. Asta era societatea, o mască cu pene şi pietre preţioase pe faţa uneia dintre fetele lui Madam Lalùl - care pentru câteva parale iţi ofereau plăcerea. La exterior frumuseţe radiantă în interior deşertăciune, ură, principii inexistente, doar un trai fără viitor.

Am păşit uşor pe podea, lăsandu-mi gândurile deoparte-, îndreptându-mă spre scaunul din faţa mesei la care stătea tata, încercând să par cât mai relaxat posibil.
M-am aplecat uşor şi l-am salutat:
- Bună seara, tată. Care este problema de mai chemat la ora asta? Înainte să primesc răspunsul la întrebare îmi arătase scaunul, aşa ca m-am asezat aşteptând în linişte.
Între noi se lăsase o tăcere apăsătoare. Era un obicei de al lui tata să observe persoanele mai întâi, apoi să vorbească. Dar de data asta era ceva ciudat la mijloc.
- Arthur, ai aproape 16 ani. După o pauză lungă şi apăsătoare, liniştea se lăsase peste noi doi; până m-am hotărât să vorbesc.
- Da, am aproape 16 ani şi asta e un lucru rău?
Ne priveam în ochi, fără ca cineva să facă vreun gest, pur şi simplu ne măsuram din priviri.
- Nu e nimic rău în faptul că ai aproape 16 ani, Arthur. Doar că de acum înainte nu mai eşti un copil. Eşti aproape un om în toată firea şi trebuie să-ţi faci apariţia în cercurile lumii selecte, să te şlefuieşti. Trebuie să înveţi cum merg lucrurile în înalta societate, dacă vrei sa faci parte din ea, trebuie să-i cunoşti secretele. De aceea peste câteva zile o să mergi la Conacul Contelui Theepf din Ceros. Acolo o să primeşte educaţia necesară şi o să te poţi integra mai bine în înalta societate.
După ce tata şi-a terminat discursul scurt – caracteristic lui-, am stat câteva minute în linişte şi am asimilat tot ceea ce mi-a spus. Urma să plec de acasă, departe... Pentru ce? Ca să învaţ nişte maniere idioate cum să fiu copia fidelă a unor snobi dintr-o lume haină, ascunsă sub numele de „înalta societate” care niciodată nu-şi vede lungul nasului?
- Bănuiesc că nu pot refuza sau amâna decizia de a pleca?
"Nu", îmi răspunse sec, şi-mi făcuse semn către uşă. Pesemne conversaţia luase sfarşit. Trebuia sa-mi păstrez calmul, nu rezolvam nimic dacă izbucneam, ba din contră, înrăutăţeam lucrurile care nici aşa nu erau într-o lumină favorabilă mie.
Ajuns în camera mare, cu un pat cu baldachin în mijlocul acesteia şi cu mobilă de cireş. M-am aşezat pe el şi m-am întins lăsâdu-mi gândurile să mă năpădească, care şi aşa nu aveau să mă lase să dorm liniştit.
Cu ultimele puteri m-am ridicat din pat şi mi-am luat nişte haine mai comode şi iar m-am pus pe pat. Ştiam că oricât de obosit eram, nu voi reuşi să am somnul dulce cu vise frumoase la care speram în urmă cu câteva ore.
Stăteam în pat, întins şi priveam tavanul, gândindu-mă de ce a luat tata o hotărâre aşa bruscă şi fără sens... Dar dacă mă gândeam mai bine ăsta putea fi motivul pentru care vacanţa noastră de primăvară se sfarşise atât de brusc... Îmi părea rău că nu mai aveam ocazia să o văd pe Agathe crescând şi să o învăţ nişte „secrete” esenţiale în viaţă, nu o să mai am pe cine da tot timpul vina...
- Ahhh.

Contele Theepf, mh, nu auzisem prea multe despre el. Ştiam doar că este unul dintre oamenii bagaţi şi influenţi din Vestul Britaniei, având aproape toate moşiile din zonă în subordine. Era influent în „lumea bună”...
Începuse să mă doară capul la câte gânduri nu-mi dădeau pace, dar dacă tata s-a ocupat de asta totul avea să fie în regulă...
Fără să vreau m-am lăsat furat în cele din urma de dulcile meleagurii ale viselor...

Încerc să-mi găsesc o poziţie a corpului cât mai bună, dar ceva trăgea de mine, iar o lumină puterenică îmi deranja ploapele închise. Încerc cu chiu-cu-vai să-mi deschid ochii, şi surpriză, era dimineaţă. Lond, motanul cel neastâmpărat, era în pat cu mine şi se juca cu cearceaful cu care eram învelit. Deşi nu eram încă complet treaz, mă întrebam cum a reuşit Lond să intre în cameră, de vreme ce uşa si ferestrele erau închise. Pe lăngă asta mai era şi lumina puternică, deşi seara trecuse trăsesem draperiile...
- Arthur! Leneş mai poţi fi! E aproape miezul zilei şi tu încă dormi?! Nu te mai recunosc frăţioare!
Acum îmi erau toate clare, cum ajunsese Lond în cameră, de ce erau draperiile trase. Totul purta un nume: Agathe!
- Neaţa, surioară, spun cu un ton adormit. La ora asta nu ar trebui sa fi prin grădină, la meditaţii sau sa-ţi hrăneşti motănelul care îmi umple patul cu par de mâţă? Şi nu înţeleg de când ora mea de trezire a devenit un subiect aşa de cotidian? Agathe se bosumflase, aşa cum făcea de fiecare dată.
Dar lăsând la o parte sarcasmul şi umorul negru, chiar nu voiam să mă cert cu Agathe, deşi acest lucru era uneori inevitabil. Nu mai aveam multe zile de petrecut împreuna cu ea, deci aş putea să mai las şi de la mine să încetez să mai fiu aşa de sensibil şi tot timpul dornic de ceartă.
- Ai dreptate, nu am ce face aşa că l-am pus pe Lond sa-ţi lase o amintire pe pat.
- Cum adică o amintire? O întreb buimac, ridicându-mă în şezut în pat şi luându-l pe Lond în braţe, jucâdu-mă cu blana lui moale. Oare îi spusese tata de plecarea mea?
- Ce credeai, aiuritule, că eu nu o să aflu că ne părăseşti ca să mergi să invţi şi să cunoşti lucrurii şi persoane noi!? Micuţa roşcovană începu să plângă şi-mi sări în braţe. Cu mâna stângă îi mângâiam părul, iar cu cealaltă îi ştergeam lacrimile care-i udase faţa de îngeraş. Oftam când o auzeam suspinând.
- Îmi pare rău, dar trebuie să plec, chiar dacă eu nu vreau asta.
Am stat îmbrăţişaţi mult timp după ce Agathe s-a mai calmat, în linişte. Liniştea ce până atunci nu a plutit între noi.
- Arthur, eşti un prost.
Ca de fiecare dată sora-mea ştia cum să strice orice moment, mai ales momentele de linişte şi pace.
- Şi ma rog, domnişoară, de când nivelul meu intelectual a scăzut asa mult?
- Ah, şi-n ceasul al doişpelea îţi arde de ironii, frăţioare? Eşti prost, deoarece ai regrete. Iar faptul ca pleci nu face decât să-ţi deschidă multe drumuri în viitor. Plecarea asta e cheia spre viitorul tău. Şi ai face bine sa ai grija şi sa nu dai nu piciorul în ea.
Ascultam uimit cuvintele lui Agathe, nu credeam vreodată că o s-o aud vorbind atât de matur la vârsta ei fragedă în care se mai juca cu păpuşile. Era deşteaptă, era şireată, era frumoasă, era sora mea. Am luat-o în braţe şi i-am dat un sărut pe frunte şi i-am mulţumit pentru că tot timpul ştie cum sa întărâţe oamenii la fapte mari.
- Dacă tot ai sa pleci fără să ştii când te întorci, mi-ai putea îndeplini o ultimă dorinţă?
Cum aş fi putut să refuz să fac o faptă bună când piticania mă privea cu inocenţa ei de pisică răsfăţată.
- Orice, domniţa inimi mele!

