Dragă jurnalule,
 
        Această filă i-o încredințez iubitei mele.

        Lacrimi, tristețe și nostalgie. Cu toate astea, nicio urmă de regret. Au fost, ce-i drept, momente când eram geloși, supărați și nervoși, dar mereu deschiși unul celuilalt și gata să ne iertăm; la început timizi, mai târziu mai îndrăzneți și în cele din urmă, ne-am obișnuit unul cu celălalt. Prezența ta a ajuns să fie de la o senzație eternă de neliniște, la acel sentiment de confort și iubire. N-a durat mult până să începem să ne vizităm unul pe celălalt, să ne ținem mereu de mână și să ne facem publică relația. Într-adevăr, așa cum mi-ai mai spus, timpul schimbă – într-un fel sau altul – oamenii.
        Ne-am întâlnit, am visat, am făcut compromisuri, însă nimic nu a fost în zadar, iar asta mă face să mă simt mai bine. Indiferent de cât de rău ne-a fost din cauza veștilor primite, ne-am conformat și am început să prețuim și să căutăm tot mai des ocazii de a fi împreună. Am plâns, mai mult tu decât eu, dar nu pentru că nu simțeam la fel, ci pentru că încercam să fiu puternic și să te fac să zâmbești, așa cum se presupune că trebuie să facă un iubit. Nici nu-ți închipui cât de greu mi-a fost și mie, știind că aspirațiile mele erau motivul despărțirii noastre.
        Aproape un an de la primul sărut, atingeri tandre și emoții. De atunci, am avut parte de atâtea clipe minunate împreună, încât aproape că aș vrea să le trăiesc din nou, dar nu atât de mult pe cât aș vrea să mai am ocazia de a experimenta și lucruri noi. Îmi aduc aminte când am făcut împreună un lanț la fel ca al meu. Chiar dacă nu era originalul, pentru noi însemna mai mult ca luna de pe cer sau apa din pământ. El e semnul unirii noastre spirituale.  Nu-ți închipui cât am tânjit după cel puțin încă un an în care să-ți fi fost aproape.
        Îmi amintesc, de asemenea, și ziua aceea friguroasă de la sfârșitul lui decembrie când ne-am spus la revedere. Deși toată lumea avea motiv de sărbătoare, noi aveam impresia că a venit apocalipsa. Mergeam singur pe străzile din cartierul nostru, cu rucsacul spânzurat de umăr, în mâna dreaptă ținând un trandafir, iar cu cea stângă trăgând un troller ce acompania cu zgomotul său de roți vântul și zăpada ce străbăteau împrejurimile, croindu-mi drum spre gară unde aveam să-mi iau rămas bun de la tine. La un moment dat, de pe un stâlp, cade o mică sferă foarte ușoară de omăt în cuibul format de gluga hanoracului meu ce ieșea din geacă. Mi-am scuturat zăpada de pe mine în timp ce așteptam să pot traversa trecerea de pietoni. Cât așteptam, m-am decis să studiez centrul intersecției pentru a mai uita de frigul de afară ce mă făcea să tremur din toate încheieturile și de neliniștea din mine.
        O mulțime de beculețe strălucitoare și colorate mă orbeau indiferent în ce parte priveam. Zăpada zbura pe lângă mine din cauza curentului destul de puternic, o parte dintre fulgi găsindu-și sfârșitul pe pielea sau geaca mea. Șiruri imense de nori de abur alb ieșeau din nasu-mi înroșit de gerul iernii și se făceau nevăzute până să apară altele. Bradul frumos împodobit cu o mulțime de globuri, beteală și o stea palidă ce stătea prinsă în vârful acestuia, lumina și mai mult șoseaua și împărțea în două panoul publicitar pe care se afla așa zisul Moș Crăciun într-o sanie plină cu niște pachete în care se aflau de fapt pungi și căni promoționale de cafea. Totul părea atât de monoton spre deosebire de anii precedenți.  Acel spirit al Crăciunului întotdeauna mă făcea să mă simt atât de bine, încât pe stradă cântam fără nicio jenă colinde alături de tine, iubito. Știu. E nostim cum de până și atunci când încercam să-mi alung gândul de la tine, eu îmi aduceam aminte exact de asta.
        În cele din urmă, observând cum lumea trecea mâhnită pe lângă mine, am traversat pe partea cealaltă a șoselei și mi-am continuat drumul cu mâinile încruntate ce strângeau acel troller și trandafir. Capul îmi era de neclintit și lăsat în jos. Revenisem la concepțiile mele despre viața pe care am avut-o până atunci și viața pe care aveam să o am din momentul în care îți voi strânge mâna și voi urca în trenul ce simboliza un sfârșit dureros la un început promițător. În astfel de momente mi-am dat seama că sunt o persoană cu adevărat profundă. Am sesizat că nu puneam prea mult preț pe zile pe cât puneam pe trăiri, dar am încercat să le dau și lor atenție, însă doar pentru tine, iar în cele din urmă, găseam motive să stau cu tine chiar dacă acestea erau banale.
