BUBULINA
Academy Student
Sex :  Varsta : 25
 Localizare : In porbagajul tau!!:))
 acebook : N-am si nici nu vreau!:) ;)
 Nr. mesaje : 27
Puncte : 37
 Reputatie : 0
 Hobby-uri : dans
 Stare de spirit : Curajul inseamna sa fii singurul care stie ca iti este frica
 |  Subiect: ♥Artă sau blestem?♣  Joi 13 Feb 2014, 15:00 | |
| Acesta-i un fic care imi apartine in totalitate mie. . . S-ar putea sa-l mai intalniti undeva dar ca sa sti am publicat acest fic pe mai multe forumuri.Anunt ca celalalt fanfic va continua. La cel putin 3 comm voi mai publica. Enjoy it!PS: Fic-ul nu-i +18... Pe acel forum a scris +18 altcineva pentru ca asa a vrut el/ea. Asa ca fără penalizări...:))PROLOGIU
Arta poate fi o insulă din mare,
Care se scufundă și apare,
Arta, tot la fel, poate să fie
Insula pe care o vrei cu disperare,
Insula speranței pentru fiecare,
Consemnată-n prima geografie,
Insula Sirenelor procreatoare,
Alăptând pe țărmuri sure
Canibalii rațiunii pure.
Capitolul 1:
Pictura de familie
Konoha sau satul ascuns intre frunze este locul unde m-am născut si am crescut. Afară plouă. Deși este ora abia 13:30 întunericul domină și ascunde motivele de veselie si de bucurie. Copacii sunt unul mai scorțos ca altul, aceștia uitându-se la toți cei ce trec pe această stradă intr-un mod ursuz. Nuanțele de galben, roșu sau maro sunt uzate de ploaia, firesc, la fel de nervoasă ca cerul înnorat. Materia nocturnă începe a-i luat cât mai mult din puterea diurnului. Astfel totul este intr-o somnolență necontenită. Deși, poate părea nefiresc, această vreme mă liniștește. Mă face intr-un mod sau altul fericită și mă simt in siguranță.
Cu șevaletul în față, cu paleta în mâna stângă și cu pensonul in cea dreaptă mă pregătesc pentru prima mișcare. Schița e gata însă... Culorile lipsesc. Culoarea primă va fi o culoare specifică mie, rozul. Iau pensonul, îl înmoi puțin in culoare apoi încep a lăsa urme de culoare pe coala cea albă. Întind bine și uniformizez gingășia acum prezentă pe foaia mea. Sprâncene, două smaralde si o gură arcuită.
Două, trei sau patru ore… împletesc cu poezie o culoare cafenie. Rochie scumpă am creat pentru cea mai frumoasă siluetă. Gâtul lung, corp stilat și un păr lung și buclat am creat cel de preț tratat. Am pictat și voi picta cei mai de preț… mama mea.
Oh, sunt încă un copil și totuși am trecut prin multe. Numai eu știu prin ce am trecut și cine știe cu ce am greșit să merit o asemenea soartă. Poate am greșit sau poate nu sau doar așa a fost să fie? Ghinionul îmi aparține! Am visat să mor și eu ca să ajung cât mai repede acolo... Acolo unde sunt și ei! Și unde sunt ei? În acel loc minunat și de neconfundat, raiul.
-Sakura! Am venit acasă!
Se pare că a sosit Fugaku. Cine-i Fugaku? Un om minunat si de încredere! El face parte din clanul Uchiha și îl are ca fiu pe celebrul Itachi Uchiha. Itachi este unul din cei mai talentați ninja ai satului. Este premiant în toate și este un egzemplu de bărbat adevărat. Ce pot spune despre clanul Uchiha este faptul că aceștia sunt de viță nobilă. Au anumite caracteristici paradoxale*. Tehnici moștenite, nu învățate! Un ciudat univers cu o istorie la fel de crudă ca a mea. Clanul este sortit unei cruzimi de neimaginat. Și aici este vorba despre puterea de a fi capul clanului, adică cel mai puternic dintre toți care este lider. Însă din păcate în familia lui Fugaku s-a ivit ghinionul de a fi doi copii în familie. Asta însemnând că cei doi băieți vor trebui să se înfrunte și să se omoare reciproc pentru "tron".
-Sakura! Hai vin-o! Am ceva pentru tine!
-Vin acum!
Pun paleta de culori deoparte și pensonul în paharul cu apă. Mă ridic din fața șevaletului și-mi dau șorțul de pe mine jos. Ies din încăperea în care eu îmi fac tablourile și închid ușa după mine. Acum mă îndrept spre locul unde mă așteaptă Fugaku. Cobor scările casei și treaptă cu treaptă mă apropii cât mai mult de camera de oaspeți. Una, două, trei și alte nenumărate scări. Le cobor pe toate și ajung la parter. O iau printre camere pentru a ajunge unde trebuie. După multe încăperi mă opresc in ușa camerei de oaspeți. Acolo îl văd pe Fugaku cu un pachet în mână. Silueta acestuia mă aștepta pentru a-mi da de veste apropierea marelui turneu.