Prima :))

Deci...Deci... Ficul tau e absolut genial O.o
Sincera sa fiu nu ma asteptam sa fie asa de reusit :)) mai greseste si omul lough

Imi place foarte mult ideea si sincera sa fiu nu cred ca am mai citit un fic pe tema asta atat d ebun pana acum :))
Sper sa aduci next-ul cat mai repede si nu uita sa ma anunti si pe mine kiss

Bunny ti pupiceste ma kiss

I. Când păsările zboară

Part 2. (Arthur)

Cele câteva zile pe care le-am mai petrecut în Palitzerlaan au trecut repede, facându-mă, oarecum, să uit de ceea ce va urma. Agathe şi mama s-au pus de acord să-mi facă o prăjitură, cu mâna lor, fără ajutorul bucătăresei. În ultima vreme, asta fiind de câteva zile, toţi se comportau diferit, erau mai atenţi şi mult mai prefăcuţi... Dar trecând cu vederea peste asta mă simţeam bine că nu o să mai am regrete la plecare.
În timp ce stăteam în grădină uitându-mă la surioara mea cum culegea florii şi alerga printre acestea am văzut o servitoare alergând spre locul unde mă aflam. Mi-a dat o epistolă cu sigiliul nedesfăcut încă, ceea ce însemna că acum sosise. După ce servitoarea plecase mă aşezasem înapoi pe banca din lemn şi am desfăcut epistola. Era de la contele Theepf din Ceros. Hotărâse ca eu să mă prezint la Cetatea lui în două zile. Nici nu am mai citit restul epistolei ştiind că sunt lucruri banale care nu mă ajutau cu nimic în situaţia de faţă. Am mai stat câteva minute pe acea bancă care îmi aducea aminte de copilăria de odinioară-, privind cerul. Era prea cald pentru un început de aprilie, ceea ce însemna că avea să ploaie curând. Am plecat în conac fără să-i spun vreo vorbă lui Agathe. Nu voiam să-i distrug buna dispoziţie.
Cum am intrat în camera pe care o foloseam pe post de dormitor, l-am văzut pe Simon. Simon era unul din oamenii de încredere ai tatei, cu câteva bagaje în mână, care cred că erau ale mele.
- Bună ziua, Arthur. Cred că ai aflat deja că azi o sa pleci la Ceros. Lordul Raoul a fost luat şi el prin surprindere de hotărârea rapidă a contelui Theepf, aşa că a vrut să călătoreşti în siguranţă, de aceia sunt aici. Am să te însoţesc pe tot parcursul călătorie până la cetatea Austio.
- Cred că toţi au înebunit sau timpul s-a schimbat şi doar eu nu ştiu asta? Întreb oftând, ştiind deja răspunsul.
- Nu ştiu. Îmi răspunse în timp ce se uita pe fereastră. Ştiu doar faptul că va trebui să ne grăbim. Lordul Theepf nu suportă să aştepte mai ales pe noii săi ‚învăţăcei’. Am făcut provizii pentru călătorie, bagajele tale sunt gata. Totul este pus la punct.
Oftez uşor ştiind că acum urma partea cea mai grea...
- Mai trebuie doar să-mi i-au rămas bun de la mama şi Agathe, spun oftând din nou.
- Atunci te aştept la trăsură. Dar grăbeştete, te rog.
Deşi nu-mi plăcea să recunosc regretele au dat iar iama peste mine făcându-mă să nu mai vreau să plec. Aproape că-mi dăduseră lacrimile când le-am văzut pe mama şi Agathe sărindu-mi în braţe. Îmi părea foarte rău că nu am putut să-mi i-au rămas bun şi de la tata...
Mi-am luat repede la revedere, o îmbrăţisare, câteva cuvinte de grijă şi atât. Dacă stăteam mai mult mă răzgândeam şi nu mai plecam.

*****

Trăsura scotea un scârţâit enervant la fiecare mişcare. Se auzeau copitele cailor care erau înhămaţi la trăsură cum loveau pietrele de pe drum. Ne grăbeam. În trăsură eram doar eu şi Simon, iar peste noi domnea o linişte pe care nimeni nu îndrăsnea să o strice. Pe măsură ce mergeam se întuneca din ce în ce mai mult, iar vremea nu era nici ea de partea noastră, începuse să plouă, din ce în ce mai tare.
O moleșeală puse stăpânire pe mine aproape adormind, ascultând simfonia stropilor de ploaie care se loveau violent de pământ și trăsură, dacă nu eram trezit de Simon.
Pe Simon îl cunoşteam de mult, de la vârsta de vreo zece ani când îmi petreceam aproape toată ziua cu el, încercând să fiu de ajutor, chiar dacă tot timpul făceam ceva greşit. Era ajutorul de nădejde al tatei, nu avea familie, nu era căsătorit, deşi nu era bătrân, era foarte autoritar şi misterios.

Am dat la o parte bucată mică de material cu care era acoperit micul gemuleț al trăsurii și m-am uitat afară. Era beznă și nimic nu se vedea prin pânza groasă de ploaie. Bănuiam că noi ne aflăm în afară orașului, deoarece peisajul era monoton.
- Îmi pare rău că nu te pot lasă să dormi, dar timpul nu e în favoarea nostră așa că trebuie să ne abatem de la drumul propriu-zis și să o luăm pe o scurtătură.
- Așa, și? Întreb apatic.
- Scurtătura asta nu e foarte sigură, de aceea vreau să rămâi treaz. Pază bună trece primejdia rea, nu uită asta.
- Nu o să uit asta foarte curând. Spun privindul pe Simon cum se uita pe geam cum se prelingeau picăturile de apă.
- Simon, tu îl conosti pe Contele Theept? E un boșorog bătrân, enervant și fără scupule? Sufocat de întrebările mele, Simon începuse să radă și să destindă puțin atmosfera, cam încordată care se așezase peste noi.
- Da, așa este, am fost crescut pe moşiile Contelul Theept. Nu știu multe despre el, nu l-am văzut de multe ori, pot să-ți spun doar că nu este un bătrân ramolit așa cum crezi tu.
- Ce vrei să spui prin asta?
- Privește tot timpul oamenii în ochi și o să le afli și cele mai întunecate gânduri.
- Deci, totul stă în privire în felul cum privești oameni sau culoarea, formă, mărimea ochilor? Întreb puțin amuzat de față uimită pe care o făcuse Simon.
- Uita-te în ochii lumii și o să vezi la ce mă refer.
- Ah, totul se ascunde după un: €”šai să vezi”.
- Da, la asta pot să-ți răspund cu sinceritate că ai dreptate.

Timpul trecea greu. Dar după alte câteva ore de povestit despre unele şi alte, ajunsesem la periferia unui oraş, din câte am putut să văd din trasură. Afară încă ploua torenţial şi mai mult ca sigur era trecut de miezul noptii. Oboseala făcându-şi simţită prezenţa.
Aproape de zorii zilei, după ce ploaia se oprise ajunsesem lângă râul Giren unde ne hotărâsem să facem un mic popas. Pentru ca să mâncăm şi cai să se odihnească. Liniştea de afară fusese deranjată de nişte ţipete care păreau a fi ale unui animal rănit, apoi nişte împuşcături.
Îl priveam pe Simon şi încercam să nu mă panichez. Mă uitam pe mica fereastră a trăsurii să văd dacă acele zgomote provin din cauza la nişte bandiţi sau de la oamenii unui nobil care au ieşit la vânătoare.
Nu am apuc să mă uit bine pe fereastră că se mai auziră câteva împuşcături, dar fară ţipete de data asta. O zdruncinătură puternică şi trăsura se oprise.
Înainte ca eu să realizez ce se întâmplă în jurul meu, Simon se dăduse jos din trăsură cu o puşcă de vânătoare în mână, de unde o fi scos-o şi pe aia habar nu am.
Când voiam să ies din trăsură, chiar înainte să pun piciorul pe pământ am simţit o mână cum mă prinde de păr şi o alta care îmi puse ceva rece în dreptul gâtului.
Din reflex am ţipat şi am început să mă smucesc din strâmtoare, dar în zadar.
Înainte să conştientizez ce fac, am primit un pumn puternic în falca stângă, făcându-mă să ameţesc. Cuţitul din dreptul gâtului începuse încetul cu încetut să-mi zgârie pielea sensibilă a acestia, făcând să îmi curgă mici firicele de sânge.
Tramuram, nu aveam curajul să privesc în jur şi să văd ce sa întâmplă! Ştiam că imaginea ce avea să se ivească în faţa ochilor o să-mi facă pielea de găină. Stăteam cu capul aplecat atât cât îmi permitea persoana care mă ţinea bine de încheieturile de la mâini. Nu mai auzeam nimic în jurul meu mici împuşcături, nici ţipete, nimic, toate sunetele se evaporaseră din capul meu. Nu puteam sa-mi aud decât bătăile rapide ale inimii, care credeam că avea să se oprească. Îmi era frică, foarte frică, nu voiam să mor! Eram prea tânăr ca dintr-o prostie viaţa mea să se sfârşească!
Înghit în sec, încă simţind lama rece a cuţitului lângă gât, ridicându-mi privirea.

Peisajul era frumos, copacii înalţi cu coroanele verzi stăteau ca nişte pasnici închinându-se spre răsărit, nu departe era un râu nu foarte mare peste care era un pod vechi din piatră. Încerc să nu-mi întorc capul în partea opusă pentru a vedea ceea ce credeam că nu o să-mi fie dat să văd vreodată. Dar fac greşeala asta, mă uit şi groaza mi se mărea cu fiecare secundă care se scurgea.
În faţa mea era Simon cu puşca în mână cu cămaşa care cândva a fost albă, pătată cu sânge şi înconjurat de câteva cadavre ale celor care ne-au atacat care zăceau în bălţi de sânge.
Nici nu auzisem când trăsese atâtea focuri de armă, dar asta nu mai conta acum.
Inima îmi bătea nebuneşte când l-am văzut pe Simon că îndreaptă puşca în direcţia mea. Nu aveam cum să fug, nu aveam ce sa fac. Strânsoarea din jurul mâinilor şi cuţitul pe care acel bărbat îl ţinea la gâtul meu mă împiedicau să fac orice mişcare. Îmi era rău numai când mă gândeam la ce sar fi întâmplat dacă Simon greşea ţinta...
Aveam să mor... Ştiam că nu mai am scăpare, dar nu era pregătit psihic pentru aşa ceva. Nu voaiam să mor şi gata...
Defapt în viaţa asta cine aşteaptă moartea cu braţele întinse?
Am început din senin să plâng ca un copilaş care e certat că nu fost cuminte.
Dintr-o dată îi aud vocea dură a lui Simon cum incepe să „discute” cu cel care mă ţinea prizonier. Nu m-am putut concentra prea mult la discuţia lor, deoarece totul a început să se învârtea în jurul meu. Îmi era rău. Singurele cuvinte pe care le-am auzite au fost:
– Lasă copilul şi ai să scapi cu viaţă!
- Crezi că cuvintele unui nobil o să-mi satisfacă plăcerea de a ucide o corcitură cu sânge nobil?
- Dă-i drumul şi o să scapi cu viaţă!
- Onoarea e mai presus de viaţă...
Am simţit doar cum strânsoarea din jurul mâinilor mele devine tot mai puternică, apoi un foc de armă şi atât. Nu m-am mai putut ţine pe picioare şi am căzut pe pământ. Nu ştiu dacă am fost împins sau de vină au fost picioarele mele. Singurul lucru pe care l-am văzut era întuneric, mult întuneric care mă înconjura şi culmea, mă şi calma...

