Ce am învățat în puținii ani pe care i-am trăit este că omul e egoist. Când nu poate avea ce-și dorește, își spune că asta e tot ceea ce ar putea visa, însă dacă-l primește, capătă încredere și continuă să vrea tot mai mult. Se spune că orice lucru bun are ceva rău în el. Câte vreme există un zâmbet, undeva există și o lacrimă. Oricât de mult ar încerca cineva să-și înțeleagă seamănul, dacă nu a trecut și el prin aceeași experiență, nu poate ajunge nici măcar la o idee despre ce ar putea altcineva simți.
Din această cauză, conceptul de „prietenie” este limitat. Nu poți știi cine îți e prieten sau nu, cine îți spune adevărul sau te minte și cine îți va întoarce o favoare când ai o problemă. La un moment dat, nici măcar familia nu te poate ajuta, iar atunci începi să te întrebi: Pe cine mă pot baza? Ce garanție am că nu mă va trăda? În cine ar trebui să mă încred?
        Cu toții ajungem la un moment dat la aceste întrebări, însă depinde de fiecare dintre noi din ce cauză. Nu știu cât de adevărate sunt afirmațiile mele, însă datorită foștilor mei prieteni din facultate și a experiențelor prin care au trecut, am reușit să ajung la aceste concluzii. În prezent, mă concentrez mai mult pe munca mea ca fiind un savant la Universitatea Darmstadt. În următoarele ore vom încerca un aparat pe care l-am creat și care se presupune că ne poate face să citim gândurile oamenilor. Au durat secole doar pentru a se forma ideea unui asemenea aparat și aproape două decenii pentru a fi terminat până la cele mai mici detalii.  Din fericire, odată cu tehnica transparentă indusă electromagnetică, știința a suferit o mare evoluție. Această tehnică constă în luarea luminii și sigilarea sa într-un cristal. Datorită acestei descoperiri, știința s-a dezvoltat în toate ramurile sale.
        Am ales să mă axez pe acest domeniu din nevoia de a cunoaște ființa umană și din dorința de a-mi înțelege persoanele apropiate. Dacă acest aparat funcționează, iar oamenii ar avea posibilitatea de a se înțelege unii pe alții, atunci sunt sigură că nimeni nu ar mai suferi în niciun fel, nici măcar din cauza celor mai incurabile boli.
    - Arlin, totul este pregătit! Acum trebuie doar să îi adunăm și pe ceilalți și testul poate avea loc, spune colega mea, Eberta.
    - Am înțeles! Mă duc să-i chem și pe ceilalți, apoi începem, spun eu în timp ce aranjam niște piese. Te rog, termină tu aici și ne vedem în câteva minute.
        Aceasta îngână în semn că se ocupă ea de restul curățeniei, îmi dă un dosar cu niște fișe legate de proiect, apoi amândouă ne îndepărtăm una de cealaltă.
        În scurt timp, ajung în laboratorul din capătul culuarului unde se aflau și ceilalți colegi de-ai noștri. Când intru în încăpere, toate privirile sunt ațintite asupra mea. Se uitau la mine și așteptau să le dau raportul. Le spun cu o voce calmă că totul a fost pus la punct și că putem începe imediat ce ne adunăm. Profesorul Brandon se apropie pentru a-mi lua dosarul și-mi spune zâmbind:
    - Bine lucrat! Imediat ce mă uit puțin prin el, putem merge împreună în laboratorul principal pentru
a testa casca, spune acesta, după care răsfoiește câteva file.
        După mai puțin de un minut, profesorul îi anunță și pe ceilalți savanți că a sosit timpul. Dacă totul are să meargă bine, atunci această zi este una revoluționară ce poate schimba pentru totdeauna destinul tuturor. În timp ce mergeam toți pe holul universității, eu începeam să devin neliniștită, să transpir și în cele din urmă, un nod în gât își face apariția pentru a mă face să mă simt și mai incomod. Așa mă manifest când am emoții.
        Știam că de îndată ce ajungem acolo, profesorul va începe o scurtă prelegere în care va rezuma cum funcționează casca și ce se presupune că ar trebui să se întâmple după activarea sa. Câteva gânduri mă neliniștesc. Unul dintre ele este acela că încă nu știu cine va fi ales pentru acest test. Nu mă sperie faptul că aș putea fi eu, însă tare mi-e teamă de efectele pe care mi le-ar putea crea casca. Oricât de mult vreau să ajut lumea, încă nu sunt pregătită să mă pierd pe mine sau pe un coleg de-al meu pentru această cauză. Cel puțin, nu încă.