Fugaku mă întâmpină cu-n zâmbet fermecătot. Privirea-i caldă și plină de mândrie. Șuvițe din părul său negru ca tăciunea i se răvășesc pe fruntea albă ca noaptea peste zi. Crestăturile-i vârstnice iî oferă o înfățișare bunicească. Atât de sincer zâmbește. Corpul bine făcut arată munca depusă în toți acești ani. Ridurile frunți îți aduce în minte un trecut dur în care încruntarea face urme pe urma luptei.
Fugaku îmi face semn, întinzând brațele pentru a-i veni în brațe.
-Vin-o la mine, floare de cireș!
Îi zâmbesc aprobator și mă apropi de el. Într-un final ajung la el, acesta cuprinzându-mă strâns la pieptul lui ca și cum aș fi fiica lui.
-Uite! Acest pachet îți aparține!
Îmi întinde pachetul cu care ma aștepta. Era o cutie frumoasă, roz cu niște buline vesele pe dânsa. Pe capacul cutii era lipită o funduță roșie, foarte drăgălașă!
Iau cutia înmânată de Fugaku și o deschid. Înăuntru se vede un material lung cu broderie neagră. Scot conținutul și se despărurește o rochie superbă din catifea cafenie cu broderie neagră. Îmi îndrept privirea spre Fugaku și îi dau de veste că am recunoscut-o.
-Deci? Îți place?
-Normal! Este exact ceea ce îmi doream!
Îi sar în brațe lui Fugaku plină de bucurie. Era rochia la care am visat o viața! Este exact același model de rochie care purta mama mea. După cum am spus și mai îainte, mama purta o rochie scumpă și cafenie atunci când am făcut schița de sus.
-Ce zici? Probezi?Îi răspund aprobator din cap. Iau rochia și mă îndrept cu pași țopăiți spre baia principală. Unul, doi, trei, patru... Pas cu pas mă apropii spre baie. Am ajuns pe hol iar eu încă îmi continuu salturile. În sfârșit am ajuns la baie. Întru, închid ușa după mine și încep a mă schimba.
Una două, bluza jos. Două trei, și pantalonii. Frumos frumos îmi pun rochia care se mulează perfect pe trupul meu. Fabulos! Minunat! Nu știu ce să spun... Este cea mai frumoasă rochie care am avut-o până acum! Bucuroasă mă întorc înapoi spre Fugaku pentru a mă lăuda cu cea mai scumpă rochie din țară. În pași rapizi ca cei ce erau meniți să mă ducă spre baie, acum mă duceau într-un mod grațios înspre camera oaspeților. Pe holul cel mare se jucau odată cu voalurile rochiei ca niște materii fluide, aero-dinamice. Eu zburd ca o pasăre ce abia și-a procurat aripi noi. Zbor pe hol și parcă zbor cu mama. Îi simt parfumul familial și mângâierea ca briza mării.
Ajung din nou în mijlocul ușii și-l văd pe Fugaku care mă întâmpină parcă mai cu drag decât prima oară. Acesta mă privește și mă iubește din priviri. Mă seacă și mă umple în același timp. Veselie, speranță și un mare vis împlinit mi-a luminat ziua cea ploioasă. Mă uit spre geam și ma mir că o parte din tristețe a dispărut și în același timp și ploaia s-a oprit, făcându-se lumină.
-Sakura,vreau să te pregătești! Diseară plecăm. Avem niște treburi importante.
-Ce fel de treburi?
-Vreau să cunoști pe cineva!
Fără a mai pune nicio întrebare îi răspund aprobator din cap.
După 6 ore:...
Este ora 20:00 iar Fugaku întârzie. Trebuia să fi plecat încă de jumătate de oră. Mă întreb unde o fii de întârzie atât. Eu sunt în camera mea, în fața oglinzii și îmi pieptăn părul. Nu am habar ce să fac cu el! Mă învârt de două trei ori prin cameră și totuși nu-l găsesc! Unde o fi? Of! Deschid un sertar și încep a scotoci bine, însă fără succes. Mai caut încă într-un dulap dar același rezultat: nimic! Unde și unde? Pur și simplu nu-l găsesc! Parcă ar fi intrat în pământ!
Ies din cameră și mă îndrept spre camera de pictură. Merg cu pași rapizi și cu speranța de a-l găsi. Odată ajunsă în camera de artă încep a mă învârti și a scotoci prin sertarele biroului. Nimic! Unde naib... Aici erai! Mă îndrept spre șevalet unde era agățat de acesta lanțișorul meu. Îl iau de pe șevalet și îmi încolăcesc mâinile în așa fel încât să mă pot încheia la lănțișor. Ochii dintr-un unghi se îndreaptă spre alt unghi unde era poziționat tabloul cu mama pe șevalet.
