În ,,Armele" Lui

În ,,armele'' Lui

,,Cu toţii ne naştem singuri, trăim singuri, apoi murim singuri. Singurele lucruri pe care le considerăm diferite sunt dragostea şi prietenia, ce ne creează iluzia de moment că niciodată nu suntem singuri.''

O scânteie intensă cutreieră cerul, obligându-l să-i îngăduie să-şi marcheze teritoriul. Odată cu acest fenomen, trupul meu a început a se impulsiona, încercând din răsputeri să îşi găsească echilibrul. În minte, totul se actualizase, băgând de seamă că momentul venea. Pereţii parcă-şi părăseau spaţiul propriu, parcă apropiindu-se să mă înăbuşe. Mi-am aplecat trunchiul şi la următoarea mişcare a cabanei, mi-am pus membrele-n mişcare. Am tăbărât pe uşă şi, fără să observ, o scândură de fag putrezită, parte din scările cabanei, se năpusti asupra membrelor mele, rănindu-mă uşor. Am privit înapoi, cu privire deznădăduită şi am observat cum o nălucă apărea din infinit şi îşi părăsea locul, parcă vrând să meargă în rând cu mine. Imediat cum a ieşit din acea incintă, s-a făcut pierdută printre copaci, dispărând din nou fără urmă. Mă oprisem pe şezut, făcând contact cu talia umedă a solului. Am privit cu teamă înapoi şi am observat cum o nălucă se depărtează de fortăreaţa sa, de pereţi, parcă dorind să iasă odată cu mine pe uşă. Am pus rapid podul palmelor pe sol, dar o altă capcană mi se aruncase; o plasă multicoloră de frunze mă înconjura, dar, încercând să mă ridic, umiditatea lor îmi împiedica acest lucru. Folosindu-mi toată puterea, am reuşit să mă eliberez de acest infern şi m-am ridicat rapid, părăsind fosta locaţia. Întorcând capul, am observat cum tot ce exista dincolo de mine era înghiţit de o gaură neagră ce voia sfârşitul. Din ea îşi arunca tot răul şi toată dăruirea de moarte o entitate lugubră, întunecată, ce-şi elibera mitica armă, vrând să îmi secere corpul, să mă disloce, să îmi guste eternul statut de muritor.
Păşeam cu frică şi sfială spre nepătrunsul sfârşit pe care cu toţii îl cunoaştem încă de când ne naştem. Prima secundă petrecută aici, este de fapt secunda când îţi detaşezi palma-ţi subtilă de pe peretele imaginar al existenţei, apropiindu-te din ce în ce mai mult de peretele celălalt, opusul, somitatea pe care fiecare încearcă s-o evite şi să-i înţeleagă pe cât posibil mecanismul. Privirea-mi zăcea pironită către cerul înstelat, de o culoare stridentă a albastrului închis, precum un cristal ce emană încredere şi mister.
Eram speriat de simplul fapt că ştiam ce se va întâmpla şi nu voiam asta. Zâmbeam oarecum, dar un zâmbet criminal, nu al persoanei mele. Parcă erau două obiecte ce trăgeau de mine în părţi diferite, obligându-mă să trăiesc ultima experienţă a vieţii de două ori.
Uneori, câteva cuvinte palide parcă pun stăpânire asupra mea, dorind să-mi eschiveze drumul, să mă facă să ies din minţi, să-mi distrugă menirea, să mă capteze, precum un prizonier, al acestui tărâm dezolant de cele mai multe ori, devenit coşmar foarte des.