        Îl văd pe profesor cum deschide ușa laboratorului și cum toți întră pe rând în acea încăpere. Acolo o văd pe Eberta care își terminase sarcinile și care gusta dintr-o ceașcă de cafea. Aceasta se ridică de pe scaun când ne vede și îi salută din nou pe ceilalți. Toți formăm un cerc în jurul unei mese, nu foarte mari, pe care se află casca ce poate ajuta știința să facă încă un pas spre a ajuta oamenii. Profesorul Brandon ne face semn să ne așezăm în timp ce acesta deschide dosarul pe care i l-am dat cu câteva minute-n urmă, citește încă odată pentru el ce scrie pe una dintre foi, apoi începe a vorbi:
    - Acum că suntem toți aici, ar trebui să recapitulăm tot ceea ce știm despre proiectul acesta. El se numește „Thought” și constă în a înzestra orice persoană care-și pune și activează această cască, cu o uimitoare abilitate de a citi gândurile oricărei persoane pe care o privește.  Imediat ce casca este pusă, ea este activată printr-un buton galben ce se află în partea stângă. Cu ajutorul cunoștințelor de ultim moment, am reușit împreună să ne dăm seama că toate gândurile omului formează un mare complex care poate fi citit cu ajutorul gesturilor. Orice mișcare pe care o facem este comandată de creier, iar cu ajutorul unei vederi foarte agere, până și cel mai mic încruntat sau cel mai rapid clipit poate fi sesizat. Pentru asta, căștii i-au fost atașate două lentile speciale roz—violet ce au scopul de a îmbunătății vederea cobaiului nostru cu ajutorul unui laser ce se va activa când butonul roșu din partea dreaptă a căștii este apăsat. Cu ajutorul acestei abilități uimitoare, în combinație cu un auz ascuțit ce este dat tot de cască, cine va beneficia de aceste calități, va putea citi și automat auzi gândurile celor ce sunt în raza sa vizuală. Problema noastră este că această cască e făcută cu scopul de a încerca să facă oamenii să se înțeleagă unii pe alții, prin urmare un animal nu poate fi folosit pentru a testa casca. Din nefericire, utilizarea acesteia poate duce la pierderea vederii, auzului sau chiar la amnezie. Aceste consecințe pot avea loc indiferent că proiectul are succes sau nu. Până acum, tot ce am proiectat în cască a fost testat pe oameni ale căror simțuri nu le aveau din naștere pentru a vedea dacă le poate readuce înapoi, ba chiar și îmbunătăți, iar în procent de 89,3%, testele au avut rezultate favorabile. Acum, însă, nu ne permitem să luăm orice om de pe stradă și să-i cerem să ne încerce invenția cu asemenea riscuri. Prin urmare, trebuie să alegem unul dintre noi. Cine se crede în stare de un asemenea gest periculos, dar nobil, să spună.
        Atunci, o liniște inadmisibilă își face apariția în încăpere. Așa cum bănuiam, riscurile sunt destul de mari, iar succesul nu este garantat. Toți stau încremeniți și se gândesc, cel mai probabil, ce au de pierdut. Ce-i drept, multe. Simțurile esențiale supraviețuirii, familia, prietenii, pe sine. Marea majoritate a oamenilor ce mă înconjoara acum, au chiar și copii. Atunci, am început să mă întreb și eu: Eu ce pierd?
        Dacă se întâmplă să nu mai pot vedea după acest experiment, aș putea învăța să mă deplasez cu ajutorul unui băț cu care voi pipăi gresia și asfaltul pentru tot restul vieții. Dacă nu voi mai fi capabilă să-mi aud semenii când îmi comunică ceva, există limbajul semnelor. Adevărata problemă este: ce fac dacă nu-mi voi mai aminti cine sunt, cine-mi sunt prietenii, cine-mi e familia și cu ce scop sunt pe Pământ? Dar la ce folos să ai toate astea dacă doar îi bănuiești pe ceilalți ca fiindu-ți persoanele care vor să pară și care îți vor fi mereu aproape? În fond, de asta sunt aici, pentru a ajuta acest proiect să fie un succes, din ambiția de a face o lume unde toți au grijă de ceilalți, unde toți se iubesc între ei. unde nimeni nu minte, iar în cele din urmă, unde nimeni nu va mai muri.