Mama… chiar semăn foarte mult cu ea. Mă uit și-mi lăcrimează ochii. Chiar mi-e foarte dor de ea. Stau, admir câteva minute desenul, apoi mă dezmeticesc pentru a mă duce înapoi în camera pentru a fi sigura că nu uit nimica. Am ajuns în cameră, mă uit pe masă, pe pat, pe birou, în baie și constat că totul este în regulă. Înainte de a ieși din dormitor mă îndrept spre oglindă și dau drumul părului din coc pentru a-mi sta liber pe spatele meu gol. Acum asemănarea este leită. Sunt mândră de mama pentru că m-a ales pe mine să-i fiu oglindă.
Capitolul 2:
Alte timpuri, alte situații...
~Ca roua pe firul ierbii crude,
Ca lacrima vlăstarelor de vie,
Asemeni pacea nopții se aude
Cum picură pe suflet, în chilie..~
Acum ar fi timpul să mă îndrept spre camera de oaspeți pentru a-l aștepta pe Fugaku să vină. Mă întorc cu spatele la oglindă și fac pași spre ușă. Pun mâna pe clanță și bag presiune pentru a împinge mânierul în jos. Se aude un sunet scârțâitor de clanță metalizată. Ușa se deschide iar eu trec prin aceasta pentru a ajunge din camera mea pe hol ca apoi s-o închid înapoi după mine. Din poziția cu spatele spre ușă fac un pas care mă întoarce spre stânga. Corpul era poziționat spre nord și acum se îndreaptă spre sud. În sud se află scările potrivite pentru un picioare de om. Fac pași mărunți și atenți pentru a nu mă împiedica cu tocurile de covorul cel pufos și frumos cusut. Era un covor pufos, crem deschis, pe el erau brodate niște modele dungate cu maro și crem oleacă mai închis decât cel de pe fond.
Pereții, prezenți pe o parte și pe alta, sunt înalți, drepți și lucioși. Culoarea lor se îmbină foarte bine cu cea a covorului lung de trei metri jumătate, aceștia fiind de un crem asemănător covorului. Pe marginile neacoperite de covor se observă parchetul de un maro stejăratic și masiv. Toate nuanțele maronii sunt îmblânzite de tavanul cu var alb. Pereții sunt foarte curați cu toate că nu s-a văruit de ceva ani și asta-i datorită felului în care noi suntem educați în această familie. Nimeni nu aleargă pe holuri, nimeni nu țipă la nimeni , copiii care au o vârstă mai mică nu au voie să se joace în casă, jocuri destinate pentru spații deschise bineînțeles.
În față, la câțiva pași, se vede lumina care luminează o parte din peretele din stânga. Fac pași care mă duc spre acea "șcenă". Am ajuns la marginea cortinei iar acum sunt pregătită să intru în acea lumina de la acel reflector . Îmi intru în rol și pășesc în acel cadru luminos.
Prov Itachi Uchiha:
Sunt în mașina mea și conduct spre casa tatălui meu, Fugaku Uchiha. Motivul? Trebuie s-o iau pe mica Sakura și să mergem împreună la reședința Uchiha care îmi va aparține mie și logodnicei mele. În curând Sakura îmi va fi nevastă și îmi va dărui moștenitori. Deși ea este aleasa nu am avut niciodată ocazia să discut cu ea. Și nici nu prea am avut ocazia s-o văd. Ultima oară când am văzut-o a fost anul trecut pe data de 11 Aprilie. A trecut ceva timp de atunci. Azi este deja 17 Noiembrie dar este și ziua în care fiii de viță nobilă își văd promisele.
Am ajuns în fața locuinței tatălui meu. Opresc mașina și scot cheia din contact. Trag frâna de mână și deschid portiera pentru a ieșii din mașină. Închid portiera și apăs pe butonul telecomenzii pentru a încuia mașina. Acum mașina mea, un BMW X5, stă parcată în fața casei și mă așteaptă ca să mă întorc cu aleasa mea.
Mă îndrept spre ușa casei și încep a bate la ușă. ~Toc toc!~, însă nimeni nu răspunde. Mai bat odată, dar la fel nu răspunde nimeni. Încă o ultimă tură ~Toc toc~… hmm. Mă întreb ce face de nu mă aude. Poate este la etaj. Încerc să deschid ușa și descopăr faptul că era descuiată. După ce deschid ușa intru în casă și închid ușa după mine. Mă descalț, îmi dau paltonul jos și-l pun în cuier. Mă încâț apoi cu papucii de casă și încep a face pași pentru a intra mai mult în miezul casei. Am ajuns în sufragerie. Această încăpere rustică îmi dă un sentiment de dejavu. Îmi aduc aminte de vremurile când eram copil. În această sufragerie am petrecut sărbători la rând. De Stânta sărbătoare de Crăciun șemineul era împodobit cu șosețele roșii special puse pentru cadourile de la Moșul. Brăduțul era așezat pe suport chiar lângă șemineu. Mi-aduc aminte cum ne strângeam toată familia să împodobim bradul. S-a nimerit chiar ca fratele meu, Sasuke, să se nască înainte de Crăciun. Asta a fost cam acum 20 de ani când aveam 10 anișori. Oh, ce mic eram! Acum încă puțin și mă pensionez. Dacă în viața asta n-am făcut prea multe mă aștept la mult mai multe de la dragul meu frățior. Deși, nu mai este frățior acum este frate, are 20 de ani, eu încă îl consider un copil. Mda, Mulțumesc lui Dumnezeu că n-o să trebuiască să mă lupt cu el pentru a fi căpătâia familiei! În sfârșit a îngăduit tata să mă lase pe mine fără a mai crea o dramă în istoria clanului. Și totuși de ce am fost eu ales? Pentru că sunt mai mare decât Sasuke, având 30 de ani, iar Sasuke 20 și pentru că el este încă la început de drum. Va trebui mai întâi să-și găsească o logodnică nouă. El s-a căsătorit anul trecut. Însă căsnicia lui cu Karin n-a ținut. Deși, ea îl iubea mult Sasuke n-o suporta așa că au cerut divorț. Asta este! Poate și-o găsi și frățiorul meu într-o zi aleasa.
