II. Vrăjitoarea

Când soarele începu să alunece rigid înspre vest, toate holurile si camerle palatului se umplură de zonăitul greu de lanțuri. Viața amuțise, nori se opriră din fugit, oamenii se opriră din orice altceva pentru a asculta acel sunet. Sala tronului, în toată frumusețea sa părea că alunecă in uitare. Totul era doar tăcere si curiozitate.

Din tronul său aurit, regele asculta și el același sunet. Flancat la dreapta de fiul său si la stânga de soția sa, nu putea decât sa aștepte deschiderea acelei uși care in fiecare an scarțaina imnul damnării și al trădării. Îl încercase furia si ura de atâtea ori, îl atinsesera și mila și compasiunea, simțise trădarea și simțise iubirea ce i-o provoca aceasta clipa atâția ani. Astăzi, însă, povestea trebuia să atingă un deznodămant: fie unul tragic, fie unul favorabil.

Când ușa sălii se deschise, urlând cântecul nefast ce bantuia atâtea minți si vieți, regele se înfiora. Inima îi tresăltă iar ochii săi dădura cu ochii de ea. În acel moment, știu ca astazi se va încheia totul. Iar privind-o cu atenție înțelese și cum.

Zece gardieni purtând armuri cu însemnul regelui pășiră în sală, iscând reacția tuturor celor prezenți. Abia atunci luă regele seamă de prezența acelor oameni ce inundaseră acea încapere mareața, acum neîncăpătoare. Țipetele si cuvintele obscene ce acoperira restul lumii sonore nu fură totuși de ajuns ca sa acopere acel zornăit. Totul era un coșmar.

Fiecare dintre cei zece oameni strângeau ferm capetele unor lanțuri imense ce înlănțuiau vrăjitoarea. Acea cămașă de zale o imobilizase de la umeri până la încheieturile mâinilor legate strâns pe lângă corpul ei firav. Rochia ei lungă și cândva frumoasă nu mai era decât o zdreanță murdară și urâtă ce îi acoperea corpul, cu nimic diferita față de un sac de cartofi. Parul ei roșcat si buclat, lung până la talie, era încâlcit, murdar si fragil. Ochii si jumătate de frunte îi erau acoperiți de bandaje pe care se închegase sânge; pielea ei fină era acoperita de un strat gros de praf si murdărie. Însa buzele ei păstrau aceeasi culoare sănătoasă. Imediat ce înaintă jumătate din lungimea sălii pe față îi inflori acel zâmbet arogant si specific ei.

In acel moment fiecare glas pieri iar tacerea cazu peste toată lumea. Doar lanțurile inca mai ingânau un cântec sinistru. Doar ele mai îndrăzneau. Restul lumii era doar frică. Ochi resemnați o urmăreau si o priveau neîncrezători. Ea nu îi mai putea vedea. Dar, oh, Dumnezeule! Simțea.

O voce necunoscută îi ordonă să îngenuncheze. Nu mai vedea de ceva timp, dar amintirile îi arătau imaginea celor trei oameni privind-o. O vedea pe regina, capul acela cu cosițe blonde, cu acea coroană prea mare pentru ea. Își amintea trasăturile acelea tăioase și nepotrivite pentru o femeie. Îsi amintea o pereche de ochi gri si o gura ce zâmbea batjocoritor spre ea. Așa ca îi întoarse favoarea. Deasemenea își amintea un copil cu părul negru, ce semăna perfect cu regele, o privire curioasă dar reținută. Da, acela era micul lord, singurul moștenitor al regelui. Dar, cel mai bine își aducea aminte un bărbat înalt și impunător, cu o privire ageră și întunecată, înveșmântat mereu in negru.

Vrăjitoarea râse de porunca cine știe cărui om al regelui. Nici un suflet nu se răzvrăti împotriva ei. Cu toții se temeau de ea, chiar daca nu o admiteau. Regele se temea de ea, regina se temea de ea, micul prinț se temea de ea. Tot regatul se temea de ea fiindca batjocoriseră prea mult timp numele ei, iar ea i-a învățat prin cea mai dureroasa metodă ca nici un suflet nu se numeste Furie în zadar.

-Cărei întâmplări se datorează această vizita? râse ea. Vi s-a transformat deja pământul în nisip?

-Venera! se auzi vocea regelui. De câți ani suferi in acea temniță?

