Efectele iubirii

Subiect: Efectele iubirii Vin 07 Mar 2014, 11:07

Efectele iubirii

    O singură zi, o mulțime de povești înduioșătoare și cel puțin tot atât de multe tradiții. Asta reprezintă ziua dedicată celui mai frumos, dar și dureros sentiment din lume: dragostea. În ceea ce mă privește, pot spune că anul acesta am avut noroc. Cu numai câteva săptămâni în urmă, am avut parte de o experiență îngrozitoare.
    Poate că nu știu prea multe în ceea ce privește iubirea, poate că nu mi-a fost dat s-o întâlnesc acum, însă un lucru e sigur... sau nu. Dacă o vei urmări, niciodată nu va apărea atunci când ți-o dorești. Până să-ți dai seama, ea îți va face tot orizontul să se învârtă în jurul ei. Nu poți iubi și să iei decizii bune în același timp.
    De fiecare dată când mă gândesc la iubire, în mintea mea apare o vijelie aspră și cutremurătoare ce aduce odată cu ea emoțiile care, la fel ca aceasta, nu pot fi văzute, însă sunt simțite atât de profund de către noi. Este, în același timp, incontrolabilă. Te învață că niciodată nu poți fi suficient de atent și niciodată nu te mulțumești cu ce ai. E greu de imaginat un sentiment pe care l-ai simțit cu mult timp în urmă. Doar consecințele faptelor făcute pe baza acestuia îți readuc aminte ce te determină să gândești astfel acum.
      Asta am învățat din relațiile pe care le-am avut până la ea. A fost specială. Încă este. M-a marcat și m-a maturizat. Simplul fapt că ea nu-mi accepta trecutul o îngrijora. Împietrisem. Când am aflat de ce ne despărțim, voiam să intru în pământ de rușine, speram să-mi pot stăpânii emoțiile și încercam să-mi potolesc valul de lacrimi. M-am abținut. Bine am făcut. Aș fi regretat atât de mult dacă nu aș fi reușit.
    În acea zi, am sunat-o și am întrebat-o dacă ne putem vedea la ora treisprezece în fața școlii generale, unde obișnuiam să mergem în copilărie amândoi. Voiam să-i ofer flori și să mă plimb prin parc ținând-o strâns de mână, să vorbim și să ne simțim bine. A refuzat, scuzându-se că trebuie să se ocupe de o problemă la serviciu. Hotărâsem să reprogramăm întâlnirea pentru mai târziu. Între timp, un prieten mi-a spus că a văzut-o mergând prin piață cu un alt bărbat la braț.
    Am clacat.
    Am decis să aștept ca ea să mă contacteze și să vorbim. Pentru câteva zile, n-a făcut-o. Nici eu. Eram orgolios. Când m-a sunat, mi-a zis că-i lipsesc și că vrea să ne vedem în după-amiaza aceea. Am acceptat și ne-am întâlnit în parc. Mi-a reproșat faptul că nu se simte confortabil în prezența mea, că niciodată nu-și poate da seama ce gândesc și că a aflat de fostele mele relații care nu au însemnat nimic pentru mine. În timp ce-mi spunea toate astea, încercam să mă conving singur că nu mă doare și că e vina ei că nu mă poate înțelege. Nu i-am zis că o iubesc, însă nu pentru că nu aș fi făcut-o, ci pentru că nici măcar eu nu știam asta. O simțeam, era mereu cu mine în toate gesturile mele, însă ea nu a putut face diferența dintre eu, cel din trecut și eu, cel din prezent. Nu știa cum mă comportam cu celelalte fete, prin urmare nu știa dacă o tratez diferit. Și eu sunt vinovat de ce s-a întâmplat.
    Spre a mă apăra, i-am reproșat infidelitatea de care ea a dat dovadă, însă asta nu i-a picat prea bine deoarece a crezut că o urmăresc. Nu a fost așa, și chiar i-am zis cum am aflat de acest fapt, însă nu i-a schimbat cu nimic hotărârea. Am întrebat-o dacă a zis adevărul când mi-a spus că-i lipsesc, însă nu a mai zis nimic. Își întorsese deja privirea în partea opusă. La fel am făcut și eu sesizând câțiva spectatori. Am rămas amândoi tăcuți și ne-am gândit fiecare la ale noastre. După mai multe minute a plecat, însă nu înainte de a-mi spune că nu vrea să mă mai vadă.