Am ajuns în fața scărilor și mă pregătesc să le urc. Nu apuc să pun piciorul pe prima treaptă că apare o siluetă vaporoasă și frumos pusă în evidență de o rochie lungă, de o culoare aidoma cafelei cu lapte, cu broderie neagră pe șolduri și cu spatele gol. Pașii-s mărunți, corpu-i crestat în forme reliefice specifice a unui corp de femeie.
Fata intră în lumină ca taina în gândul unui om hoinar, însetat de adevăr și de mister. Corpu-i finisat bine cu ajutorul rochiei ce îi dă calități reliefatice. Formele generoase oferă o imagine statică din punct de vedere a timpului și motorie din punct de vedere a centrului cadrului, mica felină. Spațiul este făcut în așa fel în cât toată imaginea este trasată într-o poziție descendentă. Astfel stimulează și psihicul spectatorului. Cu cât elementul central al idilei(o imagine idilică= o imagine imaginară/ visată cu ochii deschiși) coboară pe scări cu atât și conștința scade.
Pot simți aerul ce-mi trece prin plămâni și care parcă se oprește acolo. Privesc parcă în gol la silueta care-și mișcă blajin micile, lungile și subțirelele membre pe lângă micul bazin de viespie. Părul lung îi cade pe spatele gol goluț, ochii ei verzi mă țintesc și mă ucid. Simt cum mă desfigurez încet(din punct de vedere psihic). Slăbuță, nu foarte înaltă, iar din ochii ei verzi cad frunze de adevăr și de copilărie. Simt o sete de a scrie poezii. Încep cu...
ochii ei de smarald. Mă uit în ochii ei și văd... toamna!
Octombrie, foșnet și fum.
Pe fiecare frunză un drum,
Pe care nu-l știi, pe care te pierzi,
Când frunzele cad
Din ochii tăi verzi.
Pe fiecare frunză un drum,
Ghicit ca în palmă, acum,
De duhul creol, zvonit printre brazi,
De noi suspendat în ziua de azi!
Ea este anotimpul meu... anotimpul iubirii! Toamna! M-am îndrăgostit de ochii ei pătrunzători și foarte misterioși. Ea este un ocean de adevăr în care mă înec cu versurile compuse pentru chipul ei perfect, parcă de porțelan.
Acum simt doar vaja momentului, nimic altceva! Privesc, parcă după minunea Domnului, și îmi crește glicemia cu fiecare moment. Este o dulceață de femeie!
-Bună! îmi spune aceasta cu gingășie.
-Bună!
-Tu... Itachi Uchiha! Ce faceți? mă întreabă aceasta cu-n zâmbet larg pe fața ei cu pielea albă ca spuma laptelui.
-Bine! După cum bine știți am venit după tine. Ar cam trebui să ne grăbim și să ne îndreptăm spre reșendița Uchiha pentru că ne așteaptă tata acolo.
-Știu prea bine. Deci să mergem!
Astfel ne îndreptăm amândoi spre mașina care ne aștepta în fața casei. Cum ajung la intrare mă încalț și îmi iau paltonul înapoi pe mine. Pun papucii de casă la locul lor și ieșim amândoi, fata fiind prima pentru că așa este frumos, apoi eu în urma ei. După ce ajung și eu în exteriorul casei închid ușa după mine și... n-am cheia.
-Domnișoară Sakura, cheia unde este?