-Sufăr? Dacă dintr-o dată îti pasă așa de mult de mine sigur vrei ceva sau ți-ai pierdut mințile de la căldură.

-Câți ani se împlinesc de când îti duci zilele in Turnul Plângerii? insista el.

-Azi se fac opt. Mă întrebi asta în fiecare an, în aceeași zi, cu același scop. Credeam că ai înțeles ca nu vei rezolva nimic astfel.

Regele o privi grav. Nu permintea sa fie sfidat. O ura. De opt ani măcina încet și sigur regatul cu secetă ori săptămâni întregi de furtuni groaznice. Nu a reușit niciodată sa biruiască in luptele impotriva ei. Absolut niciodată.

-Venera ... spuse el obosit.

-Ai face bine sa nu uiti cui te adresezi. se rasti femeia.

Iar într-o secundă totul fu răstălmăcit într-un vartej de culori si fețe. Regele se găsi privind spre tronul său, din lanțurile grele ce rodeau pielea ale Venerei. Ea il privea zâmbitoare de pe tronul regelui. Fără gardieni care să o oprească, fără lanțuri care să o lege, fără teamă, fără obstacole. Vocea vrăjitoarei izbucni într-un râs melodios, dar înșelător. Ea era doar o fantoma a unei iluzii.

-Nu e plăcut, nu? Dar știi ce e și mai puțin placut?

Vrăjitoarea iși ridică mâna și iși smulse bandajul murdar de pe față, dezvelind ceea ce mai rămăsese din ochii ei frumoși.

-Asta. se rasti ea, arătând spre rănile adânci din care supura puroiul acoperit cu praful si mizeria din locul acela mizerabil. Cicatricele mari si globii oculari sparți, sângele ce i se închegase pe față, toate stăteau ca dovadă a nedreptății si suferinței.

Regele înghiți în sec, îngrozit de imaginea ce se profila in fața ochilor săi, acel coșmar sangeros ce îl facu pentru o secunda să uite de regat, de secete, de furtuni și de ură. Din acel moment în trupul său lovi pentru prima oară dupa mult timp vinovăția. Știa la ce viață o condamnase pe vrăjitoare, însă el nu o condamnase niciodată la așa ceva.

-Știu ce vrei. se auzi vocea vrajitoarei, de această dată mai încet. Dar nu o vei avea. Iertarea si răzbunarea pe care le cauți nu sunt pentru tine. Cei pentru care o vrei fie nu o merită, fie sunt mincinoși sau și mai rau. Ar părea că eu nu am ochi, dar tu esti mai orb decât mine. Așa ca îti voi spune doar cuvinte, întru-cât faptele îți sunt străinte. Toți criminali din regatul tău iși vor plăti greșelile. Cei ce au complotat vor fi dați in vileag, cei ce au mințit vor simți greutatea minciunilor lor, cei ce au ucis vor plăti cu propriul lor sânge, iar cei ce au trădat îmi vor simți furia. Iar tu vei plăti în aceeași măsura pentru acțiunile tale.

Ultimul lucru pe care regele și-l mai amintea era imaginea Venerei. Nu imaginea vrăjitoarei ci imaginea fetei cu buclele roșcate, ochii mari si plini de viață si râsetul dulce al unei conștinte curate. Imaginea a ceea ce fusese odată se împletea cu imaginea a ceea ce acea persoană ar fi trebuit să fie. Apoi toate acele imagini frumoase, acele amintiri dulci se întinară cu imaginea înveninată a prezentului: imaginea unui zâmbet arogant.

În final totul fu acoperit de întuneric. Dar până și întunericul era mai bun decât acel zâmbet nefiresc.

Am văzut că nimeni nu a comentat până acum, dar am pus capitolul doi oricum. Totuși nu ar strica câteva păreri despre povestioara mea. Sper să primesc câteva curând. Le aștept cu mare drag pe toate.

Hei hei   

Se pare ca sunt prima care comenteaza.   

In primul rand, m-a atras titlul si am zis sa vad despre ce e vorba. In general nu ma prea atrage nimic ce are regi si castele. Ma duc cu gandul la istorie (urasc materia asta  ) dar totusi am spus sa continui sa citesc.

