Fantani secate

Subiect: Fantani secate Joi 27 Mar 2014, 18:39

I. Casa Soarelui

Sala tronului a tunat, a fulgerat si s-a cutremurat, insa degeaba. Intrebarea era mereu aceeasi si raspunsul un mister. Un ecou de cuvinte nervoase se revarsa din spatele usilor mari si albe ce desparteau sala tronului de holul principal al palatului. Dupa ce cascada de exclamatii se potoli, o tacere ingrozitoare puse stapanire pe Casa Soarelui.

Faimoasa sala a tronului, era in toata lungimea si latimea sa o bijuterie de coloane si arcade gotice, sculptate cu scene din Razboiul Viperelor, diferite siluete ale eroilor fiind suflate cu aur si inconjurate de aceste cercuri de lumina din acelasi material, vitralii pictate de cei mai buni pictori ai regelui. Fiecare din cele 12 ferestre reprezenta cate un moment din istoria regatului: cladirea cetatii de catre Regele Soare, asasinarea acestuia si a fiului cel mare, incoronarea ultimului fiu al lui Soare - regele Misel, cel cu mainile patate de sange inrudit -, asasinarea familiei regale, urcarea pe tron a fiicei regelui asasin, razboaiele reginei, moartea sa in primul razboi de ofensiva, incoronarea regelui Razboinic, cele trei razboaie duse impotriva Viperelor, incoronarea regelui Nebun si incoronarea regelui Fydor. Cinci sute de ani de legende si lupte rezumate la cele mai importante fapte: Cele Douasprezece Legende.

Podeaua salii era facuta in intregime din marmura, sculptata de la un capat la celalalt in motive florale. Sculptura se inlantuia armonios intr-o ghirlanda gigantica de frezii, orhidee, lalele, crini si flori de liiac. Fusese opera reginei Loreley, singura fiica a regelui Misel. In capatul opus al incaperii, chiar la capatul ei se afla o platforma mare, inalta de 2 metri si jumatate, decorata cu aceleasi motive florale si pictate cu o exactitate infioratoare. Pe platforma stateau trei tronuri mari: primul, cel al regelui, asezat mai in fata, iar in umbra sa, in dreapta regelui tronul reginei iar in stanga regelui tronul micului lord. Facute in intregime din aur, tronurile erau tapitate cu matase fina si rosie. Tronul regelui avea forma unui soare ce rasfrange de jur imprejurul sau raze mari si puternice, menite sa inspaimante dar si sa fascineze. ”Razele” se rasfrangea in toate partile, formand spirale si jucandu-se una cu alta, dand la un momentdat impresia unor flacari aurii ce izbucnesc din tronul regelui.

Pe acest tron, cu o privire ce ardea mocnit a furie sedea regele. Privi tacut la vitralii, se foi in stanga si in dreapta, isi franse mainile, se scarpina in cap, se apleca inainte si inapoi, iar in final ridica privirea spre tavan. Cauta ajutorul divin, ar fi spus oricine altcineva. Insa regele isi trecu nervos o mana prin parul sau lung si negru, iar ochii sai albastrii fixara necrutatori supusii ce ii adusesera aceleasi vesti pe care i le aduceau intotdeauna.

-Cum? Cum e posibil? vorbi el agasat. Nu a mai plouat de trei saptamani, recoltele noastre sunt pe jumatate distruse, lacurile si fantanile au secat, oamenii ba mor de sete ba se revolta impotriva noastra, padurile se transforma in cimitire de copaci si animale care ar bea apa din maninile oamenilor iar voi va pierdeti vremea ametindu-va prin hanuri!

Regele ii analiza pe cei sase oameni din fata lui. Jumatate dintre ei curtau hangite in loc sa se ocupe de problemele interne ale regatului iar restul nu aveau nici o treaba nu asa ceva. Cei doi fii ai sfatuitorului Garreth si comandantul Deteleu isi duceau viata mai mult in acele locuri decat la posturile lor, iar sfatuitorul Garreth, seful garzii si diplomatul Evonne il informasera chiar acum 5 minute, in cadrul unei intruniri cu alti cativa diplomati. Acestia sase erau oamenii regelui.

-Pentru numele lui Dumnezeu, am sa va spanzur si am sa va las sa putreziti in piata mare! Ce mai grozavie! Cat credeti ca va mai dura pana rezervele de apa se vor epuiza, domnilor? Cat?

-Cel mult doua zile. raspunse batranul Garreth in locul celor trei acuzati.

-Doua zile! izbucni regele Fydor. Si ce e de facut?

Tacerea acoperi cele sapte suflete ce traiau in teama de cativa ani. Nimeni nu indrazni sa vorbeasca, nimeni nu putea risca sa il supere pe rege. Cu totii tineau la vietile lor.

-Cu tot respectul, lordul meu ... spuse batranul cu vocea sparta, parul alb si taiat scurt, o multime de riduri ce ii dadeau aerul unui filozof sau al unui savant intelept -Garreth. Asta depinde numai de dumneavoastra.