    M-am simțit atât de rău din cauza asta încât toată ziua am rămas acolo, pe o bancă, cu bărbia în palme, cu osul coatelor așezat în mijlocul picioarele pustiite și amorțite. Seara, m-am urcat într-un taxi și m-am dus acasă. Timp de trei săptămâni am meditat la tot ce s-a petrecut. Încercam să-mi găsesc un loc de muncă pentru a nu mă gândi la ea, însă în zadar. Oriunde mă duceam, trebuia să fie ceva ce să-mi amintească de noi. Filozofam la tot felul de lucruri, cel mai important fiind faptul că bărbatul poate să decidă când începe o idilă, însă nu poate hotărî când se va sfârși. Începusem să nu mă mai recunosc.
    Încercam să mă îmbărbătez singur, amintindu-mi în același timp de mai multe fraze pe care mi le spunea mama. Când ceva rău mi se întâmpla, zicea că niciodată nu va ploua în sufletul nostru, ci va picura pentru a ne aduce aminte că trebuie să fim mereu precauți și să luăm o umbrelă cu noi. Tot ea zicea că indiferent de vremea din inima noastră, și ea face parte tot din natură, iar atunci când furtuna se termină, apare întotdeauna soarele. Alteori eram pesimist și îmi spuneam că realitatea e alta. Nu-mi puteam da seama când era furtună sau când era soare în propria-mi ființă. Eram confuz. Ajunsesem la punctul în care m-am dat bătut și mi-am spus că renunț la ea.
    Am mințit.
    După fix 4 săptămâni de la ultima noastră întâlnire, de Valentine’s Day mi-a dat un mesaj în care mi-a spus că și-ar dori să ne vedem, însă eu am văzut mesajul mult prea târziu din cauza bateriei. Când l-am citit, din instinct m-am uitat la ceas și am sesizat că trecuseră deja trei ore de la expedierea sa și două de la ora inițială de întâlnire. Cu toate astea, m-am grăbit să ajung în piață - acolo unde trebuia să ne vedem – în cel mai scurt timp. Într-o jumătate de oră eram acolo și mă uitam disperat printre mulțimea de cumpărători ce își căutau cadourile potrivite pentru perechile lor, printre vânzătorii dornici de a-și vinde marfa și printre coridoarele neîncăpătoare pline cu decorațiuni în formă de inimă de culoare roșie.
    Am găsit-o, în cele din urmă, la ieșirea din piață spre Bulevardul Nucului îmbrăcată nu foarte gros, privirea fiindu-i pierdută prin tornada de amintiri. Panoul ce arăta data, ora și temperatura curentă m-a anunțat că cea din urmă avea valori negative, fapt ce m-a făcut să-mi dau seama că respira greu, ieșind foarte rar abur din nasul ce-i era înroșit. Era acolo, mă aștepta înțepenită cu mâinile lăsate pe lângă corp, acoperite de niște mănuși negre, din piele. Era îmbrăcată cu un palton cenușiu, iar picioarele îi erau bine definite de blugii skinny ce-mi erau atât de cunoscuți.
    M-am dus în spatele ei și i-am pus mâna pe umăr. Aceasta și-a întors capul, apoi corpul, reacție datorată gestului meu. Avea o privire tristă, iar fața îi era palidă. M-am cutremurat căci nu știam dacă eu ar trebui să zic ceva sau ar trebui să o las pe ea să înceapă conversația. Nu mă privea în ochi, ci se uita la ghetele mele cu mâinile pe pieptul meu. Își deschise gura pentru a-mi spune ceva, însă nu spuse nimic, mușcându-și buza de jos. Își făcu din nou curaj:
  - Te urăsc! De ce ești atât de insensibil? îmi spuse aproape plângând.
    M-a privit preț de câteva secunde, apoi și-a luat mâinile de pe pieptul meu și s-a întors cu spatele la mine pentru a nu-i putea vedea fața. S-a șters de lacrimi, însă continua să suspine. Mi-am dat seama că ceea ce-mi spusese nu își avea de fapt adevăratul sens. În acel moment, o lacrimă și-a făcut cărare pe obrazul meu, scăpând astfel de un strop din emoția ce o aveam. Am luat-o în brațe și i-am zis:
  - De ce ai plecat? i-am șoptit, timp în care am luat-o de talie și am apropiat-o de mine.
  - Nu știu. Credeam că îți bați joc de mine. Credeam că eu sunt doar o joacă pentru tine. Am vrut să cred că nu e așa, dar când am aflat că și pe alte fete le tratai cu răceală, m-am simțit prost și am vrut să previn.