Un miros înţepător, dar aşa de plăcut îmi acapara simţurile îmi mângâia nările şi-mi amorţea corpul. Ah, miros de liliac... Simţeam o căldură ciudată propagându-se brusc în tot corpul, dar mă simţeam mult prea bine ca să mă deranjeze. Nu după mult timp simt din nou acele mâini şi acea voce pe care le cunoşteam aşa de bine... Nu voiam să mă mai trezesc, nici macar nu mai ştiam dacă mai sunt printre cei vii. Voiam să dorm, doar să dorm şi să simt mângâierile divine ale acelei fantasme care îmi pătrunse prin piele, mă făcuse dependent de ea... Puteam să-mi petrec toată viaţa în întuneric alături de acea fantasmă. Aici, în acest întuneric infinit, ea este lumina care dă viaţă şi căldură. Nu stiu cum arata, cine este, dacă există în realitate sau era doar rodul imaginaţiei mele. Dar nu puteam trăi fără acele mângâieri, alinturi, fără acel miros...!

****

Nişte şuşoteli şi un strănut m-au făcut să mă trezesc la realitate şi să vreau să-mi deschid ochii. Mă simţeam rău, capul şi corpul îmi ardeau. Înainte să pot să-mi deschid ochii o grismă de toata frumuseţea mă făcuse să gem de durere. Îmi închisem strâns ochii aşteptând ca acea durere îngrozitoare să dispară. Nu apucasem să fac nici o mişcare, că am simţit ceva rece şi moale pe fruntea mea şi o voce joasă, calma, care mă întreba cum mă simt. Voiam să raspund: „Bine”, dar nu avem puterea necesară. Defapt adevărul era că nici nu mă simţeam bine! Dar cel mai uşor e să minţi, ca toţi ceilalţi să fie fericiţi.
Îmi deschid într-un final ochii şi privesc in jur. Eram intr-un pat destul de mare si confortabil cu perne din pene, iar lângă mine în pat stătea cineva cu un trup firav şi părul lung şi blond. Nu i-am văzut clar faţa, pierzându-mă din nou în întuneric...

❝ One day you’ll get used to the mud in your lungs and your veins and your eyes, and you'll feel fine. ❞

Prima, iti multumesc de anunt kiss

Draga mea acest capitol este magnific. Imi place foarte mult cum ai dezvoltat aceasta idee. chiar numai citisem un fic "antic", viata la curtea unui conte, este genul de fic la care ma abonez pana la sfarsit.
Revenind la acest capitol, chiar vreau sa vad cine este acea fata, daca este sau nu persoana din visele lui.
Spor la scris si nu uita sa ma anunti si pe mine cand pui next kiss

II. O zgârietură

(Iris)

- Mama, aia se uită urât la mine, spun în timp ce îndrept degetul arătător către o fată de aceaşi vârstă cu mine, privind-o urât.
- Iris, draga mea, nu mai fi aşa distantă faţă de Mariah, ea vrea doar să fiţi prietene, de aceea te priveşte. Cine nu s-ar uita la tine cât de frumoasă eşti? Îmi spunse femeia care mi-a dat viaţă în timp ce-mi mângâia blând părul blond.
Stăteam lângă mama, strângându-i în mâna stângă materialul fin al rochiei după care mă ascundeam. Deşi nu-i ajungeam nici până la talie îi puteam vedea mamei faţa care era destul de palidă şi obosită. Îmi făceam griji pentru ea, dar de fiecare dată când o întrebam dacă se simte bine, ea îmi răspundea zâmbind că este bine.
Toţi oamenii prezenţi în ziua aceea la conac erau îmbrăcaţi cu costume negre, barbaţii şi rochii dantelate cu mănuşi catifelate asortate cu micuţele umbrele, femeile. Toţi aveau feţele triste. Nu prea ştiam ce se întâmplă în jurul meu. Voiam să-l văd pe tata, dar toata lumea îmi spunea că e plecat departe şi nu avea să vină curând.
Mă săturasem să văd atâtea feţe posomorâte şi să aud atâtea cuvinte de alinare! Ce s-a întâmplat?
Oamenii mari se pricep bine să ascundă lucruri, dar de ce toţi se uitau aşa la mine? De ce au venit atâţia dintr-o dată la conac? De ce sunt îmbrăcaţi în negru? Ce înseamnă toate astea?
Voiam să întreb, dar ştiam că nimeni nu era dispus să mă asculte, nici măcar Felix... Nu-mi plăcea teama ce mă cuprindea când priveam conacul, era prea multa lume adunată acolo, prea multă tristeţe pentru o zi aşa caldă şi însorită de vară. Nu putea fi vreun bal sau o serată cum îi spunea tata pentru că oamenii nu se distrau, nu erau fericiti, nu zâmbeau.
Am plecat uşor de lângă mama ştiind că nu era atentă la mine şi m-am strecurat prin mulţime până am ajuns lângă Mariah.
Fără să-i spun vreun cuvânt, doar am luat-o de mână şi am tras-o prin mulţime după mine.
Am mers câteva minute bune până când am ajuns lângă lacul unde era mereu linişte, împrejurimile sale fiind parcă desprinse din basme. Ştiam ca toţi vor ca eu să nu fiu în preajma lor acum. Ştiam că-mi ascund ceva, încă din momentul în care mi-au interzis să mai merg în partea de vest a conacului, dar acum voiam doar să plâng pe umarul lui Mariah.
Stăteam pe malul lacului la umbra salciei bătrâne cu capul pe umarul lui Mariah bucurându-mă de briza de aer răcoros, cu genunchii strânşi la piep şi plângeam, iar ea îmi ştergea lacrimile şi-mi spunea vorbe de alint...

*****

Galopul rapid al calulul mă făcea să simt sub mine fiecare muşchii al animalului cum se contractau puternic. Vântul destul de puternic îmi „mângâia” brutal părul şi-mi facea obrajii roşi de la frigul dimineţii. Era aprilie, iar primăvara îşi făcuse apariţia cu zile ploioase, făra pic de soare ca de altă dată.
Calul necheza neîncetat simţind cel mai bine că vreamea de afară se va schimba. În aer se simţea mirosul de ploaie. Trebuia să mă grăbesc dacă nu voiam să mă prindă ploaia în timp ce eram cu Ickop la plimbarea obişnuită din fiecare dimineaţă pe lângă lacul din apropierea conacului şi a pădurii din partea de rasarit a cetăţii Austio. Ofatsem cu gândul că în dimineaţa asta trebuia să ne rezumăm doar la o plimbare pe lângă lac fără să poposim. Calul galopa rapid pe malul nisipos al lacului, amintindu-mi că azi trebuia să fiu prezentă la conac de dimineaţă pentru nu ştiu ce moft al unchiului Theepf.
Adio plimbare, adio linişte, adio zi cu soare. Tot ce mai puteam spera era ca ziua de azi să nu devina şi mai „interesantă” decât era deja. Arunc o privire fugara lacului care adăpostea atâtea amintiri frumoase, dar şi triste... Am strâns cu putere hăţurile din mână şi l-am ghidat pe Ickop spre grajduri într-un trap domol.
Ajunşi la grajdurii mă cobar din spinarea calului şi-l bag in boxa sa, asigurându-mă că are mâncare şi l-am învelit cu o patură.
Grajdurile erau ceva mai departe de clădirea principală a conacului, dar nu mă grăbeam, era încă dimineaţă. Aveam timp destul pentru o baie cu apă caldă şi un mic dejun luat în salon cu mama şi unchiul Theepf.

Înainte să pun piciorul pe pragul uşii ca să intru în conac dau nas în nas cu mama care mă aştepta. Suspinase şi dădu-se dezaprobator din cap după ce îmi făcuse o inspecţie sumară din cap până-n picioare.
- Iris, Dumnezeule! Unde ai fost, copilo? Theepf te caută neîncetat de o oră prin tot conacul! De ce eşti îmbrăcată aşa? Iar ai ieşit la plimbare cu nenorocitul ăla de cal?!
Trag aer adânc în piept ca să-i pot răspunde mamei la ploaia de întrebări cât mai scurt şi repede posibil. Nu-mi plăcea atunci când eram pusă să răspund la întrebări fără sens, dar asta era mama şi trebuia să fac un efor suplimentar.
- Da, am fost la o scurtă plimbare cu Ickop pe malul lacului. Şi faptul că m-am întors se datorează vremii de afară, nu faptului că unchiul Theepf mă caută.
- Iris, draga mea, mergi şi fă o baie. Eu o să-i spun bucătăresei să facă masa pentru tine, iar apoi mergi în bibliotecă şi vorbeşte cu Theepf.
Nu aveam habar că unchiul Theepf m-ar putea căuta la ore aşa matinale a dimineţii. Nu avea nici un rost să mă cert cu mama sau să fac orice altceva ce ar fi putut-o dezamagii. Mă ştia mult prea bine. Ştia că nu sunt genul de persoană care să cedeze uşor, dar mai ştia că nu vreau să am probleme, mai ales după ultimul scandal care s-a iscat din vina mea...