-Multe lucruri depind de mine, batrane. Fii bun si explica-mi.

-Vedeti dumneavoastra, cu totii stim sursa acestei probleme deranjante si mai stim si ca numai dumneavoastra o puteti rezolva ... Au trecut multi ani, lordul meu, v-ati schimbat. Nu mai sunteti un copil nesabuit si orgolios. Aveti aproape 40 de ani. Sper din tot sufletul ca ultimii ani v-au invatat ceva, insa acest razboi tacut impotriva umbrelor trebuie sa se invheie acum si pentru totdeauna. Va sugerez sa negociati pacea cat mai curand cu putinta.

Regele privi perplex. Cineva avusese indrazneala sa il sfideze, sa ii chestioneze actiunile si motivele. Nimeni nu avea dreptul sa aduca o asemenea ofensa conducatorului regatului luminii. Nimeni.

-Maria ta, avem nevoie de pace! Si de apa! Negociati pacea si recunoasteti-va invins. E singurul lucru care se mai poate face acum!

-Ingrat! Ingrat! Ingrat! se rasti regele. Vei intalni curand esafodul daca imi mai vorbesti astfel!

Batranul sfatuitor il privi o clipa si vazu in ochii lui negarea si furia aceea ce fierbea de ani intregi in venele lui. Stia ca nu mai avea nimic de spus fara sa isi puna viata in pericol, insa inca spera la o farama de luciditate in acea minte ruinata de teama si paranoie.

-Fie. incheie batranul. Dar nu voi mai avea ce sfat sa iti dau cand regatul nu va mai fi decat un desert in ruina iar oamenii te vor spanzura si iti vor agata hoitul la poarta granitei de nord. Sa te ascunzi si atunci, precum regele Misel, intre peretii palatului, plangandu-ti soarta pe care ti-ai ales-o singur.

Ochii ageri si aprigi ai batranului maturara sala, parca dorind sa calculeze cat de mult palatul ii va apara, iar apoi pleca, schiopatand cu carjele sale. Regele nu se misca si ramase in aceeasi pozitie pentru doua ore. Cauta in minte o scapare, isi intreba oamenii, le ceru sfatul, ii chestiona, ii ameninta, le promise aur, le ordona, ii ruga, insa nimeni nu cuteza sa se intoarca in Turnul Plangerii. Astfel ultima idee a regelui se narui, chiar daca fusese oricum inutila.

In final, regele inchise ochii si incerca sa se controleze. Prin tacerea sa isi confirma singur infrangerea si disperarea, iar cand vorbi se intampla ceva ce nu avea precedent. Vocea ii tremura:

-Aduceti vrajitoarea.

II. Vrăjitoarea

Când soarele începu să alunece rigid înspre vest, toate holurile si camerle palatului se umplură de zonăitul greu de lanțuri. Viața amuțise, nori se opriră din fugit, oamenii se opriră din orice altceva pentru a asculta acel sunet. Sala tronului, în toată frumusețea sa părea că alunecă in uitare. Totul era doar tăcere si curiozitate.

Din tronul său aurit, regele asculta și el același sunet. Flancat la dreapta de fiul său si la stânga de soția sa, nu putea decât sa aștepte deschiderea acelei uși care in fiecare an scarțaina imnul damnării și al trădării. Îl încercase furia si ura de atâtea ori, îl atinsesera și mila și compasiunea, simțise trădarea și simțise iubirea ce i-o provoca aceasta clipa atâția ani. Astăzi, însă, povestea trebuia să atingă un deznodămant: fie unul tragic, fie unul favorabil.

Când ușa sălii se deschise, urlând cântecul nefast ce bantuia atâtea minți si vieți, regele se înfiora. Inima îi tresăltă iar ochii săi dădura cu ochii de ea. În acel moment, știu ca astazi se va încheia totul. Iar privind-o cu atenție înțelese și cum.

Zece gardieni purtând armuri cu însemnul regelui pășiră în sală, iscând reacția tuturor celor prezenți. Abia atunci luă regele seamă de prezența acelor oameni ce inundaseră acea încapere mareața, acum neîncăpătoare. Țipetele si cuvintele obscene ce acoperira restul lumii sonore nu fură totuși de ajuns ca sa acopere acel zornăit. Totul era un coșmar.

Fiecare dintre cei zece oameni strângeau ferm capetele unor lanțuri imense ce înlănțuiau vrăjitoarea. Acea cămașă de zale o imobilizase de la umeri până la încheieturile mâinilor legate strâns pe lângă corpul ei firav. Rochia ei lungă și cândva frumoasă nu mai era decât o zdreanță murdară și urâtă ce îi acoperea corpul, cu nimic diferita față de un sac de cartofi. Parul ei roșcat si buclat, lung până la talie, era încâlcit, murdar si fragil. Ochii si jumătate de frunte îi erau acoperiți de bandaje pe care se închegase sânge; pielea ei fină era acoperita de un strat gros de praf si murdărie. Însa buzele ei păstrau aceeasi culoare sănătoasă. Imediat ce înaintă jumătate din lungimea sălii pe față îi inflori acel zâmbet arogant si specific ei.