Recunosc, în acel moment m-am înmuiat ca un burete în apă, dar sunt sigur că nu am fost singurul. În scurt timp, ajunsesem în fața gării unde am aranjat ultima întâlnire a noastră, însă nu una oarecare, o întâlnire ce m-a făcut să îmi amintesc doi ani de cuvintele ce ni le-am spus și de gesturile ce ni le-am oferit. Am rezistat atât doar gândindu-mă la ziua în care voi putea să te îmbrățișez ca înainte și când ne vom aminti cu zâmbetul pe buze de acel moment, aparent trist.
        Stăteam acolo, bălăngănindu-mă, respirând cu greu aerul aspru și tremurând din toate încheieturile din ce în ce mai mult, deseori fiori insuportabili anunțându-mă că vântul se întețea, în cele din urmă burta strângându-mă din cauza frigului. Mă uitam la ceas la fiecare minut crezând că nu mai vii sau că s-a întâmplat ceva. Decisem să ne vedem cu douăzeci de minute înainte de timpul plecării trenului, iar tu ai întârziat zece minute. În acel interval de timp, suspinam mereu „ce e de făcut?” punând la îndoială sosirea ta. Acum îmi pare că nu am crezut în tine. Spre a mă ierta, aș arunca vina pe ger și pe emoții, însă știu că nu aș avea o scuză elocventă.
        Ai ajuns, într-un final. Te așteptasem, suferisem, m-ai salvat. Și eu pe tine. Te urmăream cum te îndreptai grăbită spre mine, auzind cum zăpada scârțâia sub picioarele ce se mișcau grăbite spre mine. Fără să ezit, am dat drumul acelui troller, am pus trandafirul pe el și m-am îndreptat spre tine. Cât ai clipi, ne-am trezit îmbrățișați, tu plângând, eu strângând din dinți, iar asta din cauza dorului ce deja îl simțeam. Voiam să te iau cu mine, dar cine eram eu să-ți fur visul. Așa cum tu mi l-ai respectat pe al meu, așa și eu trebuia să-l respect pe al tău. Trebuia ca din acea zi să ne dăm cale liberă, să fim doar „unul”, nu „doi”, cu alte cuvinte, să ne despărțim. Pentru a nu avea nicio mustrare când stăteam cu alte persoane de gen opus nouă, am zis de multe ori înainte că vom face asta, dar gestul nostru de atunci trăda dorința de a nu se ajunge la asta, deși... trebuia. Am vrut să cred că mai erau șanse pentru a schimba ceva, dar amândoi știam că am avut de ales între două opțiuni: facultate sau relație.
        Voiam să-mi fi putut exprima mai bine sentimentele pe care le simțeam. Întotdeauna am vrut asta. Mereu eram cel care nu arăta vreo urmă de slăbiciune, mereu cel care era tare cât pentru amândoi. Ei bine, atunci chiar nu am mai putut să fiu. Cu toate că îmi doream să plec, te voiam și pe tine. Știind că aveam să ne despărțim pentru mult timp, speram să îți spun ce vreau, însă dacă îți spuneam, tot ce făceam era neg faptul că-mi doresc cu adevărat să studiez la acea facultate. În timp ce stăteam îmbrățișați, mă gândeam la ce ți-aș fi putut spune. Nu știam ce se presupunea că ar fi trebuit să îți spun în acea circumstanță, dar era clar că nu puteam pleca fără a ne spune nimic. Până la urmă, acesta era scopul întâlnirii.
        Puteam simți un nod insuportabil în gât ce mă făcea să nu-mi pot drege vocea, iar astfel tot ce am putut face a fost să înghit în sec. Eram mut. Cred că mi-ai simțit emoția, corect? Atunci, te-ai decis să începi tu acea conversație, iar cu glasu-ți ca de clopoței, mi-ai zis:
      - Te rog, nu fii trist! Știu că nu mă vei uita. Nici eu. Relația noastră cu „termen de valabilitate” a fost poate cel mai frumos lucru pe care l-am trăit până acum. Dar știi care e cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla? Ai întrebat tu în timp ce te-ai desprins de mine cât să mă poți privi în ochi.