Aceasta se întoarce scoțând un sunet de genul: ”A!” cu înțelesul de ”Oh, era să uit!”, apoi îmi înmânează cheia. Iau mica adunătură de materii metalice, acestea scoțând sunete în ecouri puternice și scurte, și le împing în gaura ”broaștei”. Învârt mica cheie și se aude un ”clic” care mă anunță că ușa este acum încuiată. După ce termin și cu această treabă mă întorc spre Sakura care se uita la mine cu atenție, probabil pentru a mă studia, și ne îndreptăm spre mașina care ne aștepta cuminte în locul unde am lăsat-o. Pas cu pas ne apropiem cât mai mult de mica bijuterie. Când ajungem la Buffy(se citește /bafi/ și este numele mașinii. Numele provine dintr-un film în care Buffy este o vrăjitoare ce vânează vampiri și fantome) scot telecomanda de la mașină și apăs pentru a descuia portierele. După ce am rezolvat și acest lucru i-o iau înaintea Sakurei și îi deschid portiera ca un Gentleman și o poftesc politicos în mașină. Am terminat și cu prima impresie care contează. După închid portiera mă îndrept spre cea din stânga pentru a mă urca la volan. Deschid portiera, intru și o închid înapoi după mine. Scot din unul din buzunarele de la palton o verigă populată de chei și o aleg pe cea pentru contactul mașinii. În sfârșit am reușit să o selectez pe cea bună și o bag în contact. Pun piciorul pe pedală și învârt cheia în contact. Se aude un zumzăit al motorului și astfel a pornit mașina. Pun piciorul pe accelerație și dau schimbătorul de viteze la a 6-a pentru a da cu spatele. După ce întorc mașina schimb viteza la a 3-a și pornim la drum.
Mergem cam de 10 minute iar nimeni n-a scos niciun sunețel. Atât eu cât și Sakura suntem mult prea timizi pentru a ne replica ceva. Nu mai mergem mult însă și ajungem la reședința Uchiha. Cobor fumos din mașină și mă duc și-i deschid domnișoarei Sakura care-mi răspunde cu-n zâmbet dulce și o plecăciune ușor vizibilă din cap. După ce aceasta își mută corpul dintre mine și portieră eu închid mașina și mă pornesc pe urmele Sakurei care mi-a luat-o înainte. Încep să alerg spre aceasta pentru că este aproape să ajungă singură la ușă. Cu 4-5 pași rapizi și mari o ajung din urmă pe mica domnișoară. Dau să deschid ușa înintea ei pentru a o pofti politicos însă nu apuc că aceasta mi-o ia din nou înainte și deschide ușa. După ce face această mișcare, deșteaptă de fel, își întoarce privirea spre mine, arătând un zâmbet ștrengar și foarte mulțumit de ceea ce a făcut.
După ce terminăm cu joaca intrăm civilizat în casă. La ușă ne descălțăm și ne dăm hainele jos ca apoi să intrăm mai în miezul casei unde aveam să-l găsim pe tata cu restul familiei. Aceștia stăteau la o masă mare de lemn de nuc. Sufrageria era foarte încăpătoare cu pereții albi și cu mobilă scumpă de colecție. Mobila era toată făcută din lemn de nuc, foarte masiv de pildă, masa avea vreo trei-patru metri, aceasta era acoperită de o față de masă foarte scumpă, de asemenea. Fața de masă era făcut dintr-o fibră specială astfel dacă se turna lichid dau orice fel de substanță care pătează aceasta nu intra în țesătură, ci stătea la suprafață ca uleiul peste apă. Foarte ciudat, nu?
După ca ajungem în fața tuturor care stăteau la masă, special pentru a ne așepta, ne plecăm capul și spunem amândoi un politicos "servus". Uitându-mă la tata acesta îmi trimitea priviri înțepătoare care îmi spuneau faptul că am întârziat și că voi avea de a face cu tata. Aș vrea să pot riposta... dar nu pot. Este tatăl meu și încă trebuie să-l ascult. După ce ne-am așezat la masă, eu stând lângă fratele meu, Sasuke Uchiha, iar Sakura lângă mine, am început să vorbim despre diferite lucruri. Discuția s-a deplasat de la lucruri de afacere la subiecte legate de familie, printre care: copiii care îi vom avea, casa, nepoții și tot felul de lucruri care dacă ar fi să le înșirăm putem vedea mai în toate frazele cuvântul "iubire". Defapt despre asta am vorbit toată ziua. Despre cum ar trebui să fie crescuți copiii și cum ar trebui aceștia să se dezvolte. Alte probleme despre guvern au fost discutate: Guvernul reprezintă conform Constituției, Puterea Executivă în Țara Focului împreuna cu președintele. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază un program de guvernare acceptate anterior de către parlament. Guvernul se compune din blah blah blah... Și alte chestii de genul.
Am discutat o mulțime de chestii, altele inutile, altele chiar de folos, totul doar pentru a face timpu să zboare mai repede. Astfel au trecut ore... noi, oamenii, nu ne dăm seama pe moment cum trece timpul și parcă descoperim prea târziu că se scurge prea repede. E ca un drog... când ești preocupat pare că timpul stă în loc... dar când ne trezim la realitate ne dăm seama că defapt am îmbătrânit înainte de timp.