Apa călduţă îmi spăla trupul de „păcate”, mirosul de la petalele de flori din cadă îmi improspătau pielea. Aş fi vrut să lenevesc mai mult în acea cadă, dar timpul e cel mai mare duşman al meu, al oamenilor în general. Ies din apă şi-mi i-au halatul de la servitoarea care mi-l întinse. Deschid uşa de la cameră intrând în ea pentru a-mi lua hainele pregătite de mama, apoi urma să cobor la masă pentru a mânca.

*****

Încăperea mare în care era biblioteca era mereu scufundată într-o linişte stranie, în încăpere se putea simţi cu uşurinţă un miros de mucegai şi praf care provenea de la miile de cărţi aflate în încăpere. Aici printre cărţile vechi mi-am petrecut majoritatea timpului, încercând să descopăr secretele lumii, să încerc să-mi răspund la sutele de mii de întrebări care mi-au întunecat copilăria... Încerc să-mi las amintirile acolo unde le era locul, într-un colţ întunecat şi uitat la minţii mele printre rafturi şi carti, îndreptându-mă încet, călcând uşor pe podeaua veche, către fereastră.
- Îmi pare rău, draga mea, că trebuie să distrugem această linişte tainică a acestui loc pentru a vorbi. Te-aş fi invitat afară în grădină să stăm liniştiţi în adierea lină a vântului şi să vorbim, dar vezi şi tu cum este vremea... Ştiam cui îi aparţinea această voce şi ce voia să spună, de aceaia nu m-am obosit să-mi întorc capul.
- Vremea este doar un motiv pentru ca starea mea de spirit să fie puţin şifonată, dar nu un motiv suficient. Cu ce pot fi de ajutor? Ştiu că nu m-ai chemat aici ca să discutăm despre vremea de afară sau starea mea de spirit.
În timp ce mă rezemam cu mâna de pervazul geamului, unchiul Theepf s-a întors către biroul aflat lângă un colţ al încăperii şi a luat în mână o carte cu coperţiie şubrede, gata să cadă.
- Despre ce este? Nu am m-ai văzut cartea asta. Spun în timp ce iau cartea în mână şi încep să o studiez mai de aproape. Oricât de bine aş fi putut intui mişcările unchiului Theepf, acesta ştia tot timpul cum să „diversifice” problemele.
- Asta te va ajuta să-ţi îndeplineşti sarcina sau mai bine zis, sarcinile ce urmează să-ti le încredinţez.
- Şi în ce constau sarcinile, iar cartea...? Întreb oftând şi citind cele câteva rânduri de cerneală care ieşeau în evidenţă pe prima pagină a carţii. Mi-am ridicat capul încet când l-am auzit venind lângă geam apropiindu-se de mine fără să spună o vorbă şi privind pe fereastră în zare, parcă vrând să vadă ceva.
- Acum cartea nu o să te ajute foarte mult, dar pe viitor o să-ţi fie un bun îndrumător. Misiunea ta constă în faptul că trebuie să ai grijă de o „fetiţă” şi ştiu că tu eţti cea mai în măsură pentru aşa ceva. Astăzi trebuie să ajungă, sper să fi trecut cu bine de vremea năpraznică din Vest.
- Să înţeleg că asta e o pedeapsă? Sau e mai mult decât mi-ai zis? Ştiam că „fetiţa” în cauză nu o să fie tocmai o pramatie de opt, zece ani...
- Iris, ma bucur că te-ai decis să rămâi aici. Îmi spuse cu o voce calmă, ca de părinte.
Priveam cerul, era înnorat, iar vântul bătea dinstre nord ceea ce însemna că o să fie ploi abundente. Terenurile proaspăt cultivate erau compromise din cauza inundaţilor, iar vara urma să fie una secetoasă. Avea să fie an greu, dar vestea bună era că oamenii nu aveau să moară de foame, alimentele si bunurile luate ca taxe sau plătite ca impozite asigurau un trai decent, dar nu pentru mult timp.
- Dacă mă scuzi am să plec în întâmpinarea oaspeţilor, la ora asta ar trebui să fie prin cetate.
- Dacă tot pleci, draga mea, ia şi doi oameni cu tine, niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla...
Am părăsit încăperea în linişte, ştiam că unchiul Theepf v-a vrea să plec în întâmpinearea lor, chiar dacă nu a spus-o. Vremea de afară era urâtă, începuse să ploaie cu stropi mărunţi formând o pânză de picuri ceţoşi. În timp ce mergeam spre cameră ca să-mi iau ce-mi trebuie i-am poruncit uneia dintre servitoare să cheme doi argaţi şi să spună să meargă şa grajduri.
Ajunsă la grajduri l-am scos pe Ickop şi i-am pus şeaua, nu avea să fie o plimbare confortabilă. În câteva minute şi cei doi argaţi şi-au pregătit caii şi am plecat, dar nu înainte să ne luam pelerinele.

- Ce este? Pe cine trebuie să căutăm pe vremea asta? Dacă ne prinde adevărata furtună şi caii se vor speria nu ştiu cum o să ne întoarcem la conac.
Ştiam ce urmări o să aibă călătoria asta, dar trebuia făcută, şi-mi asumam responsabilitatea pentru tot.
- Căutaţi un băiat sau o fată, nu ştiu exact, căutaţi o trăsură care are steagul unei cetăţi învecinate. Trebuie să vină pe poarta dinspre vestul cetăţii. Uitaţi-vă după un nobil în orice caz.
- Domniţă, dacă spui că vin dinspre vest nu ştiu dacă au trecut cu bine de râul Giren, am auzit că în zori baieţii lui Dank au facut prăpăd în Segan şi în împrejurimile râului Giren.
Asta mai lispsea acum, să fie morţi...
- Atunci nu e de bine, aveţi arme la voi băieţi?
- Da, domniţă, dar ce ai de gând să faci? Suntem doi oameni, adică trei, dar tu nu ştii să lupţi, împotriva unui grup de bandiţi care ştiu meserie! Nu ne putem risca!
- Calmaţi-vă! Pe vremea asta nici musca nu mai mişună, nu aveţi de ce să vă faceţi griji, nu o să fie nici un bandit prin zonă. Acum o să ieşim din cetate şi o să mergem spre Segan, rugaţi-vă la Dumnezeu ca adevărata furtună să nu-şi arate colţii prea curand şi fiţi atenţi la tot ce mişcă!

Zgomotele făcute de galopul rapid al cailor prin ţărâna noroioasă erau intr-o armonie cu stropii de ploaie care se loveau violent de pământ...
Cu cât ne îndepărtam de cetate, vremea începea să-şi arate adevărata faţă. Tunetele spulberau liniştea, iar fulgerele luminau cerul. Doar croncănitul ciorilor îmi mai aduceau aminte că mai traiesc. Frigul şi umezeala îmi ajunse la piele nu-mi mai simţeam braţele, iar pulpele picioarelor parcă-mi erau îngheţate... Dar ăsta nu era un motiv suficient să mă întorc cu coada între picioare. Poate greşeam, iar acei oameni au ajuns cu bine la cetatea Austio, poate... Dar intuiţia nu mă înşela, ceva rău se întâmplase!
Mergând printre copaci, riscând în orice moment să fim loviţi de un fulger, auzisem nişte foşnituri de crengi. Putea fi un animal sălbatic sau un om...
Le-am făcut celor doi argaţi semn să se oprească şi le-am arătat cu mâna locul de unde am auzit foşniturile. Ne-am dat jos de pe cai, apropiindu-ne încet de copaci. Împiedicându-mă de rădăcinile copacilor am căzut pe solul acoperit cu frunze si crengi în descompunere. Când am vrut să mă ridic sprijinindu-mă de un copac am observat nişte bucăţi de material şi nişte urme proaspete pe sol.
- Baieţi, aici! Se pare că am găsit ceva...
Am privit cu atenţie urmele şi ne-am despărţit, fiecare luând-o într-o direcţie.