În clipa următoare, mă decid să ridic mâna, în semn că sunt dispusă să-mi sacrific viitorul pentru acest test, însă altcineva mi-o i-a înainte. Acea persoană este mână dreaptă a Profesorului Brandon, savantul  Harris Gordon. El este mereu aproape de profesor și îl ajută cu orice, indiferent cât de nesemnificativ ar fi gestul. De asemenea, reprezintă și tipul bărbatului modern, chipeș și dedicat în ceea ce face. Un sentiment de neliniște mă cuprinde când acesta începe a vorbi:
    - M-am gândit bine la tot ce ni s-a spus până acum și sunt pregătit să mă dedic într-u totul acestui proiect cu riscul de a-mi pierde simțurile și cunoștința de sine, lăsându-mi astfel persoana iubită și prietenii în urmă. Știu că statiscile spun că sunt șanse să apară complicați, iar casca să nu funcționeze conform așteptărilor, dar sunt persoane printre noi care pot pierde mult mai multe lucruri importante pentru ei, și spunând asta, pe fața profesorului se poate citi ușor surprinderea.
Profesorul  infirmă:
    - Harris! Ai contribuit într-o parte importantă în tot acest proiect. Nu te pot lăsa să te oferi tocmai tu! Mai bine spus, nu mă lasă inima...
Aici intervin eu.
    - Harris! Nu te mai agita! Mă ofer eu. Spre deosebire de tine, eu chiar nu am ce pierde. Pentru toate există o modalitate de adaptare în cazul meu. Cât privește amnezia, nu mi-e frică să uit cine sunt și cine-mi e prieten. Adevărul e că niciunul dintre noi nu știe cu adevărat asta. Familia mea e plecată în cealaltă parte a lumii din cauza serviciului. Nu mai ținem legătura de când am terminat liceul. Tot ce mi-a mai rămas este doar țelul pentru care mă aflu aici: să ajut oamenii să se înțeleagă, și spunând asta, mă apropii de profesor făcându-i semn să-mi pună cască și să o pornească.
        Acesta urmează întocmai rugămințile mele și îmi spune să mă așez repede pe un scaun special, ca și cum s-ar teme că m-aș putea răzgândi în orice moment.  Privirea mi se îndreaptă spre Harris, iar în expresia feței lui se poate vedea tristețea și îngrijorarea. Nu știu de ce se simte așa rău, însă eu sunt cea mai bună opțiune. Din fericire, el are persoane dragi care să-l plângă în caz că ceva rău s-ar întâmpla. Nu vreau să regrete nimeni o decizie luată într-un moment de tensiune, cu atât mai puțin colegul meu.
        Înainte de a-mi pune casca, mă adresez lui Harris:
    - Nu-ți face griji! Totul va fi bine, și spunând asta, afișez un zâmbet blând pentru a-l face să se simtă mai bine.
        Imediat ce spun asta, profesorul îmi pune casca pe cap, astfel încât nu mai pot vedea reacția lui Harris. Aud cum este apăsat un buton care pornește laserul ce face lentilele să strălucească, apoi un zgomot infernal, ca cel de furtună, începe să se audă. În acel moment. încep să mă încrunt și să îmi zbat capul, dar Profesorul Brandon îmi spune să mă liniștesc și să deschid ochii dacă cumva i-am închis din cauza luminii. După ce zgomotul și lumina se mai diminuează, eu mă calmez, iar apoi aud cum alt buton este apăsat. La câteva secunde după aceea, simt cum capul meu începe să plesnească și îmi dau seama că nu-mi mai simt picioarele. În cele din urmă, casca îmi este scoasă, iar eu mă simt amețită, ca și cum m-aș fi dat de prea multe ori într-un carusel. Toți se uitau insistent la mine de parcă ar fi descoperit un extraterestru cu puteri inimaginabile. Harris se apropie de mine și mă întreabă:
    - Ești bine? mă întreabă el îngrijorat.
    - Nu tocmai. Sunt foarte amețită și-mi simt capul cum e gata să-mi explodeze în orice moment, spun eu, frecându-mi tâmplele.
    - Uită-te la mine! Vezi, auzi sau simți ceva? Spune profesorul în timp ce se apropie mai mult de mine.