In acel moment fiecare glas pieri iar tacerea cazu peste toată lumea. Doar lanțurile inca mai ingânau un cântec sinistru. Doar ele mai îndrăzneau. Restul lumii era doar frică. Ochi resemnați o urmăreau si o priveau neîncrezători. Ea nu îi mai putea vedea. Dar, oh, Dumnezeule! Simțea.

O voce necunoscută îi ordonă să îngenuncheze. Nu mai vedea de ceva timp, dar amintirile îi arătau imaginea celor trei oameni privind-o. O vedea pe regina, capul acela cu cosițe blonde, cu acea coroană prea mare pentru ea. Își amintea trasăturile acelea tăioase și nepotrivite pentru o femeie. Îsi amintea o pereche de ochi gri si o gura ce zâmbea batjocoritor spre ea. Așa ca îi întoarse favoarea. Deasemenea își amintea un copil cu părul negru, ce semăna perfect cu regele, o privire curioasă dar reținută. Da, acela era micul lord, singurul moștenitor al regelui. Dar, cel mai bine își aducea aminte un bărbat înalt și impunător, cu o privire ageră și întunecată, înveșmântat mereu in negru.

Vrăjitoarea râse de porunca cine știe cărui om al regelui. Nici un suflet nu se răzvrăti împotriva ei. Cu toții se temeau de ea, chiar daca nu o admiteau. Regele se temea de ea, regina se temea de ea, micul prinț se temea de ea. Tot regatul se temea de ea fiindca batjocoriseră prea mult timp numele ei, iar ea i-a învățat prin cea mai dureroasa metodă ca nici un suflet nu se numeste Furie în zadar.

-Cărei întâmplări se datorează această vizita? râse ea. Vi s-a transformat deja pământul în nisip?

-Venera! se auzi vocea regelui. De câți ani suferi in acea temniță?

-Sufăr? Dacă dintr-o dată îti pasă așa de mult de mine sigur vrei ceva sau ți-ai pierdut mințile de la căldură.

-Câți ani se împlinesc de când îti duci zilele in Turnul Plângerii? insista el.

-Azi se fac opt. Mă întrebi asta în fiecare an, în aceeași zi, cu același scop. Credeam că ai înțeles ca nu vei rezolva nimic astfel.

Regele o privi grav. Nu permintea sa fie sfidat. O ura. De opt ani măcina încet și sigur regatul cu secetă ori săptămâni întregi de furtuni groaznice. Nu a reușit niciodată sa biruiască in luptele impotriva ei. Absolut niciodată.

-Venera ... spuse el obosit.

-Ai face bine sa nu uiti cui te adresezi. se rasti femeia.

Iar într-o secundă totul fu răstălmăcit într-un vartej de culori si fețe. Regele se găsi privind spre tronul său, din lanțurile grele ce rodeau pielea ale Venerei. Ea il privea zâmbitoare de pe tronul regelui. Fără gardieni care să o oprească, fără lanțuri care să o lege, fără teamă, fără obstacole. Vocea vrăjitoarei izbucni într-un râs melodios, dar înșelător. Ea era doar o fantoma a unei iluzii.

-Nu e plăcut, nu? Dar știi ce e și mai puțin placut?

Vrăjitoarea iși ridică mâna și iși smulse bandajul murdar de pe față, dezvelind ceea ce mai rămăsese din ochii ei frumoși.

-Asta. se rasti ea, arătând spre rănile adânci din care supura puroiul acoperit cu praful si mizeria din locul acela mizerabil. Cicatricele mari si globii oculari sparți, sângele ce i se închegase pe față, toate stăteau ca dovadă a nedreptății si suferinței.

Regele înghiți în sec, îngrozit de imaginea ce se profila in fața ochilor săi, acel coșmar sangeros ce îl facu pentru o secunda să uite de regat, de secete, de furtuni și de ură. Din acel moment în trupul său lovi pentru prima oară dupa mult timp vinovăția. Știa la ce viață o condamnase pe vrăjitoare, însă el nu o condamnase niciodată la așa ceva.

-Știu ce vrei. se auzi vocea vrajitoarei, de această dată mai încet. Dar nu o vei avea. Iertarea si răzbunarea pe care le cauți nu sunt pentru tine. Cei pentru care o vrei fie nu o merită, fie sunt mincinoși sau și mai rau. Ar părea că eu nu am ochi, dar tu esti mai orb decât mine. Așa ca îti voi spune doar cuvinte, întru-cât faptele îți sunt străinte. Toți criminali din regatul tău iși vor plăti greșelile. Cei ce au complotat vor fi dați in vileag, cei ce au mințit vor simți greutatea minciunilor lor, cei ce au ucis vor plăti cu propriul lor sânge, iar cei ce au trădat îmi vor simți furia. Iar tu vei plăti în aceeași măsura pentru acțiunile tale.