Prov Sakura:
Pare că discuția se deplasează dintr-un colț în altul și ajung să cred că discutăm chestii fără sens. Familie apoi politică, iar acum despre trecerea timpului. Pare că Itachi este cel care ne luminează și ne minunează cu vorbe scoase parcă din cărți psihologice. Este pur și simplu uimitor... Cum poate un om să fie așa de deștept și galant. Într-adevăr este fermecător! Dar ceea ce mă deranjează acum nu este felul lui de a fi, ci faptul că nu el este bărbatul care îl iubesc. Și nu cred că ar putea fi vreodată pentru că... ceea ce vreau eu nu este diplomația lui, ci omenirea. Nu vreau un bărbat care să-mi vorbească cu ”d-voastră”, vreau pe cineva care să mă considere egală cu el... nu doar nevasta care trebuie să se supună soțului, ci persoana care i s-a dăruit din iubire pentru restul vieții. Vreau să dăruiesc copii din iubire, nu din simplul fapt că ramura familiei trebuie să continue. Însă, ținând cont că sunt doar o promisă, nu contează cu cine voi fi căsătorită, dacă este un bărbat frumos sau nu, dacă este deștept sau nu sau dacă mă iubește sau nu pentru că eu trebuie să mă supun lui.
End Prov Sakura
Dintr-o dată discuția este încheiată de Itachi:-Tată, frate, îmi pare rău că vă întrerup dar trebuie să plecăm. Eu și Sakura avem multe treburi de făcut. Trebuie să începem pregătirile pentru nuntă, spune Itachi cu îngăduire în glas.
-Bine, fiule! Duceți-vă mai bine și odihniți-vă.
Itachi dă aprobator din cap și se ridică de la masă urmat de Sakura. Fata merge în spatele lui Itachi, uitându-se cu sfială spre Sasuke. Baiatul care își privea fratele plecând cu viitoarea Uchiha respirâ adânc auzindu-se un fragment slab din vocea acestuia. Pare a fi dezamăgit de situație. Ochii i se îndreaptă spre părinții lui care îl privesc curios. Tatăl încearcă să îngâne ceva dar se oprește pentru că Sasuke se ridică și se îndreaptă spre scări cu inteția să le urce. Dintr-o dată ușa de la intrare se aude cum se închide.
De aici Sasuke și-a schimbat modul de a gândi: se gândea la moarte, vis, schimbare, dezamăgire, dar tot n-a putut uita ziua de 5 Aprilie 2012. Ura, din acea zi, se mărea și se dezlănțuia prin singurătate, nopți nedormite, certuri... prin acest stil de viață o duce de 2 ani și încă o duce în prezent. Singurătatea l-a îmbolnăvit. A devenit ca un cancer și-l seacă de viață de la o zi la alta. A slăbit foarte mult astfel s-a și îmbolnăvit, a scăpat de boală și acum a încercat să-și ia viața. Nu-și mai poate controla sentimentele și plânge nopți la rândul. Cât ajutor i-a fost dat mereu a refuzat și a ezitat să-și spună necazul. Nimeni nu știe ce-i cu el, nici părinții lui, nici fratele său mai mare. Ba chiar îl evită și îl prinde la colțuri de casă cu priviri fulgerătoare, ceea ce-l face pe Itachi să se macine și mai mult. El știa că fratele său mai mic suferă, vroia să-l vindece, să-l aducă la realiate, dar fără folos... Sasuke ura mult, și mai mult, și tot mai mult de la un minut la altul.
Pe 2 Noiembrie 2013, Sasuke a fost dus la psihiatru forțat, bineînțeles, de fratele său. Itachi și-a dăruit toată dragostea fratelui său pentru a-l trata de ură, a dat chiar și din atenția față de soția sa, însă a constatat că Sasuke defapt îl ura. Nu și-a putut nici acesta să-și controleze mânia și într-o zi a pornit un scandal de toate zilele între cei doi frați. Itachi i-a reproșat lui Sasuke de faptul că este un ciudat, că a devenit un om cu mințile spălate și că a uitat de prioritățile față de familie și de dragostea care aceștia trebuie să și-o țină. Însă cu toate eforturile care le făcea acesta Sasuke nici măcar nu-l asculta ceea ce-l înfuria pe Itachi și mai mult. Acesta fără a mai ezita și fără vreo urmă de regret și-a plesnit fratele, astfel i-a înroșit un obraz. Sasuke nu se lasă mai prejor și își aruncă privirea spre fratele său superior. Fără a recționa violent începe să spună cu voce joasă, nervoasă și tremurătoare, dar controlată: ”Voi nu știți nimic despre mine! Ce vă face să credeți că mă știți? Faptul că-mi ești frate nu înseamnă că ști defapt cine sunt eu. Și faptul că ei îmi sunt părinți nu înseamnă că știu totul despre mine! Defapt, eu sunt un străin... nimeni nu știe nimic despre mine. Oricum n-ați vrea să știți! Destul că sunt în plus, dacă v-aș spune aș fi chiar condamnat la moarte... pentru că voi nu mă cunoașteți.” Cuvintele care au ieșit din gura lui Sasuke l-au mișcat profund pe Itachi, ceea ce l-a determinat să renunțe să mai încerce să-l schimbe. Nu înțelesese nimic din ceea ce i-a spus Sasuke, dar știa sigur că avea nevoie să fie singur și că nu putea fi ajutat pentru că nimeni nu-i înțelege durerea. Astfel Itachi a renunțat și la vizitele care i le făcea lui Sasuke, în același timp renunțând și la vizitele pentru părinții lui.