Fiecare pas îmi prefăcea privirea în mii de culori, nuanţe şi simboluri, creând din nimic acel ceva, mulţimea de peisaje întipărite-n inimă cu care puteam dispărea în linişte, cu mulţumirea marcată pe chipul descumpănit. Verdele mă făcea întotdeauna să îmi mijesc ochii şi să degust naturaleţea lui, să rămân fermecat, dar nu şi acum. Ceea ce simţeam în acest moment era regretul. Am plecat involuntar capul, mâhnit şi mi-am dat seama a mia oară că tot ce m-am străduit a creea şi a face în timpul cât am existat, s-a întors împotriva mea. Clipeam, ştiind că nu trebuie să mai analizez încă şi încă odată aceste amintiri amare. De ce să arunc atât de departe cuvintele, când timpul a trecut?
Privind involuntar în largul pădurii ce mă înconjura în lateral, am rămas uimit cum din pământ, la baza arborilor apăreau buchete de flori distincte ce îmi aduceau aminte că nimic nu trebuie irosit, că neapărat trebuie să le simt gustul. Cu toate că împreună creeau un peisaj incredibil al unei grădini extrem de bogate, m-am dezmeticit rapid şi mi-am repetat la infinit în cugetul meu că nu trebuie să mă las dus de val de aceste iluzii. Observând că acel nimic se apropie de mine, am luat-o la goană fără să anticip următoarea mişcare.
Îmi doresc cu tot sufletul să mă întorc înapoi, să spun primei secunde ce se opreşte în dreptul cât de mult aş vrea să o păstrez, dar, e atât de imposibil, pe cât ai visa realitatea, căci, o secundă e prea puţin, dar în acelaşi timp şi exorbitant de mult pentru a-ţi realiza dorinţa. Cu toate că, odată ce se pierde, niciodată numai revine, insigna ei se imprimă adânc în suflul umanului caracter, în sufletul abătut de păcate dar şi înflorit de realizări, astfel, dispraiţia timpului, secundei se întoarce odată şi odată precum un album plin cu momente emoţionante E imposibil să nu îţi aminteşti primul zâmbet, primul sărut sau prima ceartă şi prima. Timpul nu există, căci, în momentul în care vine, dispare. Nu îl pot cuprinde oricât de mult m-aş întinde, oricâte ere aş chinui acest corp inocent, oricât de mult aş crea iluzia încercării schimbării preţului pe care trebuie să îl porţi atât de mult timp.
Se apropie şi momentul când eternitatea ta dispare atom cu atom, moleculă cu moleculă, neanizându-se, odată cu câte-un lucru bun sau rău, ce, în fiecare secundă se uită.E inevitabil să nu fi plâns, să nu fi regretat, să nu îţi fi dorit moartea, deşi e greşit. Nu e bine, nu e bine deloc. Vine, întotdeauna zace peste imaginaţia şi înălţimea realizărilor cu care te voioşeşti, fie că ştii, sau nu, în gândul tău. Ştiu că acest drum are un sfârşit, ca oricare altul, implicit acesta, dar niciodată nu m-am gândit că sunt lucruri meninte să te calce în picioare şi să îţi insulte umanitatea, existenţa ce ulterior se va termina, sau tot ceea ce preţuieşti pe acest ţinut terorizat de sfârşitul vieţii şi eternitatea morţii. Fiecare luptă e crâncenă, o luptă între vis şi realitate. Tot tu eşti cel care decide cui aparţine, realităţii sau iluziilor. Odată ce aţa se carbonizează complet, lupta se pierde automat, fiecare speranţă fiind exterminată. Imediat, totul se opreşte din mişcări, în faţa totul fiind doar un negru apos, printre care apare şi personajul ce-ţi oferă sărutul şi îmbrăţişarea finală, apoi te poartă pe braţe şi te abandonează pe un pustiu aer, odată ce îţi oferă certificatul de absolvire al vieţii care nu are nicio însemnătate.