Ultimul lucru pe care regele și-l mai amintea era imaginea Venerei. Nu imaginea vrăjitoarei ci imaginea fetei cu buclele roșcate, ochii mari si plini de viață si râsetul dulce al unei conștinte curate. Imaginea a ceea ce fusese odată se împletea cu imaginea a ceea ce acea persoană ar fi trebuit să fie. Apoi toate acele imagini frumoase, acele amintiri dulci se întinară cu imaginea înveninată a prezentului: imaginea unui zâmbet arogant.

În final totul fu acoperit de întuneric. Dar până și întunericul era mai bun decât acel zâmbet nefiresc.

Am văzut că nimeni nu a comentat până acum, dar am pus capitolul doi oricum. Totuși nu ar strica câteva păreri despre povestioara mea. Sper să primesc câteva curând. Le aștept cu mare drag pe toate.

Hei hei

Se pare ca sunt prima care comenteaza. evil

In primul rand, m-a atras titlul si am zis sa vad despre ce e vorba. In general nu ma prea atrage nimic ce are regi si castele. Ma duc cu gandul la istorie (urasc materia asta lough

) dar totusi am spus sa continui sa citesc.

In al doilea rand, mi-ai atras atentia direct cand am vazut cuvantul ,,vrajitoare". Tot ceea ce citesc eu cuprinde supranatural, atat cat si ce scriu.

Scri destul de frumos, imi place dar am sesizat cateva greseli de exprimare. Alea le poti corecta cu usurinta. kiss

Ei bine, cam atat. Daca vrei sa mai vorbim, imi poti scrie pe privat.

ByeBye.

Oau! Este foarte buna povestea ( parerea mea).. :)) Multa bafta in continuare! Stii...ai cateva mici greseli pe ici pe colo , dar se pot corecta! :)
Apropo....Imi place numele vrajitoarei! :)) ;)

III. Râsetul vrăjitoarei

Când regele deschise din nou ochii soarele era dispărut, însă nu și vocea vrăjitoarei. Ascultase acel râset batjocoritor și arogant minute în șir în acea stare de inconștiență, iar abia acum sunetul coșmarurilor începea să se dizolve, făcând loc vaietelor lumii reale. În urechile bărbatului, tot ceea ce mai rămase din acea voce îngrozitoare era doar un ecou stins, o șoaptă rece si îndepărtată. Ore întregi acel sunet îi acaparase mintea, izbucnind dintr-o amintire fadă. Fantoma acelui râset încă mai colinda colțurile minții sale când o altă voce îi atrase atenția:

-În fiecare an e aceeasi poveste. De opt ani, din ziua în care a apărut la porțile orașului căutându-l pe rege, de atunci te învinge în orice aspect. Iar dupa cum observi, victoriile tale sunt efemere. Însă tu ai fost învins de la bun început, din acea zi în care ai văzut-o la serbarea aceea ... Acum ești doar un sclav al trecutului și al greșelilor pe care le-ai făcut.

-Ține-ți dramele pentru tine, Alecsandre. spuse regele. Mă doare capul.

Regina îi zâmbi acru de la fereastra de lângă patul său. Nu era politica teritoriul ei, însă ochii aceia gri vedeau prin fiecare suflet de la prima privire. Aceasta era regina Alecsandre: nu un om politic sau un strateg strălucit, însă o femeie inteligentă și precaută.

-Ai adus-o în casa noastră. spuse ea calmă. A locuit în acele apartamente vechi pe care le ți mereu sub cheie. A fost oaspetele tău timp de trei săptămâni. Acolo unde era ea, acolo erai și tu. Ceea ce făcea ea făceai și tu. Nu mai exista ceva mai măreț sau mai important pentru tine decât acea femeie. Dar, să nu crezi că mă deranjează prea tare asta. Nu am fost niciodată o femeie geloasă, ci doar curioasă. Aceasta poveste îmi atrage atenția doar din pricina evenimentelor ce au urmat.

-Vrei, te rog, să ....

-Nu, Fydor. îl întrerupse ea. Nu vreau pentru că acum sunt foarte curioasă. Cand s-au încheiat cele trei săptămâni ai invitat-o să ia cina cu tine. Și imi aduc foarte bine aminte cum la nici jumătate de oră după asta, ai chemat gărzile și ai acuzat-o de vrăjotorie și de calomnie. Erai palid de parcă ai fi văzut moartea. În ziua următoare i-ai dat sentința: încarcerare pe viață. Ai închis-o în cea mai rezistentă celulă din Turnul Trădătorilor.

-Turnul Plângerii. o corectă el, obosit.

-Oricum ar fi, ceva s-a întâmplat acolo, în ziua aceea. Nu știu ce, dar acel ceva a provocat sfârșitul acestei povești înduioșătoare de iubire. Nu mă interesează care a fost problema acestei idile amoroase ...

-Nu a fost o idila! Venera e ...