    Am încercat să te uit. Vărul meu mă place enorm, însă sunt de părere că o relație serioasă nu se poate întâmpla între noi. Cu toate astea, el mă făcea să râd și îmi spunea că ține la mine în ciuda faptului că l-am refuzat. În tot timpul în care mă lăsam trasă de el, tot ceea ce făceam era să compar gesturile lui cu ale tale și îmi spuneam mie însămi: De ce fac asta? De ce te caut pe tine în el? În ziua în care ți-am refuzat invitația pentru a mă vedea cu el i-am studiat părul și m-am gândit: Nu! Nu e ca al lui Nick! Al lui e mult mai des și moale. Luă o pauză, iar când a vrut să continue, am întrerupt-o.
  - Și atunci de ce ai plecat?
  - Chiar dacă aceste gânduri îmi mișunau prin minte, până la urmă au fost spulberate din cauza faptului că nu mi-ai zis niciodată ce simți față de mine. Mă mințeam sigură că pot să renunț la tine, dar adevărul e că întotdeauna o mică parte din mine spera că tu vei veni la mine și-mi vei spune cât de mult mă prețuiești și că nu vrei să ne despărțim. În cele din urmă, am cedat. Mi-a fost așa dor de tine! Spuse ea apucându-mi brațele ce atunci o strângeau și mai tare.
  - Te iubesc! I-am spus, așezându-mă în fața ei și îmbrățișând-o cu putere.
    Am stat mult timp așa, până ce am simțit că mă dor mușchii brațelor, iar picioarele îmi deveniseră grele. După ce am slăbit strânsoarea, ea nu dădea vreun semn că ar vrea să facă la fel. Ochii ei erau gata în orice moment să lase loc multor lacrimi fierbinți și sărate. La un moment dat, îmi spuse:
  - Nu înțeleg... dacă mă iubești, începu ea o întrebare, însă oprită de un sughiț scurt, atunci de ce nu ai venit tu la mine? De ce ai renunțat la noi?
  - Te referi la relație? Să nu crezi că am vrut vreodată să-mi bat joc de tine. Ceea ce simt pentru tine nu se compară cu ce am simțit până acum. Nu știu de ce nu am realizat până acum, însă știam că indiferent dacă ne despărțeam sau nu, noi tot am fi fost împreună. Mereu am fost împreună! Și acum simt la fel. Încă simt că suntem împreună, i-am zis în timp ce am luat-o din nou în brațe și am rămas îmbrățișați. Timpul trecu fără să se gândească a doua oară.
    Am stat așa multă vreme, timp în care m-am gândit cât de multe am putut învăța din toată experiența asta. Mi-am dat seama că absența celui drag îți face inima să urle de dor și să tânjească după iubire. Tot atunci am înțeles că rivalitatea face un bărbat să fie mai ambițios, dar și neglijent. Uneori, acțiunile spun mai mult decât cuvintele, așa cum un tablou face cât o mie de gânduri sau trăiri. Cu toate astea, trebuie să ai grijă. Câteodată, gura este poarta ce poate aduce ghinionul; viața ți-l aduce de multe ori în timpul unui moment de fericire.
    De asemenea, dragostea nu se face după anumite reguli. Ea este dulce-acrișoară, dar îți dă încredere după o reușită. Vine întotdeauna ținută de mână cu frica, chiar dacă uneori e mai mare decât pericolul în sine, însă asta face iubirea să fie oarbă. Nu urmează logica și se ivește fără vreun motiv. Implică devotament însă trebuie arătat cu discreție. Dacă e persistentă, aduce o dată cu ea greșeli, însă de o amâni, mai târziu poți regreta. Împreună cu invidia, ea face un bărbat să fie mai duios.
    E complicat, dar nu te teme! Viața e un coridor imens ce face legătura cu niște uși la care tu continui să bați. Fii sigur că indiferent dacă tu nu crezi că vei reuși, se va întâmpla dacă îți e scris; vei nimeri la una care se va deschide și îți va arăta drumul pe care ești menit să-l urmezi. În cazul meu, soarta a făcut ca acum să merg de Valentine’s Day de mână cu persoana pe care într-adevăr o iubesc.
  - Îmi pare rău, Ema! I-am zis în timp ce îi fluturam mâna înainte și înapoi.
  - E în regulă. Mi-am dat seama că în situațiile astea, cel mai bine e să urăști greșeala, dar să-l iubești pe cel ce-a greșit.