Ploaia densă nu oferea o vizibilitate prea mare aşa că trebuia să fiu foarte atentă. Mergeam incet, călcând uşor pe solul noroios, fiind atentă la copaci. Ajunsă aproape de malul râului Giren am văzut o siluetă neagră în spatele unui copac sau poate imaginaţia îmi juca feste. Nu mă puteam apropia prea mult, putea fi un bandit sau un animal sălbatic... Chiar dacă ploaia făcea zgomot, aveam un auz destul de fin putând să disting sunetele. Din nou acele foşniturii... Nu puteam să mă apropii aţa că am început să vorbesc pe cale pasnica, dar nu înainte de a-mi băga cuţitul pe care-l ţineam în mâna dreapta sub pelerină.
- Cine e acolo? Ieşi să te văd! Nu o să-ţi fac nimic. Vocea mea era fermă şi puternică, deşi cuvintele îşi pierdeau din duritate prin stropii de ploaie.
Nu după mult timp de aşteptat, de după trunchiurile groase ale copacilor a ieşit un bărbat bine făcut cu o puşcă de vânătoare în mână îndreptată în direcţia mea. L-am studiat din cap pana-n picioare judecând după îmbrăcăminte părea a fi un nobil sau un servitor, iar cămaşa pătată în dreptul umărului arăta că este rănit.
Nici unul dintre noi nu făcea nici un pas, stăteam şi ne priveam, studiind teritorile. Când am vrut să-l întreb de unde este şi ce caută pe vremea asta în pădure, cei doi argaţi au apărura lângă mine cu armele în mână.
Le-am făcut semn baieţilor să lase armele şi am scos de sub pelerină steagul cetăţi Austio, era un gest mut, care l-a făcut pe bărbat să înţeleagă cine suntem şi ce vrem.
- Lasă arma, te rog, suntem nişte oameni trimişi de contele Theepf, cred că acum ştii de ce suntem aici şi pe cine căutăm. Ceilalţi mai trăiesc? Câţi mai sunt?
- Trebuie să ne grăbim, băiatul nu ştiu dacă mai rezistă mult.
L-am urmat toţi tăcuţi pe bărbatul care ne-a dus lângă nişte copaci bine ascunşi între tufişuri unde zâcea trupul unui băiat. După trupul mic, băiatul nu părea a avea mai mult de 15 ani.
Trupul său stătea rezemat de trunchiul unui copac şi era acoperit cu o haină. Avea capul aplecat în partea stângă, iar din păr îi picurau în continuu picuri de apă. Gâtul băiatului era înfăşurat cu un material alb care era pătat pe alocuri de sânge închegat, probabil rănile i se infectaseră. M-am aplecat şi i-am luat mâna dreaptă ca să văd dacă mai traieşte. Respir aşurată când constat că încă trăieşte, deşi pulsul îi era slab, era totuşi regulat.
Unul din baieţi i-a luat trupul în braţe şi am mers la cai pentru a ne întoarce cu cei doi la conac. Pentru băiat orice clipă, orice minut pierdut îi puteau fi fatale.

❝ One day you’ll get used to the mud in your lungs and your veins and your eyes, and you'll feel fine. ❞

Prima

Draga mea acest capitol ma uimit. Esti geniala. Pot sa o spun cu mana pe inima ca acesta este ficul meu preferat. Ai un stil special de a scrie, descrierea ta este absollut superba.
Sunbt tare curioasa sa vad ce se intampla cu cei 2 si sper ca eroul nostru sa supravietuiasca. Sunt tare curioasa ce s-a intamplat cu acea mica "lupta" si cum a ajuns baiatu sa fie ranit.

Sa ma anunti si data viitoare. Bunny te pupa kiss

Subiect: Re: Fără prefaţă Joi 15 Aug 2013, 23:03

Bună! Am dat şi eu de ficul tău astazi şi pot spune că îmi place foarte mult, mai ales descrierea. Chiar îl faci în unele detalii misterios, ceea ce mă conduce în a citii mai mult. De abia aştept să văd ce se va întâmpla mai departe cu Arthur şi Iris, cum se vor întâlni din nou şi prin ce vor trece. Spor la scris şi la idei! Te-am pupat! ;;)

Fără prefaţă Tumblr_mrmuebFDm11s7d7e3o2_500

"That's the best thing a girl can be in this world: a beautiful little fool."

- Carey Mulligan (Daisy) - The Great Gatsby

Subiect: Re: Fără prefaţă Mar 20 Aug 2013, 17:59

III. Mă mir că mai exist
(Arthur)

Îmi deschisesem ochii brusc, fiind orbit câteva momente de lumima puternică din cameră. Clipisem des câteva minute până când ochii mi s-au acomodat cu lumina. Mă foisem neliniştit în pat simţindu-mi stomacul ca pe un balon plin cu aer, căruia îi trebuia mâncare, plus că mă dureau toate oasele, mâinile şi picioarele îmi erau amorţite. Eram ameţit, totul în jurul meu se învârtea provocându-mi o stare de greaţă. Am încercat să mă ridic în capul oaselor cu mare greutate, dar imediat ce am izbutit să mă ridic puţin, două mâini mici şi-au făcut apariţia pe umerii mei şi m-au împins uşor din nou pe pat.
- Bună dimineaţa! În sfârşit te-ai trezit. Doamne, credeam că nu mai dai printre cei vii! Te rog, să nu te ridici, trebuie să stai în pat până îţi revin puterile. Nu am apucat nici măcar să-i răspund la salut sau să fac vreun gest pentru că femeia a continuat să vorbească.
- Ţi-e foame? Sigur ţi-e foame, doar nu ai mai mâncat de doua zile. Să stai aici cuminte în pat până îţi aduc mâncarea; cât ai clipi o să fiu aici cu mâncarea caldă, după care o să prinzi putere!

Stau buimac şi o privesc pe femeia care ma cam speriat puţin fără să scot un cuvât... Priveam nedumerit la uşa pe care tocmai a ieşit acea femeie, minunându-mă de viteza de reacţie cu care a fost înzestrată.
Doamne, două zile! Două zile în care am dormit încontinuu, în care nu m-am ridicat din pat, două zile în care nu am mâncat nimic... M-au trecut nişte fiori reci când am realizat cât de aproape fusesem de moarte. Oare dacă muream ce s-ar fi întâmplat? Oftez zgomotos, încercând să-mi limpezesc mintea şi să-mi îndepărtez gândurile negre care îmi dădeau târcoale.
Mă întorc în pat pe partea dreapta şi privesc curios încăperea în care m-am trezit.
Încăperea era spaţioasă, pereţii înalţi erau pictaţi cu diferite modele florale de culoare albastră care erau asemănătoare cu cele ale canapelei de lângă şemineul care se sprijinea de două statui din marmură sculptate sub forma unor îngeri albi.
Era impresionantă combinaţia de culori si modele ale obiectelor alese cu bun gust care decorau camera. Obiectele cele mai de valoare, vechi, dar şi de o frumuseţe mişcătoare - estimând după ochiul meu încă neştiutor în acest domeniu -, erau tablourile pictate cu multă migăleală, care stăteau atârnate pe pereţi, fiind evidenţiate de nişte rame auri, care bănuiam că ar fi dintr-un metal preţios la fel ca şi suportul metalic de la canapea şi de la patul în care mă aflam.
După ce am privit o bună bucată de timp acele tablouri care ilustrau portretele unor dame rafinate, de o frumuseţe mistică, m-am întins pe spate cu faţa în sus şi priveam tavanul alb care susţinea un candelabru mult prea simplu pentru acea cameră.
Nu ştiam ce făcusem sau cum ajunsesem aici, cert era că sunt încă în viaţă şi întreg...
Când mi-am închis ochii câteva clipe am revăzut acele imagini cu acel bandit, cuţitul la gâtul meu, focurile de armă încă se auzeau atât de clar... Respir adânc încercând să-mi calmez bătăile nărăvaşe ale inimi şi întind mâna pentru a-mi şterge transpiraţia de pe frunte. După ce m-am mai calmat puţin, iar imaginea acelui măcel s-a mai diminuat din mintea mea, mi-am afundat capul în pernă, dar nu am apucat să stau mult aşa pentru că am auzit uşa de la cameră deschizându-se brusc, era Simon.