-Scutește-mă. Nu îmi pasă de minciunile tale stupide. Nu sunt proastă ca să cred asemenea bazaconii, iar tu ar trebui să fi înteles de la început. Nu îmi pasă ce a fost sau ce este ea pentru tine. Eu am văzut acele zile și am înțeles ce se petrecea. Mie îmi pasă doar de faptul că acea femeie ne amenință viața, fiului meu si mie. Așa ca, vreau doar să știu cine este această .... făptură.

-Acea făptură este Venera a Apelor, vrăjitoarea din Munții Caspar, copilul viței-de-vie și a florilor de liliac, cea numită Furia. Cel puțin așa spune ea. rase regele.

Alecsandre îi aruncă o privire ucigașă. Acei ochi gri îl fixară furioși. El, însă, considera această situație peste poate de amuzantă.

-Nu mă lua peste picior. Spune-mi, Fydor.

-Mai bine spune-mi tu cine i-a scos ochii vrăjitoarei. Pentru ca eu nu am dat nici un astfel de ordin.

Alecsandre își întoarse capul într-o parte. Privirea îi căzu pe marmura albă a apartamentelor. Un zâmbet îi destinse fața, iar, din gâtul ei răsună un râset subtil. Regele tresări în momentul acela. Simți un fior incredibil de rece pe șirea spinării cand realiză cât de mult semănau cele două râsete: cel al Venerei si cel al soției sale.

Alecsandre se aplecă de spate, privindu-l drept in ochi pe rege.

-Deteleu. șopti ea. Eu i-am dat ordinul. Și tot eu am dat multe astfel de ordine iar de fiecare dată am fost acolo, să o vad cum suferă și sângerează. Multe lucruri mă deranjează, însă oamenii care se cred mai presus de zei mă scot din sărite. Aroganța aceea trebuia sugrumată, însă ea nu învață niciodata.

Regele o privi uimit. Ce era acea creatura din fața lui?

-Țipetele acelea sunt singura urmă de fericire pe care am gustat-o în această căsnicie. Oh, scump Soare! Am vazut-o. De atâtea ori am încercat sa pun capăt acelei vieți inutile încât toată celula aceea e inundată de sânge. Ea, această pretinsă vrăjitoare ce nu poate fi atinsă de moarte, poate fi atinsă de o lamă de pumnal sau de sabie la fel ca orice alt muritor. Sângerează și simte durerea la fel ca mine și ca tine și ca oricine. I-am avut capul în mâinile mele, cu sângele proaspăt și cald scurgându-se pe palmele mele, iar în clipa următoare era cenușă. Am spânzurat-o, am înjunghiat-o, am ars-o de vie, i-am scos inima din piept cât încă mai respira, am otrăvit-o, am înecat-o, iar în ziua următoare îmi râdea în față. I-am făcut toate astea pentru că tu nu erai în stare să faci nimic, dar în cele din urmă a ajuns să imi placă. O răneam cu propriile mele mâini doar ca să o aud cum țipă. Iar Deteleu, oh, bietul Deteleu! rase ea. Prins în mrejele unei afecțiuni imaginare. Înlănțuit, ca și tine, de o iubire, care a ajuns să îl terifieze ... De-ai ști cum mă privește. E mai speriat de mine decât ea. S-a milogit în fiecare zi să sfâreșesc acel obicei. Dar ea nici o dată nu m-a rugat, nu m-a implorat. Însă, într-o zi am să aud și acele cuvinte ... Iar apoi totul se va fi terminat. Ea, tu, eu și tot regatul ăsta blestemat.

Iar acela fu momentul în care regele o opri din vorbit.

*

Era întuneric, murdar, rece și umed. La fiecare colț trăgea curentul, prin fiecare crăpătură din pereții de cărămidă mucegăită. Era liniște, atât de liniște încât fiecare picătură de apă ce cădea de pe tavan aducea cu prăbușirea unui palat. Sunetele scoase de șobolanii ce alergau de colo-colo erau precum ropotele unor cai sălbatici ce alergau pe o pășune de marmură. Chițăiturile lor semănau cu urletele dragonilor pe care îi vazuse cândva în cărțile din biblioteca Erinii. Pașii lui inundară întreg holul cu sunetul de marș al unei armate. Și aici zornăitul lanțurilor răsuna din întuneric, omniprezent, precum o fantomă. Din bezna ce domnea în spatele ușilor din gratii de oțel se auzeau tânguieli obosite și sparte ale unor prezențe ce uitaseră lumina soarelui, ale unor ființe ce nu mai știau să vorbeasca ci doar să se plângă într-o văitare neînțeleasă. Turnul Plângerii.

Din ultima celulă, cea care nu avea zăbrele ci doar un perete gros de cărămidă și o ușă grea de oțel, răsuna un cântec lent în latină. Regele, chiar și acum, își amintea perfect acel cântec.

-Mă gândeam eu că mă vei vizita. spuse vocea de dincolo de ușă, întrerupând cântecul pentru o secundă.

Fără să răspundă, regele scoase din buzunar o cheie groasă cu care descuie ușa și intră în celula vrajitoarei. Cântecul reîncepu.