______________________________________

Cam asta am avut să vă arăt. Sper că va plăcut.

Aștept păreri și impresii despre acest oneshot.

Până data viitoare, baftă în tot ce vă propuneți!

Subiect: Re: Efectele iubirii Sam 08 Mar 2014, 13:25

Buna iubire mica. Imi pare rau ca am ajuns atat de tarziu.
Imi place foarte mult povestea aceasta. Nu stiu de ce insa printre randuri citeam propriile mele ganduri si emotii. Descrierea ta face orice cititor sa se simta prezent in actiune.Acest lucru este foarte frumos.
Nu mi-a placut marimea ei. Vroiam sa fie mai mare putin. Poate pentru ca mam obijnuit cu operele tale de marimi mai mari
Astept o noua creatie de a ta. Pupicei

Geo

Subiect: Re: Efectele iubirii Joi 10 Apr 2014, 22:06

Hellow:3
A fost incredibil de superb cu aromă de minunat. O amestecătură de sentimente:))
A fost drăguț și dramatic și drăguuuț in love

„Viața e un coridor imens ce face legătura cu niște uși la care tu continui să bați”. Cred că replica asta îmi va rămâne întipărită în minte mereu până când îmi voi aduce din nou și din nou aminte de ea.
Ești o scriitoare super. Până acum nu m-am băgat să citesc oneshot-uri dar chiar trebuie să încep.
Ja nee!

Oh, atât de drăguţ! :)
Mi-a plăcut morala, chiar foarte mult. Tu ai compus-o? Este minunată! O creaţie încântătoare. Nu neaparat întâmplarea celor doi, ci ceea ce ai încercat să ne înveţi din asta.
Spor în continuare şi ţine-o tot aşa :)

Mulțumesc tuturor de comentarii și scuzați off-topicul. :)
Scriu acest post pentru a vă răspunde la întrebări. :P
Da, eu am scris acest oneshot. Mă bucur că ți-a plăcut, Felicia. :D
Mion, mă bucur că-ți place acel citat. Mi-a luat ceva timp până să-l fac să sune bine. ^^”
Geo, scuze că este așa de scurt, dar pentru asta se numește oneshot. *hehe*
Voi mai posta oneshots din moment ce doar asta mai scriu, deci sper să veniți cu păreri și atunci. :3
Până data viitoare, imbrățișare de la Nekko! *hug*