Mi-am ridicat privirea în directia lui, având şi intenţia de a mă ridica în capul oaselor, dar Simon mi-a făcut semn să rămân întins. După privirea pe care o avea, părea că este îngrijorat, dar totodată şi mâhnit, speram ca nu eu să fiu motivul îngrijorărilor sale. A tras încet scaunul de lângă perete aproape de pat şi s-a aşezat pe el, după ce mi-a pus perna mai sus ca să stau mai confortabil.
- Eşti mai bine? După cum arătai acum două zile credeam că nu o să mai deschizi ochii ca să vezi lumina zilei niciodată. Oftasem amândoi în acelaşi timp...
- Îmi pare rău că te-am îngrijorat, Simon. Ştiu că tot timpul am vrut să dau o mână de ajutor, dar niciodată nu-mi ieşea cum voiam eu, iar de cele mai multe ori vina a căzut pe umerii tăi, dar de data asta chiar nu trebuie sa-ti asumi singur vina pentru tot ce s-a întâmplat, a fost un accident neprevăzut. Dar totuşi unde suntem, cum am ajuns aici, ce s-a întâmplat după atac? Suntem la Contele Theepf? Simon îşi schimbă expresia feţei imediat după ce i-am pus acele întrebări, uitânde-se spre mine cu dezamăgire şi uimire totodată, încreţindu-şi fruntea în acelaşi timp.
- Văd că după două zile în care nu ai scos nici un cuvânt, ai chef de pălăvrăgeală mai ceva ca damele alea bătrâne şi bârfitoare de la serate!
Îmi aruncă o privire dojenitoare şi se sprijinise cu spatele de spătarul scaunul respirând adânc. Nu am avut de multe ori ocazia de al vedea pe Simon făcându-şi griji pentru cineva sau fiindu-i teamă de ceva.
- Îmi cer scuze dacă m-a luat gura pe dinainte, dar sunt confuz.
- Mi-am făcut griji pentru tine, Arthur! Nu am fost în stare să am grijă de tine să ajungi cu bine la Ceros! Uită-te la tine cum araţi, adică în comparaţie cu acum două zile eşti ca nou. Dar lăsând ironia la o parte dăcă mai rămâneam mult timp pierduţi prin pădurea aia blestemată puteai murii copile! Am avut mult noroc că pe furtuna aia ne-au găsit oamenii contelui în pădure şi că am ajuns în cele din urmă la Ceros în viaţă.
Priveam în ochii negri a lui Simon să văd dacă mai are ceva pe suflet să-mi spună, dar privirea sa aspră de acum câteva momente părea acum mai calmă, până şi poziţia sa pe scaun era una mai relaxată, exprimând din nou stăpânirea de sine şi controlul asupra celor din jur care nu-i lipseau niciodată. Aste însemnase că se mai calmase şi că acum puteam intervenii şi eu.
- Chiar îmi pare rău, sincer, Simon că am cauzat atâta stres şi îngrijorare, chiar îmi pare rău. Mi-am lăsat privirea în jos, uitându-mă la mâinile mele împreunate, parcă fiind gata să se roage-, şi am continuat: - Nu-mi amintesc nimic din cele ce s-au întâmplat în ultime două zile, tot ce ştiu este că mă doare capul şi că am o zgârietură la gât de la nenorocitul ăla care ma atacat, nimic mai mult.
Nu am putut spune mai multe pentru că în cameră a intrat din nou femeia cu care m-am trezit în cameră, având în mână o tavă pe care erau nişte farfurii, din care ieşeau aburi şi mirosea atât de bine...
Văzând-o pe femeie Simon s-a ridicat de pe scaun şi a spus ca mă lasă să mănânc în linişte, iar discuţia noastră rămâne deschisă pentru mai târziu. Am aprobat bucuros din cap la spusele lui, aprope salivând după acel miros, după atâta timp puteam să mănâc şi eu. Femeia se apropiase încet cu tava de pat şi mi-a pus-o pe picioarele întinse pentru a-mi fi mai usor să mănânc. Stomacul meu nu mai rezista nici o clipă fără hrana atât de necesară pentru ca el ca să fie satisfăcut şi eu să am putere. Supa din bolul argintiu te ademenea cu aroma sa dulceagă. Am început să gust din tot ce era pe acea tavă până când am simţit cum sunt revigorat şi am mai multă putere.
Femeia care stătea lângă pat, pe acelaşi scaun pe care stătuse cu câteva minute în urmă Simon, mă privea cu un zâmbet mulţumitor.
Mâncasem tot!
- A fost totul aşa de bun! Bucătăresele de aici gătesc mai bine decât cele cu care eram obişnuit acasă, spun măgulitor.
- Mă bucur că ţi-a plăcut! Te simţi mai bine acum, nu?
Dau afirmativ din cap, iar aceasta îmi zâmbeste vădit mulţumită că am mâncat tot.
Femeia cu pomeţi uşor ridicaţii, cu ochii de culoarea caramelului şi părul castaniu deschis prins la spate într-un coc sus, avea un aspect îngrijit. După rochia maronie acoperită în partea din faţă de un şorţ alb putea fi o slujnică sau o asistentă a unui medic, pusă să aibă grijă de mine. Totuşi, nu-mi spusese numele său, cum aveam să o strig?
- Scuzaţi-mă, dar cine sunteţi?
După întrebarea adresată de mine pe faţa ei se putea observa cu uşurinţă sentimentul de uimire care o cuprinsese, dar era vădit încântată de întrebarea mea, care o făcuse să chicotească iscoditor.
- Nu e nimic, Lord Arthur. Acum am realizat şi eu că odată cu vârsta mi-am pierdut şi bunele maniere! Mă numesc Jane O’Fernn şi lucrez ca soră la spitalul din oraş. Am fost chemată aici imediat ce ai fost adus aici, starea ta de atunci a fost una foarte prostă, când îţi scădea febra, când îţi creştea! Eu am fost cea care te-am vegheat şi am stat la căpătâiul patului timp de două zile. Cred că eşti confuz în multe privinţe, de aceea acum ar trebui să dormi, iar când te vei trezi o să primeşti răspunsurile la toate întrebările tale; acum culcate.
M-am întins pe spate mai bine, iar sora Jane mi-a aranjat perna, spunându-mi că o să fie tot aici şi când o să mă trezesc.

*****

Am avut un somn atât de odihnitor! Niciodată nu am m-ai dormit atât de adânc, nici măcar când dormeam la pieptul mamei. Când m-am trezit şi am deschis ochii, în cameră nu eram doar eu şi Jane; Simon şi încă o fată stăteau pe canapeaua de lângă şemineu şi vorbeau în şoaptă.
Când au observat că mi-am deschis ochii toţi cei trei aflaţi în acea încăpere au venit lângă pat, uitându-se atent la mine. Nu înţelegeam curiozitatea sau îngrijorarea lor nefondată cu care mă priveau. Voiam să mă ridic, deja mă săturasem să stau în acel pat, voiam şi eu să-mi dezmorţesc picioarele să-mi mişc braţele, dar fata cu părul blond mi-a făcut semn cu mâna ca să rămân în continuare întins. Însă vrând să fiu politicos, nu un nesimţit lipsit de bunul simţ m-am ridicat în capul oaselor în ciuda crampelor din muşchi.
- Mă bucur să văd ca te simţi bine, am şi eu ocazia să te cunosc personal. Numele meu este Iris d’Evan, încântată de cunoştinţă, lord Arthur L’Onein . După două zile am ocazia de a-ţi ura în sfârşit bun venit în Ceros şi şedere cât mai plăcută.
Tonul cu care îmi vorbise acea fată fusese unul atât de calm, dar lipsit de afecţiune. Stau câteva secunde şi o privesc cu curiozitate pe fata cu nume de floare, părul blond împletit, cu ochii albaştri, dar parcă culoarea gri din aceştia dominau albastrul limpede. Mă privea calmă, zâmbind.
- Plăcerea e de partea mea, domniţă d’Evan. Am fost trimis aici de către tatăl meu, dar cred că detaliile sunt deprisos în acest moment. Cred că ai fost deja informată despre tot.
Faţa ei mică şi palidă luminată de razele soarelui blând de afară arăta ca un chip angelic sculptat cu multă migăleală.
- Ai dreptate. Nu trebuie să-mi spui motive sau detalii cu privire la şederea ta aici, unchiul Theepf ştie cel mai bine de ce te-a adus aici aşa că nu-ţi face griji, încearcă doar să te pui pe picioare cât mai repede cu putinţă. Şi, te rog, spune-mi Iris, diferenţa de vârstă dintre noi nu e mare, aşa că putem să ne spunem pe numele mic. Acum dacă îmi permiteţi trebuie să mă retrag momentan, dar o să revin aici diseară să văd cum te mai simţi.
Îşi aplecase puţin capul în faţă în semn de salut şi ieşise din cameră.
Rămăsesem în cameră acum doar eu, Simon şi sora Jane, care se plimba dintr-un colţ în altul a încăperii, având în mână o mică cutiuţă de culoare închisă. Când îşi întoarse capul spre mine şi observase că o privesc, se apropiase de pat, aşezându-se pe marginea acestuia lângă mine şi-mi întinse cutiuţa neagră aprope de nas. Mirosea frumos; a trandafiri, iar din câte mi-am putut da seama era o alifie sau aşa ceva. Oare pentru ce o adusese?
- Pune-ţi capul pe pernă şi ridicăţi bărbia ca să-ti ung rana de la gât cu alifia asta pentru ca să nu rămână în urma rânii o cicatrice urâtă. O să te usture puţin, dar nu-ţi face griji e foarte bună pentru răni.
Simţeam degetelor ei subţiri îmbibate cu alifia rece plimbându-se pe pielea sensibilă a gâtului meu, care îmi dădea o senzaţie stranie de răceală în tot corpul şi o usturile jenantă sub marul lui Adam unde se afla tăietura. Senzaţia de disconfort se mai diminuase puţin, dar usturimea devenea din ce în ce mai deranjantă. Strângeam subtil aşternutul de pe pat între degete ca să-mi ţin în frâu nevoia de a-mi pune mâinile în jurul gâtului şi de a mă scărpina.
Câteva minute mai târziu, degetele surorii Jane nu-şi mai făceau simţită prezenţa pe pielea gâtului meu, mângăindu-l. Îmi deschid ochii şi privesc prin camera mare în care îl găsisem doar pe Simon studiind cu interes mica bibliotecă aflată într-un colţ al camerei.
Simţindu-se privit cu insintenţă îşi întoarse capul spre mine şi înţelese că e momentul ideal ca să ne continuăm discuţia care a fost întreruptă în acea dimineaţa de sora Jane.
Doamne şi femeia asta! Avea nişte momente ideale în care apărea şi dispărea ca un spirit de unde şi când te aşteptai mai puţin!
Revenind la discuţia neterminată dintre mine si Simon care am presimţirea că o să fie una plăcută.