Înăuntru, mușchiul de copac crescuse pe fiecare perete si pe podea, acoperindu-le în întregime. Picioarele regelui se afundară în acel covor de un verde tânăr. Tavanul celulei era împânzit de crengi groase de liliac ce se înnodau între ele, amestecandu-și frunzele. Florile violet atârnau de crengi, împrăștiind în aerul nopții un parfum subtil și plăcut. Pe peretele opus ușii metalice crengi de vie străpunseseră peretele și îl sfărâmaseră, modelând o fereastră înaltă de aproape un metru. Prin ea se vedea luna urcând pe bolta cerului printre primele stele apărute.

Pe ''pervazul'' acelei ferestre, printre frunzele de vie, vrăjitoarea stătea privind furicarul de oameni de pe strazile luminate de felinare. Încă mai fredona, pe vârfurile buzelor acel cântec.

Regele, cu o torță arzând în mâna stângă privi la tot ceea ce îl înconjura cu mirare, necrezându-și ochilor. Întunericul în care se aștepta să pășească era defapt lumină de la stele si de la lună. Mizeria și dezolarea pe care și le imaginase erau defapt frumusețe și incredibil. Totul era doar mușchi de copac. Patul de piatră, scaunul prins în podea și măsuța de piatră erau acoperite în întregime de el. Totul era precum un cântec îngânat la lumina lunii: aparent ireal.

Vrăjitoarea se opri din cântat și îl privi pe rege. O pereche de ochi auri, pictați în culoarea mierii, colorați pe alocuri de firișoare negre îi zâmbiră cu căldură. Regele privi înghețat spre acei doi ochi ai trecutului ce îl fixau triști. Lumina aceea nu e necesară aici, i-a spus ea.

Un curent de aer se porni prin fereastră. Flacăra torței tremură, pâlpâi și, în cele din urmă, se stinse. Însă el nu era acolo doar de dragul ei.

-Mă voi gândi. spuse ea calm.

-Am nevoie de un răspuns acum. o anunță regele.

-Fie. concise ea. Răspunsul e da. Voi negocia cu tine mâine dimineață. Condițiile, însă, sunt lucruri ce trebuie gândite, nu niște decizii de primă impresie. Credeam că ști asta.

-Îmi forțezi răbdarea, Venera! Pe a mea si pe a poporului.

Vrăjitoarea își sprijini capul de perete și râse. Dar nu mai era ca înainte. Era un zgomot trist si obosit.

-Tu și poporul tău sunteți în mâinile mele. Nu îmi forța tu răbdarea, căci lucrurile pot degenera. Aș putea să îi las pe toți să moară pârjoliți de sete și de foame. Dar, la fel de bine, aș putea să lungesc suferința tuturor. Ploi scurte și rare. Ar apărea câteva recolte, niște apă și am putea să o ducem așa încă opt ani. Eu nu am nimic impotrivă!

-Ești o femeie crudă. șopti regele. Poporul meu ...

-Nu. Te rog! se răsti ea. Viața ta nu e legată de a lor. Tu o duci bine în palat în timp ce ei mor. Nu ești decat un ipocrit ce se luptă să salveze aparențele. Dacă ți-ar păsa de poporul tău te-ai târâ în fața mea ca să îi salvezi!

-Asta e ceea ce vrei? întrebă el furios. Pentru că târâtul pentru milă e ceva ce am făcut des în copilărie.

O secundă totul se opri. Venera își lăsă ochii în jos, cerându-și scuze. Exagerase. Dar asta fac toți la furie. Nu putea să îmi pese mai puțin dacă te târăști sau nu. Eu nu am orgoliul tău, spuse ea.

-Atunci ce vrei? șopti el prăbușinduse în scaunul prins în podea.

Era prea mult. Ce fel de om era ea?

-Era o vreme, spuse ea, când mi s-ar fi rupt inima văzându-te așa, când aș fi dat cu piciorul la tot ca să te văd zâmvind din nou. Aș fi făcut orice pentru tine, dar vremea aceea a apus, iar noi nu mai suntem copii. Primești ceea ce meriți!

Vrăjitoarea se ridică și se apropie de el. Regele ridică ochii spre ea și-i spuse:

-Vom vorbi mâine.

Hei, hei :) Mulțumesc pentru comentarii, sper ca acest capitol să fie mai bun. Vă aștept în continuare comentariile și părerile.

IV. Pacea cerului

Când dimineața sosi, privind de pe fereastra ei spre apus, vrăjitoarea zâmbea. Ochii ei șireți urmăreau oamenii ce se strângeau la porțile palatului, astăzi închise. Printre țăranii și fermierii simpli se zăreau câteva coifuri lucitoare, câteva mantii scumpe și câteva armuri impunătoare: oamenii vrăjitoarei.

*

Din tronul său de aur, regele ascultă țipetele ce răzbăteau prin pereți. Ascultă vocile care cereau ceea ce era al lor: același lucru care nu mai era al nimănui. Apa nu mai era a pământului, nici a regelui sau a nobililor, fiindcă nu mai exista.