In al doilea rand, mi-ai atras atentia direct cand am vazut cuvantul ,,vrajitoare". Tot ceea ce citesc eu cuprinde supranatural, atat cat si ce scriu.   

Scri destul de frumos, imi place dar am sesizat cateva greseli de exprimare. Alea le poti corecta cu usurinta.   

Ei bine, cam atat. Daca vrei sa mai vorbim, imi poti scrie pe privat.

ByeBye.   

III. Râsetul vrăjitoarei

Când regele deschise din nou ochii soarele era dispărut, însă nu și vocea vrăjitoarei. Ascultase acel râset batjocoritor și arogant minute în șir în acea stare de inconștiență, iar abia acum sunetul coșmarurilor începea să se dizolve, făcând loc vaietelor lumii reale. În urechile bărbatului, tot ceea ce mai rămase din acea voce îngrozitoare era doar un ecou stins, o șoaptă rece si îndepărtată. Ore întregi acel sunet îi acaparase mintea, izbucnind dintr-o amintire fadă. Fantoma acelui râset încă mai colinda colțurile minții sale când o altă voce îi atrase atenția:

-În fiecare an e aceeasi poveste. De opt ani, din ziua în care a apărut la porțile orașului căutându-l pe rege, de atunci te învinge în orice aspect. Iar dupa cum observi, victoriile tale sunt efemere. Însă tu ai fost învins de la bun început, din acea zi în care ai văzut-o la serbarea aceea ... Acum ești doar un sclav al trecutului și al greșelilor pe care le-ai făcut. 

-Ține-ți dramele pentru tine, Alecsandre. spuse regele. Mă doare capul.

Regina îi zâmbi acru de la fereastra de lângă patul său. Nu era politica teritoriul ei, însă ochii aceia gri vedeau prin fiecare suflet de la prima privire. Aceasta era regina Alecsandre: nu un om politic sau un strateg strălucit, însă o femeie inteligentă și precaută.

-Ai adus-o în casa noastră. spuse ea calmă. A locuit în acele apartamente vechi pe care le ți mereu sub cheie. A fost oaspetele tău timp de trei săptămâni. Acolo unde era ea, acolo erai și tu. Ceea ce făcea ea făceai și tu. Nu mai exista ceva mai măreț sau mai important pentru tine decât acea femeie. Dar, să nu crezi că mă deranjează prea tare asta. Nu am fost niciodată o femeie geloasă, ci doar curioasă. Aceasta poveste îmi atrage atenția doar din pricina evenimentelor ce au urmat.

-Vrei, te rog, să ....

-Nu, Fydor. îl întrerupse ea. Nu vreau pentru că acum sunt foarte curioasă. Cand s-au încheiat cele trei săptămâni ai invitat-o să ia cina cu tine. Și imi aduc foarte bine aminte cum la nici jumătate de oră după asta, ai chemat gărzile și ai acuzat-o de vrăjotorie și de calomnie. Erai palid de parcă ai fi văzut moartea. În ziua următoare i-ai dat sentința: încarcerare pe viață. Ai închis-o în cea mai rezistentă celulă din Turnul Trădătorilor.

-Turnul Plângerii. o corectă el, obosit.

-Oricum ar fi, ceva s-a întâmplat acolo, în ziua aceea. Nu știu ce, dar acel ceva a provocat sfârșitul acestei povești înduioșătoare de iubire. Nu mă interesează care a fost problema acestei idile amoroase ...

-Nu a fost o idila! Venera e ...

-Scutește-mă. Nu îmi pasă de minciunile tale stupide. Nu sunt proastă ca să cred asemenea bazaconii, iar tu ar trebui să fi înteles de la început. Nu îmi pasă ce a fost sau ce este ea pentru tine. Eu am văzut acele zile și am înțeles ce se petrecea. Mie îmi pasă doar de faptul că acea femeie ne amenință viața, fiului meu si mie. Așa ca, vreau doar să știu cine este această .... făptură.

-Acea făptură este Venera a Apelor, vrăjitoarea din Munții Caspar, copilul viței-de-vie și a florilor de liliac, cea numită Furia. Cel puțin așa spune ea. rase regele.

Alecsandre îi aruncă o privire ucigașă. Acei ochi gri îl fixară furioși. El, însă, considera această situație peste poate de amuzantă.

-Nu mă lua peste picior. Spune-mi, Fydor.