Ne bucuram amândoi de priveliştea minunată oferită de grădina mare plină de flori viu colorate, tufişuri şi arbori de lângă conac. Cu greu o convinsesem pe Jane că sunt capabil să ies afară ca să iau aer şi să-mi dezmorţesc muşchii; în cele din urmă, rugată şi de Simon, m-a lăsat să ies din cameră doar dacă eram însoţit în permanenţă de Simon.
Aerul curat de aici era cel mai bun tratament, priveliştile oferite de aceste zone, chiar erau fermecătoare şi demne de laude. Un sentiment ciudat, de bucurie -aş putea spune-, a început să înflorească în inima mea când am realizat că o să am destul timp ca să descopăr aceste ţinuturi sălbatice, ascunde bine de ochii oamenilor.
- Ai citit scrisoarea de la lordul Raoul sau încă mai visezi?
Îmi întorc capul brusc spre Simon care părea amuzat, deşi nu arăta asta la exterior, de faţa mea buimacă, înroşită puţin. După ce am terminat de citit a doua oară scrisoarea înmânată de Simon, am înţeles mesajul acesteia.
Moşia părinţilor mei din Palitzerlaan era urmărită de ghinion de câţiva ani încoace; iar acum nişte muncitori au găsit un cadavru mutilat în porumbişte...
- Al câtelea an e acesta? Tot timpul se petrece după sezonul ploios. Cineva şi a făcut un obicei prost din a ucide oamenii şi de ai abandona în acel loc.
- Oamenii lordului Raoul nu găsesc niciodată nici un vinovat... Atâta timp cât cadavrele nu pot vorbi şi sunt mutilate, fiind imposibil de recunoscut, asasinii o să se plimbe printre noi ca nişte oameni normali.
Simon avea dreptate, atâta timp cât nu există martori, cadavrele rămân a nimănui, iar criminalii trăiesc printre noi. Nu mă îngrijorau acele cadavre, nici acei asasini, singurul lucru care mă îngrijora era reputaţia proastă pe care le-o făceau aceste evenimente familiei mele.
- Simon, de ce crezi că cineva s-ar juca cu atâtea vieţi?

❝ One day you’ll get used to the mud in your lungs and your veins and your eyes, and you'll feel fine. ❞

Subiect: Re: Fără prefaţă Mar 20 Aug 2013, 18:59

edit:

Well , well, ti-am luat-o inainte, dar multumesc totusi pentru ca m-ai anuntat. Imi place foarte mult noul capitol. Ma bucur ca Arthur si-a revenit si ca in final a intalnit-o pe Iris. Mi-ar face placere sa vad mai multe moemnte cu ei doi in capitolul urmator. Simon e un prieten de nadejede pentru Arthur, nu? Sper ca ii vor prinde intr-un final pe criminalii care au incercat sa-l ucida pe Arthur. Spor la scris si la idei, te astept cu nextul!

"That's the best thing a girl can be in this world: a beautiful little fool."

- Carey Mulligan (Daisy) - The Great Gatsby

Subiect: Re: Fără prefaţă Mier 28 Aug 2013, 11:17

Am venit si eu cu critica. Sper sa iti fie de ajutor. :)

Ideea pe care o abordezi mi se pare interesanta, iar felul in care faci ca toate lucrurile sa se imbine si sa creeze o atmosferaplacuta este bine slefuit. Imi place ca, desi te-ai axat pe un timp ceva mai indepartat in trecut, ai reusit sa ma faci sa imi imaginez totul exact ca in acele vremuri si nu ai omis niciun detaliu care m-ar fi putut aduce iar in prezent. De asemenea, imi place ca folosesti si termeni ce se foloseau atunci, dand astfel un aer de invechit si totusi elegant intregii povesti. Titlul imi place mult, este misterios si imi atrage atentia. Legatura cu textul cred ca se va materializa pe parcurs, insa in ceea ce priveste impactul pe care-l are, pe mine m-a cucerit.

Descrierea ta este frumoasa si nu foarte complicata, ma ajuta sa imi imaginez totul asa cum trebuie. Am in fata un tablou plin de viata, in care cadrele se schimba si personajele se misca. Imi place ca folosesti figuri de stil, dar nu complici totul prea mult, ci lasi lucrurile sa curga si ma lasi pe mine sa descopar totul incetul cu incetul. Exprimarea ta este una frumoasa, insa vreau sa ai mai mare grija la greselile pe care le faci, caci acest aspect strica oarecum ficul ingrijit pe care-l ai. Corecteaza-ti capitolele pentru a scapa de greselile facute din neatentie sau la repezeala si pentru a pune diacriticele lipsa. De asemenea, ai grija la semnele de punctuatie, uneori ai virgule in plus, alteori in minus. E drept, nu sunt multe astfel de cazuri, dar fii mai atenta.

Naratiunea mi se pare in regula, faci mai mult decat doar sa enumeri evenimente si dai tot felul de nuante intamplarilor la care iau parte personajele. Actiunea nu mi se pare grabita si modul in care integrezi descrierea in fic mi se pare bun, ajutandu-l astfel pe cititor sa-si formeze tot felul de imagini in minte. Dialogul este ok in mare parte, dar consider ca unele replici pot fi introduse in vorbirea indirecta, intrucat nu au cine stie ce impact. Imi place insa modul degajat in care raspund personajele, reusesti sa le caracterizezi destul de bine prin intermediul propriilor cuvinte. Estetica imi place, capitolele sunt ingrijite si citesc cu usurinta.

cruelty is a gift humanity has given itself

Subiect: Re: Fără prefaţă Vin 06 Sept 2013, 22:32

Scuze ca nu am comentat mai repede, am avut probleme cu pc-ul si nu am intrat 2 saptamani.
Revenind la capitol :) Imi place foarte mult si acest capitol. Iubesc modul in care descri detaliu cu detaliu. Acest fic ramane in continuare preferatul meu.
Astept cu nerabdare continuarea si sper sa ma anunti :*
Amphetamine te pupa kiss

Spor!

IV. Dum spiro, spero*

Part 1. Arthur

Lumânările din sfeșnicele argintii, atent așezate în mijlocul şi la capetele mesei, pâlpâiau liniştite, emanând un miros plăcut de ceară în încăpere. Tacâmurile argintii, bine lustruite, străluceau şi ele pe masă, distrăgându-mi atenţia de la supa fierbinte şi aburindă, care îmi era pusă în farfurie.
Masa era frumos aranjată, plină de platouri cu mâncare, dar şi de pahare din cristal, umplute cu un vin sângeriu care emana un buchet bogat de arome. Mă simţeam stingher, deoarece eram la masă cu contele Theepf, Iris şi mama acesteia - care era o replică mai în vârstă a tinerei domniţe. Stăteam încordat pe scaunul din stânga contelui, faţă în faţă cu domniţa Iris, încercând să nu par atât de neliniştit pe cât eram. Din când în când îmi ridicam privirea în faţă, spre ea şi fără să fie deranjată şi ea mă privea, susţinându-mi privirea pentru câteva clipe, zâmbind câteodată, când pur și simplu se plictisea.
Contele iniţiase o conversaţie cu contesa d’Evan -mama lui Iris- despre pagubele produse de către vremea rea și stricăciunile pe care le produse conacului, dar mai ales culturilor agricole, din cauza cărora va trebui să crească taxele pentru țărani.
Încercam să fiu mai atent la discuții, aprobând cu o mișcare ușoară a capului când mă întrebau din priviri dacă sunt de acord. Nu aveam starea, dar nici puterea sufletească necesară ca să discut cu niște străini, în fond, pe care îi cunoscusem doar de câteva zile, cu care eram forțat să locuiesc.
Simon plecase în următoarea dimineață, după ce primise scrisoarea, la moșia tatei ca să vadă cu proprii ochi  ce s-a întâmplat.
Oftase iar.
Atmosfera care domnea la conac era una liniștită, de familie, dar nu era familia mea, iar asta mă făcea să mă simt inconfortabil; simțeam că o bucată importantă din mine lipsește de fiecare dată când realizam unde și cu cine mă aflu.  Eforturile lor de a mă ajuta să mă integrez în noul mediu cât mai ușor și mai repede erau de apreciat, dar asta nu se poate așa de repede.
Nici măcar nu am putut să diger bine vestea că am să plec din sânul familie, că deja eram expediat aici. De fiecare dată când nu mănânc sau voiam să rămân singur eram  întrebat dacă mă simt bine, dacă mă doare ceva, dacă am pățit ceva… Îmi plăcea, nu pot să neg, grija pe care mi-o poartă niște străini, dar am impresia că se învinovățesc pentru acel atac al bandiților care mi-au provocat zgârieturile, care au început să dispară, datorită alifiei aduse de sora Jane.
Capul începea câte odată să mă doară rău, parcă toată lumea se adunase în capul meu și țipau, iar lucrul ăsta îmi cauza insomnii. Dar ma simțeam bine sau încercam să cred că mă simt bine, deși lipsa odihnei și nopțile nedormite începuse ușor să își arate urma pe chipul meu, care după câte am observat în oglindă în acea dimineață, era mai palid ca de obicei.
Eram conștient că mă adaptam mai greu și că nu cunoșteam pe nimeni aici, iar faptul că persoanele îmi câștigau încrederea mai greu, mă făcea mai sensibil și mai smiorcăit în ochii altora, dar asta era natura ființei mele... Locul acesta era fascinant din toate punctele de vedere; clădirea principală a conacului construită din piatră, în stil gotic, dar și celelalte anexe care au fost construite în vreme de război, având multe tunele subterane, unele folosite și-n ziua de azi pentru a scurta distanța dintre anumite locuri. Voiam să văd cu ochii mei dacă e adevărat tot ce am auzit și mi s-a povestit despre conac.
- Arthur, nu pari a fi în apele tale de la începutul cinei. Nu te simți bine, te deranjează ceva?
Cu aceste întrebări mă întrerupse din contemplările mele contele Theepf, care mă pironea cu privirea sa. Îmi inspecta chipul cu privirea, deși încercam să-l evit, privind doar farfuria din fața mea. Chiar dacă nu-l priveam știam că el continua să mă inspecteze atât cât unghiul îi permitea.
Îmi dreg ușor glasul, încercând să scap de nodul din gât ca să pot vorbi coerent:
- Mă simt destul de bine, doar că schimbarea clinei îmi provoacă un ușor disconfort, dar nu este nici un motiv de îngrijorare sau ceva grav, după câteva zile o să-mi treacă. Vă rog, nu vă faceți griji... După ce mi-am terminat fraza, am zâmbit ușor ca să-mi întăresc spusele.
Contele zâmbind, la rândul său, aprobă ușor din cap, parcă scăpând de o grijă, nu înainte de a-mi spune să mă odihnesc mai mult, continuând toți să mâncăm.
Din când în când îl priveam pe sub gene pe conte, analizându-i trăsăturile masculine, neafectate de trecerea timpului, înafară de ridurile de expresie. După trăsăturile faciale nu părea a avea mai mult de patruzeci de ani, iar ochii săi cafenii, străluceau tot timpul, chiar și când nu zâmbea se putea observa licărirea vie din aceștia, fiind destulă o privire în ochii săi ca să-ți dai seama de starea sa de spirit. Oare la asta s-a referit Simon când a spus să privesc lumea în ochii?