Lăsând în urmă toate cele întâmplate în trecut prezentul își face loc în viața celor doi frați care au rupt cu totul legăturile. Nemaivorbindu-și au încetat să se mai gândească unul la altul. Itachi se mai interesa, din când în când, despre ceea ce mai făcea fratele său mai mic. Acesta a aflat că nu demult Sasuke a plecat din Konoha. Acesta, interesat de cele auzite, află că a plecat fără ca cineva să știe. Tatăl celor doi frați discutară cu Itachi și hotărâră amândoi să dea raportul Hokagelui că un cetățean din sat a dispărut. Astfel au pornit în căutare trupele ANBU și alte trupe de shinobi. Urmele lui Sasuke au fost căutate timp de 3 luni și s-a declarat faptul că acesta era decedat, probabil omorât de vreun tâlhar sau un ninja hoinar. După o vreme de încă zeci de căutări s-a aflat faptul că Sasuke s-a întâlnit cu Akatsuki, un grup de ninja plecați din satele lor și puși numai pe necazuri. La începutul vremii lui Akatsuki acesta era un grup care lupta pentru bine împotriva războaielor, astfel ei refuzau să lupte cu ninja teroriști care veneau să asalteze sate și încercau să negocieze cu aceștia. Acest grup a fost format de o echipa care a fost instruită de un shinobi Sannin Jyraiya-sama. Cei trei copii, Uzumaki Nagato, Tenshi Konan și Tendo Yahiko, rămași orfani pe urma celui de-al doilea război shinobi, au fost instruiți de Sannin până când acesta a considerat de cuviință că cei trei sunt pregătiți să înfrunte viața pe propriile picioare. Astfel cei trei au creat un grup numit Akatsuki, care tradus înseamnă ”Apus de soare”, și și-au început viața de shinobi bine făcători. Însă cu timpul s-au întâmplat multe lucruri printre care moarte lui Yahiko care l-a distrus psihic pe Nagato, acesta fiindu-i prieten. Nagato a hotărât într-un final să i se alăture lui Tobi, Un shinobi dispărut din satul Konoha care pretindea că este Madara Uchiha. Acesta și-a ascuns în permanență identitatea și și-a schimbat numele din Uchiha Obito în Madar Uchiha apoi când acesta a fost demascat din pricina reînvierii lui Madara Uchiha în timpul celui de-al patrulea război ninja a presupus că el este doar un om numit Tobi.
Astfel, întorcându-ne la povestea noastră, Sasuke s-a întâlnit cu acest grup și nu i-au mai fost găsite urmele. Itachi refuza să creadă că fratele său e mort datorită puterii ce acesta o mânuia așa că într-o zi acesta a plecat în căutarea lui alături de tatăl său. Timp de 5 zile au fost plecați și cu disperare l-au căutat pe Sasuke, însă nu au aflat nimic despre el. După încă două luni Hokagele a declarat faptul că cadavrul acestuia sigur a fost distrus și așa s-au oprit cu totul căutările. Astfel cele 199 de zile au fost în zadar pentru că Itachi nu și-a găsit fratele dispărut.
Capitolul 3:
În goană...
*
~Aleargă aprig armăsarii și ochii-mi caută reper,
De parcă sania ar merge, nestăvilită, către cer.
Nu știu cum izvorăște noaptea, pe șesul potopit de nea,
Mă împresoară lungi troiene sau amintiri din viața mea.
Înstrăinat de trupul rece, lăsat ninsorii din abis,
Gonește gândul singuratic, captivul propriului său vis.
Timpul de după timp trece și nu mai e nimic de zis.~
8. Februarie.2015
A trecu deja un an decând Sasuke a dispărut, iar în familia Uchiha liniștea refuză să le facă vreo vizită. Pe Itachi îl măcina încă faptul că a dispărut tocmai fratele său mai mic. Acesta era atât de deprimat încât a uitat și de soția sa, Sakura Uchiha. Era atât de preocupat încât a uitat și de moștenitori, astfel Sakura nu avea încă niciun copil, ceea ce nu o deranja întocmai. Ceea ce era evident în relația celor doi era că nu era iubire la mijlocul relației, ci mai mult o frăție care s-a întins un pic mai mult. Acest fapt i-a determinat pe cei do să-și reproșeze adesea multe chestiuni. Astfel într-o zi Sakura a îndrăznit să-i vorbească lui Itachi cu ”tu” și să-i ceară divorțul. Asta s-a și întâmplat, iar Sakura a plecat la locuința ei amenajată special pentru ea de către Fugaku Uchiha. Acum începe adevărata poveste... Sakura își începe un nou drum în mica ei viață în care suflețelul și-l supune la durere pentru a-l găsi, pentru a-l putea iubi și pentru a-l putea înțelege, în primul rând. Au trecut deja două săptămâni decând Sakura este singură, dar aceasta nu se gândește la singurătate la cât se gândește că în sfârșit este o femeie libertină și-și poate ține singură de grijă. Data de 3 februarei arată o zi încă înzăpezită. Sakura umblă prin casă de colo-coace cu treabă. Azi este ziua în care această trebuie să se ducă în piață pentru ași lua niște provizii pentru că va pleca, la ordinele Hokagelui, în investigație. De asemenea aceasta și-a pus în minte și altele. Dorințele femeii o chemau ispititor și nu-i dădeau pace.