***

De ce îmi mai păsa oare dacă tot sunt pe drumul acesta fără de întoarcere? De ce nu mă întorc şi îmi arăt curajul de muritor asupra acestui portal întunecat? Moartea nu e sfârşitul lumii, ci al vieţii. În locul meu ştiu că se va naşte un altcineva, un cineva care probabil îşi va pune aceleaşi întrebări, va proceda în mare parte ca mine, dar nu va şfârşi ca mine.
Atunci, dacă totul este doar un test pe care sigur o mulţime îl vor trece, ce-i drept în felul lor, de ce simt că odată cu fiecare pas efectuat, lumea se micşorează iar eu devin nucleul, o bilă prea rotundă pentru forma acestei lumi?
Parcă membrele mele se frângeau pe interior, plămânii numai făceau faţă efortului, iar eu voi trebui să mă opresc la un momentdat. De ce?! De ce nu am niciodată reala şansă de a arăta ce poate face rasa umană şi nu vrea, de ce poate să arate şi nu este în stare să se foloească de tot ceea ce are ?
Dacă există sfârşit, de ce avem ocazia să ne desfătăm cu plăceri şi să putem avea ceea ce ne dorim? Dacă plăcerea şi toate calităţile se sting odată cu secunda ce-ţi este martoră şi-ţi dă ultima respiraţie şi ultima ocazie de a clipi şi a memora ,,florile" cu care eşti omorât, de ce dispari singur, fără o mână care-ţi să îţi dea speranţa pe care nu ai avut-o niciodată aici?
Deodată, un cuget neprevăzut îmi îmbrăţişă mintea cu un spirit pozitiv, repetând la infinit că trebuie să văd ceva înainte de a pleca. Simt că trebuie să văd asta la timp, trebuie să văd ceva important, ceva ce mă va schimba. Simt parcă o melodie înconjurată de vuietul unui suflu de toamnă, în cântul unui glas celest. Mă simt mult mai puternic, dar nu are niciun sens, niciun rost, nu acum... poate niciodată. Trecutul este totodată prezent. Secunda actuală este acum un trecut, la fel ca orice alta. Vreau să închid ochii, să uit, să nu mă las purtat de acest val. Nu, desigur că nu puteam, dar, în cealaltă parte era altceva, ceva ce m-a făcut să mă dezmeticesc, să îmi doresc încă o clipă de respiraţie lumească, de artă rafinată, de delicateţe şi de inocenţa pe care mulţi nu am avut-o niciodată.
Purtătorul de sfârşit se apropia cu un sunet lugubru, făcându-mă să îmi aduc aminte de ce sunt aici şi care îmi e scopul. Imediat cum m-am pus din nou în mişcare, am observat cum tot decorul parcă dispare, intrând cu totul în pământ. Sigur nu era o iluzie. Nu e lumea mea, nici nu lumea Lui. Atunci a cui? Nu este un joc, ştiu sigur. Peisajul se transforma într-o formă masivă, cu o coloană distrusă, fără pic de culoare. Nimic nu se mai diferenţia, totul era variabil. Eram intrusul. Dacă nu şi-a îndeplinit nici eu nici El scopul şi menirea-i strămoşească, atunci el... eu... noi suntem momeala. Dar a cui? Mă oprisem din orice activitate şi m-am întors încet, parcă vrând să mă predau, să îmi accept vinovăţia că am trăit, că am respirat că am avut o inimă care până acum nu a încetat să bată. Aşteptam, în timp ce priveam în urma mea parcă un canion cu mii de creste şi dungi ce lucra parcă ca un magnet, însă împotriva mea. Era atât de înalt, atât de... frumos. Mă simţeam atât de mare. Eram la mijloc celor două lumi, parcă fiind un portal. Se apropia vertiginos, vrând să îmi guste corpul, sângele... mirosul uman, dar nu eram pregătit pentru o astfel de ,, provocare ''.
Deodată, renunţând a mai privi înapoi şi respirând ritmat, totul parcă s-a oprit în loc. Întreg locul era cufundat în frică. De ce? Nu aşa trebuia să se întâmple? Cu o furie nebănuită, mi-am schimbat atitudinea şi, printr-un curaj inimaginabil, parcă am devenit o cu totul altă persoană.
- Nimeni nu mă poate avea! am urlat din răsputeri, întinzând la maxim braţele, păşind curajos în spate. Nici tu... am murmurat, în timp ce mi-am lăsat corpul să plutească în briza morţii, în picăturile ireale ce-mi gustau din buzele roşiatice şi cărnoase.
A fost ultimul moment, în care am clipit, am zâmbit şi am respirat aerul uman, în timp ce am permis tuturor părţilor mele să îşi găsească mult iubita linişte în Universul ce ne aşteaptă pe toţi dintre noi.
Ultima fotografie înregistrată de pupilele ochilor mei a fost cum acea siluetă devenită de acum ceva obişnuit, cu o robă extrem de întunecată şi nişte migdale mici şi galbene, parcă se stingea în aer. Entitatea striga într-una, blestemând tot ceea ce a avut la îndemână, dezmembrând mitica armă, acea coasă lungă şi ascuţită. Tot peisajul se unea într-un singur punct; culori, obiecte, dimensiuni, fenomene, aer... totul se îndrepta spre judecata proprie.
Chiar dacă nicio parte din mine numai exista, niciun sentiment, nicio amintire, niciun gând, întrebarea tot a rămas. ,,Am fost singura picătură din acest infinit care a făcut ca totul să îşi sfârşească cu bine scopul?''
Totul îşi dăduse ultimul cânt, ultima suflare. Absolutul se restrânse într-un punct care, parcă într-o singură secundă s-a inutilizat. Universul nu a existat niciodată şi nici nu va exista. Totul s-a destrămat, inclusiv aşa zisul Lord Suprem, Dumnezeu. Tot ce a existat vreodată a dispărut în eternul neant ce va exista de-a pururi pentru niciodată.

~~---------------------~~

M-am gândit să postez această lucrare cu care se pare că am câştigat locul I la un concurs de proză.

~~--------------------~~

Oh, interesantă lucrarea ta. Nu am cuvinte de exprimare faţă de ceea ce tu ne-ai pus la îndemână. Cum de nu a trecut nimeni aici?! Sunt prima care comentează, ciudat!
Chiar nu ştiu ce să spun, cum să mă exprim, ce să îţi zic. Dar, întrebare este: mai e ceva de zis?
Cred că premiul obţinut îşi spune cuvântul într-u totu.