Regatul Luminii nu mai era un platou de câmpie ascuns între munții Caspar, sărutat de Mările Sângerii și binecuvântat cu prezența Marilor Lacuri. Era doar o insulă stearpă și muribundă, departe, prea departe de alte pământuri. Tot ceea ce trăia în acel loc era damnat.

-Regele meu. vorbi fiul cel mare al sfatuitorului. Rezervele de apă s-au terminat în această dimineață, iar cele de alimente sunt, deasemenea, pe ducă.

-Oh, serios? întreba regele agasat. Credeam că acel grup de oameni de afară ce strigă au venit fiindcă sunt entuziasmați de creșterea dărilor.

Celălalt om nu se lăsă intimidat.

-Ce ordonați, Înălțimea Voastră?

Regele căută în minte un răspuns rezonabil. Își ridică ochii spre cer, în disperare. Nu căuta însă nici un Dumnezeu, nu căuta ajutorul divinităților, ci privea tavanul. În mijlocul lui stătea pictat un soare simbolic, cu o semilună încadrată în interior și patru stele ce simbolizau punctele cardinale. Sigiliul regal. O insultă subtilă adusă regelui regent, una intenționată.

-Aduceți-o pe Venera. Fără lanțuri și fără prea mult scandal de data asta. Și grăbiți-va.

*

Când Venera intră în sala tronului, pașii ei sunară la fel ca cei pe care îi făcea în Camera de Piatră din Turnul Plângerii. Tivul noii rochii trimise de rege mătură grațios sculpturile florale de pe marmura albă. De multă vreme nu mai simțise atingerea unui material atât de fin. Pielea ei, acum spălată, lucea în lumina colorată de vitraliile celor 12 Legende. Părul ei își reluă frumusețea sălbatocă, iar buzele ei zâmbiră clipei ce marca victoria pe care o așteptase cu atâta răbdare.

Păși grațios și fără grabă pe dalele de marmură. Astăzi, doar câteva perechi de ochi o priveau: regele și oamenii săi.

Regele stătea, la fel ca întotdeauna, în Locul Soarelui, în tronul său, dominând orice suflet. Însă, în ochii săi se citea înfrângerea pe care o suferise. Pe scările platformei, la stânga și la dreapta, oamenii regelui formau un paravan. La dreapta, bătrânul Garreth, fiul său cel mic, poreclit Ursul și comandantul Deteleu vegheau bună-starea acestei înrevederi. Se spunea că ei erau săbiile regatului. La dreapta, vegheau direcția pe care o lua negocierea, cei numiți Scuturile Regatului: șeful gărzii, Bătrânul, celălalt fiu al sfătuitorului și diplomatul cu nume de femeie.

Iar deasupra, regele avea sigiliul regal, pictat în galben și alb pe o banieră neagră, chiar în mijlocul tavanului. În ultimii opt ani o pufnise râsul de fiecare dată când dăduse cu ochii de el. Probabil Farion ar face piruete în mormânt dacă ar știi.

-Săbii și scuturi ai cu tine. spuse ea. Te poți apăra și poți lupta. Însă îți lipsește ceva. Știi ce?

-Apa. îi răspunse regele calm.

-Oh, da, apa e importantă. râse ea. Apa e viața acestui regat. Iar tu nu o ai ... Însă nu despre asta vorbeam eu. Ceea ce doream să îți spun e că n-ai mai avut de mult timp flori pe lângă tine.

Oamenii regelui o priviră de parcă innebunise. Nu înțelegeau acele cuvinte sau de ce vrăjitoarea vorbea despre flori când soarele, protectorul ținutului, pârjolea oamenii și pământurie. Ea, privind acele fețe confuze ale bărbaților, izbucni într-un râs vesel și sincer. Deasemenea, un mic zâmbet destinse și fața regelui, chiar dacă nu era momentul pentru asemenea lucruri.

-Am avut acum mult timp. Pe vremea aceea îmi plăceau trandafirii. Obișnuiam să am pe aici un trandafir negru și sălbatic. Avea cele mai catifelate petale și nici un spin. O adevărată minune a naturii. spuse el melancolic.

Cei șase oameni prezenți ascultau nedumeriți acea conversație ciudată. Păreau hipnotizați de cuvintele ale căror sens le era străin. Însă, în momentul în care vrăjitoarea păși pe prima scară a platformei, comandantul Deteleu nu ezită să iși tragă sabia din teacă și să o îndrepte pe vrăjitoare. Ochii ei îl fixară admirativ.

Regele, râzând, îi făcu un semn din mână comandantului, iar acesta o lăsă să treacă. Totuși, nu o scăpă din priviri nici o secundă. Venera urcă scările cu sprinteneală. Când ajunse față în față cu el, se așeză precum un copil, la picioarele regelui. Stând turcește, cu faldurile rochiei împrăștiate pe lânga ea, îi zâmbi amuzată regelui.