După încă mii de piruiete prin locuința acesteia își ia în sfârșit coșulețul și pleacă spre piață. Drumul a fost destul de deranjant deoarece zăpada trece nivelul genunchilor pe trotuare. Ar fi mers pe stradă dar, chiar dacă nu erau multe, tot mai trec mașini și prin acest sat mic. Ajunsă acolo începe să colinde tarabele și să cumpere tot felul de alimente naturale și proaspete. După și-a terminat treaba se întoarce acasă unde își face pachețele pentru zilele în care nu va fi în sat.
Acum totul era pregătit, mai trebuia oar să se ducă la Hokage pentru a-i da raportul despre misiune. Sakura își face frumos trăistuța și se îndreaptă spre biroul Hokagelui. Nu după multă vreme aceasta se vede ajunsă acolo, în fața ușii. -Knock Knock- bate aceasta în ușă și de dincolo se aude o voce de femeie ce spune un simplu ”intră” plictisit și răspicat.
-Lady Tsunade, am venit pentru informațile pentru misiune.
-Desigur, Sakura! Uite-le aici...
Tsunade-sama, Hokagele satului Konoha, o femei cu barul blond, lung și prins în două cozi slabe ce-i atârnau pe spate, scaote dintr-un sertar niște foi și i le dă Sakurei. Aceasta le ia curioasă și trece cu ochii pentru șirurile ce par interminabile. Dintr-o dată aceasta se oprește din citit și se uită cu sfială la Tsunade.
-Crezi că te poți descurca, Sakura?
-Normal! Dar mi se pare foarte simplă misiunea...
-Știu, dar trebuie să luăm în calcul faptul că în acel sat se află și Akatsuki, deci trebuie să fi ochi și urechi în jurul tău. Acest document care ți-l voi da...
Tsunade se oprește și îi înmânează un pergament.
-Va trebui să i-l dai Mizukagelui. Ai o săptămână să te întorci din Satul Ploii, înțeles?
-Da, am înțeles!
După ce ia pergamentul, Sakura se întoarce spre casă. Ajunsă, aceasta se îdreaptă spre camera ei unde se pregătea pentru a doua
zi. Își face un duș și apoi se bagă în pat unde adoarme buștean.
4.Februarie.2015
A doua zi veni repede, iar Sakura se trezii des de dimineață. După ce se îmbrăca într-o rochie greu de descris(imaginea o găsiți la sfârșit)își ia apoi băgăjelul și se îndreaptă spre spatele casei. Acolo se afla un hambar amenajat pentru calul acesteia care l-a primit cadou de la Fugaku. După ce ajunge acolo intră înăuntru unde o întâmpină marele animal. Era un cal frumos, bine îngrijit, de rasă Irlandeză și negru ca onixul. Caoma era lungă la fel ca și coada, de pildă.
Sakura se apropie de acesta și-l mângâie drăgăstos pe frunte, uitându-se fix în ochii blânzi ai animalului. Nu există legătură mai strânsă decât dintre cea a calului și a călărețului. Ei bine Sakura și calul ei sunt una și aceeași ființă când sunt în acțiune. După ce termină să-l dezmierde aceasta îi pune căpăstrul, șaua și restul din echipamentul calului ca apoi să monteze de șa, undeva mai în spate de șezută, băgăjelul ce aceasta îl avea pregătit de cu seară. După ce termină tot ce mai avea de făcut și lăsă casa la locul ei se urcă pe cal și pornește la trap până la ieșirea din sat. Acolo, cei doi gardieni o salutară și îi urară succes în misiune. După ce Sakura le mulțumi de urările de bine o ia la galop, ieșind din Konoha.
Au trecut aproximativ două ore de când a plecat fata din sat. Vremea de afară părea să fie mai călduroasă decât cea de ieri. Razele de soare se joacă asupra fetei. Părul ei lung ce i se prăbușește pe spate bate în nuanțe deschise. Chipul de faianță privește drumul ce i se întinde în fața sa. Mergând înainte spre destinație, trece printre șirurile de copaci înalți și bătrâni cât lumea. Anii sunt citiți de pe coaja copacilor crestați. Calul s-a oprit din galop aproximativ acum 40 de minute, continuându-și drumul mergând normal pe drumul umed. Căldura pare a face pagube pe traseul ce-l urmează Sakura. Pământul este noroios, alunecos în unele locuri și plin de gropi adânci ce încurcă viteazul patruped.
Rochia Sakurei:
  " />
Ultima editare efectuata de catre BUBULINA in Sam 15 Feb 2014, 23:08, editata de 2 ori (Motiv : Pentru informarea publicului.) |
|
" />