La finalul mesei, cotele se ridicase în picioare și ne spuse să mai așteptăm puțin, deoarece are ceva important de anunțat.
- Îmi cer iertare, pentru faptul că nu am spus nimic încă, da așa cum era de aștepta, mâine se va ține o serată în ca cinstea veniri lui Arthur aici. Trebuie să aibă și el o inițiere care să-l ajute să se integreze mai ușor în peisajul monden și să-l cunoască lumea.
Se uita în direcția mea încercând să-mi ghicească reacția, gândurile, dar nu am făcut nimic, doar i-am susținut privirea, păstrându-mi pe buze zâmbetul sfios de adineauri.

Obosit, am hotărât să mă retrag în camera unde dormeam, ca să mă odihnesc și să-i scriu o scrisoare lui Agathe, micuței mele prințese care, cred, că se simțea singură.

Încă nu se înserase. Soarele aflat la apus, învăluia întreg ținutul cu lumina sa pură, care se reflecta în sticla de la geamuri, făcând ca razele lui să pară niște mici steluțe de lumină. Asta îmi amintea de Agathe, de când eram mici și încercam să imităm diferite forme cu mâinile în lumina soarelui de apus, amuzându-ne de faptul că nu ne puteam încleșta mâinile încât să ne iasă formele dorite. Oftez adânc, stăpânindu-mi cu greu nostalgia acelor amintiri care mă făceau să-mi doresc să fiu din nou acasă...
Mă așez numai decât la măsuța din cameră, pe care îmi erau așezate niște bucăți de hârtie și călimara  de cerneală.  Iau în mâna dreaptă pana și-i înmoi condeiul în cerneală, începând să-mi așez gândurile pe hârtie. Nu voiam să o îngrijorez pe soră-mea, așa că i-am scris doar partea frumoasă a lucrurilor, amintindu-mi cuvintele sale de îmbărbătare pe care mi le-a spus înainte să plec. Nu m-am putut abțin ca să nu îi scriu și mamei câteva cuvinte; nu voiam sa o îngrijorez nici pe dumneaei, deși ea poate știa totul, prin puterea maternă.

***

Parfumul florar emanat de perna pe care stăteam îmi încânta simțurile, diminuând din mirosul îmbâcsit din camera; observându-se clar că nimeni nu mai locuise în ea de ceva timp, deoarece umezeala de la ploaie făcea câteodată ca aerul să fie greu de respirat. Încercam să îmi găsesc o poziție cât mai bună în pat; simțindu-mi mâna dreaptă deja amorțită am întins-o spre tavan, rămânând întins pe state, bucurându-mă de răceala proaspătă a așternuturilor.  Oboseala și lipsa unui somn odihnitor din ultimele zile mă făcuseră să adorm repede, parcă răpus de o licoare magică...

Aerul neobișnuit de răcoros mă făcea să mă ghemuiesc în pătură, simțindu-mi fața rece, iar aerul rece îmi îngreuna respirația. Simt cum pătura îmi alunecă de pe corp, lăsându-mă descoperit și fără ajutor în fața frigului care mă cuprinsese și îmi întrerupse somnul.
- Trezește-te. Vocea aproape imperceptibilă suna mai degrabă ca un îndemn să dorm în continuare... dar nu după mult timp am auzit din nou acea voce, de data asta mai ridicată cu câțiva decibeli, sunând ca un ordin.
- Trezește-te, leneșule, doar nu ai să-ți petreci toată ziua stând în pat și văietându-te că te doare capul?  Îți zic eu, că nu ai s-o faci.
- Ce? E încă devreme...
Mă ridic cu greu în capul oaselor, fiind surprins să o văd pe domnița Iris cum stă în fața mea, zâmbind mulțumită și îmbrăcată la fel ca un băiat; părând mai energică decât de obicei.
- Bună dimineața, domniță, spun înghițindu-mi un căscat și strângând pătura în jurul meu.
- Dimineața trece dacă mai stai mult în pat, așa că grăbește-te! Îmbracă-te bine, pentru că o sa ieșim, iar  masa o luăm după ce ne întoarcem. După ce te îmbraci, să cobori la grajduri și ar fi bine să nu-ți ia toată dimineața.
- Desigur, imediat am să fiu gata... Răspunsul anemic pe care l-am scos pe gură nu mă convingea nici pe mine să-mi mișc un deget, dar nu voiam să mă cert cu domnița Iris  așa de dimineață. Eram sigur că ne puteam înțelege foarte bine, însă ne trebuie  timp ca să ne cunoaștem unul altuia teritoriul.
Îmi iau niște haine mai groase și niște cizme ca să nu-mi fie frig, în grabă și am plecat către grajduri.
În conac era liniște, doar servitoarele se mai zăreau ieșind și intrând din bucătărie, în schimb la grajdurile, care se aflau la câțiva zeci de metri de clădirea principală, era zarvă.
Îmi aranjez mai bine haina pe mine, simțind frigul de afară cum mă atacă și mă face să-mi fi dorit să nu cobor la ora asta matinală din pat. Nu înțelegeam interesul subit  al domniței de a călări sau de a curăța grajdurile la ora asta, puteam să o facem și mai târziu, după ce luam masa, civilizat. Oare chiar eram pentru toată lumea doar un ghimpe în coaste, iar acum încercau să-mi spună asta indirect sau pur și simplu ăsta e un obicei, ca musafirii care ajung să petreacă mai mult timp aici, siliți de împrejurări, să fie tratați și abordați în stil mai barbar. Eram bărbat, ce-i drept...
Mă simțeam puțin șifonat, deoarece când începusem și eu să mă acomodez puțin cu ambianța și să dorm cât de cât, am fost obligat - nu cu forța, ce-i drept-, să mă trezesc cu noaptea în cap, pentru ce?
Nu apucasem să mă fâstâcesc mult prin fața grajdurilor, că un tânăr cu un căpăstru în mână, care se uita amuzat la mine cum tremuram de frig înaintă spre mine.
-  Bună dimineața, spusese în timp ce își aplecase capul, ați mai înhămat vreun cal până acum? Mă întreabă tânărul, arătându-mi căpăstrul.
- Da, dar eu o caut pe domnița Iris. Ai putea să mă duci la ea?
- Ah, da, scuzați-mă. Haideți, domnița vă așteaptă ca să vă alegeți calul, de aceea v-am întrebat dacă știți să înhămați... adică, o voi face eu domnule, spuse după ce începuse să se bâlbâie.
L-am urmat în liniște până în capătul celălalt al grajdului, uitându-mă în treacăt la capetele cailor bine îngrijiți, care se zăreau în boxele lor, nechezând și dând cu copitele în podea, parcă vrând și ei să simtă briza dimineții de afară și să-și destindă mușchii la un trap sau să alerge ca niște animale sălbatice.
Mergeam privind plăcut surprins la acele animale, nefiind atent pe unde merg, așa că nu am observat-o pe domnița Iris.
- E frumos, așa-i? Vocea puțin amuzată, mă făcuse să-mi întorc capul brusc și să mă înroșesc, deoarece mai aveam câțiva pași să mă loveam în plin de calul pe care ea îl ținea de căpăstru.
- Da... E frumos, spun în timp ce întind mâna ca să-i mângâi coama, să-i simt căldura și mușchii puternici care îl făceau atât de frumos.
- Este un armăsar tânăr, de patru ani și docil; e al tău dacă-ți place, iar dacă nu, îți poți alege altul.
- Nu, îl aleg pe el.  O să ne înțelegem bine, așa-i prietene?
________________________________________________________
*Cât timp respir, sper

❝ One day you’ll get used to the mud in your lungs and your veins and your eyes, and you'll feel fine. ❞

Buna draga mea kiss

Iti multumesc de anunt, eu sunt cam ratacita in ultima vreme lough

In primul radn, IUBESC TITLUL capitilului. Este foarte bine ales, iar faptul ca nu este in romana il face sa fie unic si special.
Capitolul in sine este unul frumos si perfect, ca si restul. Imi place enorm de mult faptul ca lasi spatiu intre idei. Este mult mai usor de citit.
Chiar sunt curioasa sa vad partea a doua din capitol, presimt ca se va intampla ceva intre cei doi si este legat de acea serata rolling on the floor

Sa aduci cat mai repede naxt-ul. Te pup kiss

Fanfic original blocat din cauza inactivităţii.

ᴛʜᴇ ʜɪɢʜᴇsᴛ ғᴏʀᴍ ᴏғ ᴘʀᴇsᴇɴᴄᴇ