-Ai să te murdărești. o avertiză el.

-Și ce dacă?

Un zâmbet larg cuprinse fața regelui. În sfârșit, ea era ea, nu ... Venera.

-Ce s-a întâmplat cu trandafirul tău? întrebă ea.

-Oamenii mei l-au rupt. L-au dus departe de aici. Altceva nu mai știu de el. Dar cred că îi e dor de casă.

Regele o privi rugător. Știa ce se ascundea în interiorul acelui corp. Cunoștea demersul gândurilor ce curgeau prin râul ființei ei. Persoana din fața lui nu îi era străină și nici el nu îi era străin ei. De aceea continua să spere că se va schimba ceva.

Ea se aplecă înainte, iar regele îi imită gestul. Cu spatele îndoit și mâinile sprijinite pe corp, așteptă să audă ceea ce avea de spus.

-Eu sunt trandafirul tău. șopti ea. M-am întors acasă.

El privi adânc în acei ochi ce il priveau veseli și totodată triști. Nu mai străluceau la fel ca altădată. Timpul le furase din lumina aceea ce-i încălzea. Nu mai era aceeași persoană. Însă nici el nu mai era același.

-Au trecut 18 ani. continua ea, cu vocea tremurandă. M-am întors acasă. Uită-te bine la ceea ce vezi, căci în asta m-au transformat oamenii tăi. Uită-te și judecă dacă e drept.

-Te-ai schimbat atât de mult. șopti el trist.

-Adevărat, regele meu. Mi-au crescut spini ascuțiți și înveninați, iar petalele mele s-au colorat precum sângele care a fost vărsat. Dar, crede-mă că înăuntrul meu încă mai ascund petalele întunecate pe care le iubeai.

Bărbatul încercă să nu se lase tulburat, însă acum, mai mult ca oricând, vocea ei trezea o furie îngrozitoare în el. Ardea din adâncul plămânilor lui, împrăștiindu-se prin propriile-i vene. O respira. Era ca o otravă, însă nu avea nici o scuză. Până și el fusese părtaș la această tragedie. Și el trebuia să facă compromisuri.

-Dar fata aceea de acum 18 ani ... ea mai e înăuntrul tău? întrebă el.

-Nu știu. admise vrăjitoarea. Poate. Însă nu dorește să iasă la iveală prea curând.

-Îmi poți oferi pacea despre care ți-am tot vorbit? Vreau să încheiem acest conflict. Vreau pace: pentru noi și pentru cei de afară.

Venera auzea și ea țipetele. Ar fi trebuit să fie surdă ca să nu le audă.

-Pacea e doar a cerului, lordul meu. A soarelui, a lunii, a norilor, a stelelor și a păsărilor ce-l trec în zbor. Nu e a oamenilor.

-Eu sunt soarele. protestă el.

-Da, regele meu. Tu ești ,cu adevărat, soarele acestui regat. Tu strălucești a bine sau a rău asupra supușilor tăi. Tu ești lumina și salvarea lor. Până când, precum ceilalți sori ai regatului, lumina ta se va răci și vei cădea într-o noapte eternă. Dar astăzi tu ești soarele, iar de astăzi eu sunt din nou luna ta.

El îi zâmbi.

-Dacă asta este tot ceea ce îmi ceri ....

-De la tine, da. Ceea ce cer de la alții nu poți lua asupra ta. Nu aș fi de acord. râse ea.

-Și promiți că vei opri toate astea?

Venera îl privi serioasă.

-Nu am fost niciodată o persoană nesinceră sau care să nu-și respecte promisiunile. Știi bine asta. Țipetele care se aud de afară nu îmi bucură urechile. Nu găsesc nici o plăcere în a vedea oamenii murind în chinuri sau zbătandu-se precum fluturii cu aripi rupte. Nu îmi place priveliștea munților plini de schelete de copaci și animale ce respiră ultimele guri de aer. Lacurile secate și pământurile uscate până devin nisip nu sunt imagini care îmi gâdilă privirea. Seceta se va opri. Nu trebuie decât să spui câteva cuvinte.

Când vrăjitoarea privi în ochii întunecați ai regelui, în acea căldură care o întâmpina exact ca în trecut, văzu decizia. Îi oferi mâna lui ca sprijin pentru a se ridica. Însă nu o lăsă să plece. Brațele lui îi înlănțuiră talia și o strânse aproape de el. Fără să o privească îi văzu zâmbetul. Capul i se odihni pe abdomenul femeii, iar cuvintele îi răsunară în întreaga sală:

-Bun venit acasă, micuța mea Madeline.

Iar atunci ploaia începu să cadă din cer precum o binecuvântare, întămpinată de strigăte puternice de veselie, acolo, jos, pe pămant.

Am scris noul capitol. Sper că vă place. Aștept comentarii și pareri și le mulțumesc tuturor celor care își fac timp să-mi citească povestea. :)

Subiect: Re: Fantani secate Vin 19 Dec 2014, 15:08

FanFic original inactiv.