-Mai bine spune-mi tu cine i-a scos ochii vrăjitoarei. Pentru ca eu nu am dat nici un astfel de ordin.

Alecsandre își întoarse capul într-o parte. Privirea îi căzu pe marmura albă a apartamentelor. Un zâmbet îi destinse fața, iar, din gâtul ei răsună un râset subtil. Regele tresări în momentul acela. Simți un fior incredibil de rece pe șirea spinării cand realiză cât de mult semănau cele două râsete: cel al Venerei si cel al soției sale.

Alecsandre se aplecă de spate, privindu-l drept in ochi pe rege.

-Deteleu. șopti ea. Eu i-am dat ordinul. Și tot eu am dat multe astfel de ordine iar de fiecare dată am fost acolo, să o vad cum suferă și sângerează. Multe lucruri mă deranjează, însă oamenii care se cred mai presus de zei mă scot din sărite. Aroganța aceea trebuia sugrumată, însă ea nu învață niciodata. 

Regele o privi uimit. Ce era acea creatura din fața lui?

-Țipetele acelea sunt singura urmă de fericire pe care am gustat-o în această căsnicie. Oh, scump Soare! Am vazut-o. De atâtea ori am încercat sa pun capăt acelei vieți inutile încât toată celula aceea e inundată de sânge. Ea, această pretinsă vrăjitoare ce nu poate fi atinsă de moarte, poate fi atinsă de o lamă de pumnal sau de sabie la fel ca orice alt muritor. Sângerează și simte durerea la fel ca mine și ca tine și ca oricine. I-am avut capul în mâinile mele, cu sângele proaspăt și cald scurgându-se pe palmele mele, iar în clipa următoare era cenușă. Am spânzurat-o, am înjunghiat-o, am ars-o de vie, i-am scos inima din piept cât încă mai respira, am otrăvit-o, am înecat-o, iar în ziua următoare îmi râdea în față. I-am făcut toate astea pentru că tu nu erai în stare să faci nimic, dar în cele din urmă a ajuns să imi placă. O răneam cu propriile mele mâini doar ca să o aud cum țipă. Iar Deteleu, oh, bietul Deteleu! rase ea. Prins în mrejele unei afecțiuni imaginare. Înlănțuit, ca și tine, de o iubire, care a ajuns să îl terifieze ... De-ai ști cum mă privește. E mai speriat de mine decât ea. S-a milogit în fiecare zi să sfâreșesc acel obicei. Dar ea nici o dată nu m-a rugat, nu m-a implorat. Însă, într-o zi am să aud și acele cuvinte ... Iar apoi totul se va fi terminat. Ea, tu, eu și tot regatul ăsta blestemat.

Iar acela fu momentul în care regele o opri din vorbit.

*

Era întuneric, murdar, rece și umed. La fiecare colț trăgea curentul, prin fiecare crăpătură din pereții de cărămidă mucegăită. Era liniște, atât de liniște încât fiecare picătură de apă ce cădea de pe tavan aducea cu prăbușirea unui palat. Sunetele scoase de șobolanii ce alergau de colo-colo erau precum ropotele unor cai sălbatici ce alergau pe o pășune de marmură. Chițăiturile lor semănau cu urletele dragonilor pe care îi vazuse cândva în cărțile din biblioteca Erinii. Pașii lui inundară întreg holul cu sunetul de marș al unei armate. Și aici zornăitul lanțurilor răsuna din întuneric, omniprezent, precum o fantomă. Din bezna ce domnea în spatele ușilor din gratii de oțel se auzeau tânguieli obosite și sparte ale unor prezențe ce uitaseră lumina soarelui, ale unor ființe ce nu mai știau să vorbeasca ci doar să se plângă într-o văitare neînțeleasă. Turnul Plângerii.

Din ultima celulă, cea care nu avea zăbrele ci doar un perete gros de cărămidă și o ușă grea de oțel, răsuna un cântec lent în latină. Regele, chiar și acum, își amintea perfect acel cântec.

-Mă gândeam eu că mă vei vizita. spuse vocea de dincolo de ușă, întrerupând cântecul pentru o secundă.

Fără să răspundă, regele scoase din buzunar o cheie groasă cu care descuie ușa și intră în celula vrajitoarei. Cântecul reîncepu.