        Am fost uimit de ceea ce mi-ai spus și modul în care cuvintele ți-au ieșit atât de natural, încât aproape că uitasem să respir. Tot din cauza asta, nici nu apucasem să mă gândesc la ce ar fi putut să fie acel lucru. Într-un fel, eu eram dator să vin cu vorbele de alinare, însă chiar dacă știai asta, sunt sigur că tot mi le-ai fi zis. Cred că ai presupus că nu știu ce să-ți răspund. Dacă ai gândit asta, aveai dreptate. Chiar nu știam răspunsul pe care mi l-ai dat:
      - Despărțirea.
        Atunci mi-am dat seama la ce te refereai. Voiam să îți spun atât de multe lucruri, însă nu eram sigur dacă aș fi vorbit îndeajuns de clar încât să mă înțelegi. Voiam să-ți scriu ce simt, însă îmi era rușine de propriul scris. Voiam să-ți desenez cât de mult țin la tine, însă nu am deloc talent. Mi-am lăsat capul în jos. Începusem să mă simt inutil. Mi-am revenit repede și ți-am luat mâinile într-ale mele, apoi am decis să-ți zic ceva ce mi-a venit pe moment, ce nici eu nu credeam că o voi spune în acel moment de tensiune:
      - Așa e. Dacă toți acei „te iubesc”, „mi-e dor de tine” și „ești perfect pentru mine” pe care ni i-am tot șoptit erau adevărați, aceștia vor fi la fel de valabili și în timp; dacă vom ști să ne regăsim, ce-i drept. Iar despărțirea noastră, la fel ca și relația pe care am avut-o, nu va fi decât o perioadă cu „dată de expirare”. Iar dacă nu va fi să fie așa, am încredere că vei găsi ceva ce ți se va potrivi mai bine. Promit să fac la fel.
        Ți-am simțit brațele cum îmi trângeau și mai tare talia, iar la câteva secunde de atunci, mi-am auzit trenul care s-a oprit în stație. Urma ca eu să plec. Un bilet de tren amânat ar fi însemnat mai mulți bani, iar eu și familia mea voiam să evităm orice cheltuială în plus. Ne-am îndreptat spre bagajul solitar ce părea a fi martor la acest eveniment important, apoi am luat trandafirul și ți l-am dat cu un zâmbet mare, dar trist. L-ai luat cu grijă, ca și cum ți-ar fi părut rău că se va ofili la fel de repede pe cât am avut noi impresia că a durat acel an. Știu că nu voiai să arăți că ești tristă, prin urmare mi-ai zis:
      - Fii bucuros că ne-am despărțit! Sunt sigură că asta ne va face să fim puternici și să ne dorim ca timpul să treacă la fel sau poate chiar mai repede decât până acum, îmi spui tu sărutându-mă, însă doar pe obraz, apoi dându-mi drumul la mâini.
        Ai avut dreptate. Asta chiar m-a făcut să-mi doresc ca data viitoare când ne vedem, să te pot săruta și să te pot ține strâns de mână. Cu toate astea, am acceptat situația și am decis să-ți dau lanțul meu original cerându-l pe al tău în schimb.
      - Așa nu vom uita niciodată unul de celălalt, zic eu tremurând la contactul pielii ei cu mâna mea în timp ce îi luam și îi puneam lanțul. Acestea le vom avea până ne vom reîntâlni, și zicând asta, te pup dulce pe obraz, apoi urc în tren.
        Ți-am putut vedea zâmbetul aprobator de după geamul vagonului, apoi cum mi-ai făcut cu mâna. Am visat la acea scenă toată noaptea aceea cât am călătorit. Mă învinuiam pentru că ți-am stricat Crăciunul, însă oricât de mult încercam să aduc drept consolare discuția noastră, tot nu cădeam de acord că sunt nevinovat. Prin urmare, m-am hotărât să fac materia a trei ani de facultate în doar doi ani.

        Ești surprinsă? Te cred. Ar trebui. Mi-a fost greu, însă nu mă plâng. A meritat. Faptul că-ți pot scrie aceste rânduri în trenul ce mă va aduce din nou la tine este, poate, unul din cele mai satisfăcătoare momente pe care le-am trăit. Niciodată nu m-am simțit atât de împlinit. Dacă aș putea să descriu această experiență prin care am trecut noi doi în mai puțin de cinci cuvinte, cred că aș numi-o „apus la răsărit”.

Moooooooooooooooooooooooor
Mai intai : Buna ! Multumesc ca m-ai anuntat. 
E un One-shot superb, uimitor, minunat. 
Dupa ce l-am citit ma simt de parca m-ar fi lovit un tren de sentimente, m-a indoiosat si imi venea sa plang. 
Abia astept sa vad ce fic genial o sa mai scrii. 
Te rog sa ma anunti si pe mine cand mai postezi. 
Te-am pupat. 
Ja ne !