Înăuntru, mușchiul de copac crescuse pe fiecare perete si pe podea, acoperindu-le în întregime. Picioarele regelui se afundară în acel covor de un verde tânăr. Tavanul celulei era împânzit de crengi groase de liliac ce se înnodau între ele, amestecandu-și frunzele. Florile violet atârnau de crengi, împrăștiind în aerul nopții un parfum subtil și plăcut. Pe peretele opus ușii metalice crengi de vie străpunseseră peretele și îl sfărâmaseră, modelând o fereastră înaltă de aproape un metru. Prin ea se vedea luna urcând pe bolta cerului printre primele stele apărute.

Pe ''pervazul'' acelei ferestre, printre frunzele de vie, vrăjitoarea stătea privind furicarul de oameni de pe strazile luminate de felinare. Încă mai fredona, pe vârfurile buzelor acel cântec.

Regele, cu o torță arzând în mâna stângă privi la tot ceea ce îl înconjura cu mirare, necrezându-și ochilor. Întunericul în care se aștepta să pășească era defapt lumină de la stele si de la lună. Mizeria și dezolarea pe care și le imaginase erau defapt frumusețe și incredibil. Totul era doar mușchi de copac. Patul de piatră, scaunul prins în podea și măsuța de piatră erau acoperite în întregime de el. Totul era precum un cântec îngânat la lumina lunii: aparent ireal.

Vrăjitoarea se opri din cântat și îl privi pe rege. O pereche de ochi auri, pictați în culoarea mierii, colorați pe alocuri de firișoare negre îi zâmbiră cu căldură. Regele privi înghețat spre acei doi ochi ai trecutului ce îl fixau triști. Lumina aceea nu e necesară aici, i-a spus ea.

Un curent de aer se porni prin fereastră. Flacăra torței tremură, pâlpâi și, în cele din urmă, se stinse. Însă el nu era acolo doar de dragul ei.

-Mă voi gândi. spuse ea calm.

-Am nevoie de un răspuns acum. o anunță regele.

-Fie. concise ea. Răspunsul e da. Voi negocia cu tine mâine dimineață. Condițiile, însă, sunt lucruri ce trebuie gândite, nu niște decizii de primă impresie. Credeam că ști asta.

-Îmi forțezi răbdarea, Venera! Pe a mea si pe a poporului.

Vrăjitoarea își sprijini capul de perete și râse. Dar nu mai era ca înainte. Era un zgomot trist si obosit.

-Tu și poporul tău sunteți în mâinile mele. Nu îmi forța tu răbdarea, căci lucrurile pot degenera. Aș putea să îi las pe toți să moară pârjoliți de sete și de foame. Dar, la fel de bine, aș putea să lungesc suferința tuturor. Ploi scurte și rare. Ar apărea câteva recolte, niște apă și am putea să o ducem așa încă opt ani. Eu nu am nimic impotrivă!

-Ești o femeie crudă. șopti regele. Poporul meu ...

-Nu. Te rog! se răsti ea. Viața ta nu e legată de a lor. Tu o duci bine în palat în timp ce ei mor. Nu ești decat un ipocrit ce se luptă să salveze aparențele. Dacă ți-ar păsa de poporul tău te-ai târâ în fața mea ca să îi salvezi!

-Asta e ceea ce vrei? întrebă el furios. Pentru că târâtul pentru milă e ceva ce am făcut des în copilărie.

O secundă totul se opri. Venera își lăsă ochii în jos, cerându-și scuze. Exagerase. Dar asta fac toți la furie. Nu putea să îmi pese mai puțin dacă te târăști sau nu. Eu nu am orgoliul tău, spuse ea.

-Atunci ce vrei? șopti el prăbușinduse în scaunul prins în podea.

Era prea mult. Ce fel de om era ea?

-Era o vreme, spuse ea, când mi s-ar fi rupt inima văzându-te așa, când aș fi dat cu piciorul la tot ca să te văd zâmvind din nou. Aș fi făcut orice pentru tine, dar vremea aceea a apus, iar noi nu mai suntem copii. Primești ceea ce meriți!

Vrăjitoarea se ridică și se apropie de el. Regele ridică ochii spre ea și-i spuse:

-Vom vorbi mâine.

Hei, hei :) Mulțumesc pentru comentarii, sper ca acest capitol să fie mai bun. Vă aștept în continuare comentariile și părerile.