Confuză, mă uit în ochii lui verzi preț de câteva momente, apoi văd cum fruntea i se încruntă. Acesta îmi pune din nou aceeași întrebare, însă de data asta, pe un ton mai nerăbdător. Înc-odată mă uit la el și aștept să se întâmple ceva, dar în zadar. Oftez, apoi îi spun că nu simt nimic neobișnuit. Profesorul se întoarce cu fața la ceilalți colegi ai noștri și le spune cum că proiectul nu a avut efect și că trebuie să fie ceva în neregulă cu aparatul. Îmi spune să mă duc la culcare si că se vor uita la aparat mâine dimineață, apoi îl aud pe Harris cum se oferă să mă conducă până în cameră deoarece nu are încredere că pot urca singură scările.
        Acesta îmi ia cu grijă mâna și o duce după gâtul lui, apoi mă ajută să mă ridic de pe scaun. Împreună,  părăsim în liniște laboratorul. Ne îndreptăm cu pași lenți spre extremitatea culuarului unde se află scările. M-a surprins îngrijorarea lui Harris. Adevărul este că a intuit bine. Nu mă puteam mișca așa de bine, iar ajutorul lui este bine venit. El este din totdeauna grijuliu, deci nu este ceva neobișnuit. Ajunși în dreptul scărilor, mă întreabă dacă am putere sa urc de una singură. Imediat încerc să văd dacă pot împinge cu piciorul treapta pentru a mă deplasa, însă fără rezultat. Văzând asta, Harris mă i-a în spatele său și începe a urca scările.
Mă simțeam puțin incomod, ca și cum ar aștepta ceva în schimb de la mine pentru acest favor. Totodată, simțeam cum obrajii îmi ardeau din pricina faptului că mă aflam în spatele unui bărbat pe care abia îl cunosc în afara serviciului. Lăsând rușinea deoparte, observ cum Harris a ajuns în fața ușii mele. Îi mulțumesc, apoi îi spun că mă descurc de aici. Acesta mă lasă jos, după care îmi deschide ușa și se uită la mine până ajung în pat. După ce pleacă, mă învelesc într-o pătură și cad într-un somn adânc.
        Dimineață, sunt trezită de Eberta care îmi bate în ușă. Îi spun că poate intra, iar această își face simțită prezența în încăpere. O văd cum se apropie de mine cu o tavă pe care se afla niște pâine prăjită și unt alături de o cană cu ceai pe care o pune pe noptiera mea . Îmi spune că Harris m-a rugat să le aduc în locul lui și că părea îngrijorat. Imediat după ce îmi transmite mesajul, simt cum toate simțurile îmi iau razna timp de o secundă, apoi clipesc de mai multe ori și îmi frec ochii. Când îi deschid, constat că vederea mea este de zece ori mai clară și mai precisă. Pot vedea o mică aluniță a Ebertei de pe gât ce e sub gulerul halatului ei. Imediat după aceea, văd cum ochiul drept i se strânge puțin după care urmează o voce urmată de un ecou.
        „De ce trebuie să vin eu să-i aduc mâncarea? Nu e suficient că a trebuit ieri să-i fac eu curat pe masă? Harris ar trebui să-și înfrunte temerile și să vină chiar el dacă tot o favorizează atât de mult.”
        În acel moment, am înțeles ce se întâmpla. I-am auzit gândurile Ebertei. Am rămas șocată. Nu doar pentru faptul că experimentul a fost un succes, ci și din pricina faptului că Eberta nu e ceea ce pare. Mă întreb, câți dintre cei de aici sunt la fel? Ce e de făcut? Dacă le spun că am auzit ce Eberta a gândit, atunci voi crea agitație, dar nici să mă prefac a fi o persoană perfect normală, nu simt că pot. Îmi dau seama că Eberta se uită la mine insistent și așteaptă să o salut și să-i mulțumesc pentru mâncare. Atunci îmi aduc aminte de așa zisele consecințe ce le putea avea testul. Mai exact, cea mai gravă: Amnezia. Pentru a afla mai multe despre ei fără să par ciudată în cazul în care ceva m-ar surprinde, cred ar fi bine să fac pe neștiutoarea. Atunci, mă așez în fund și o întreb:
    - Cine ești? Te cunosc? Mai bine zis... mă cunoști? Nu-mi pot aminti cine sunt, spun eu încercând să par confuză.
        Aceasta mă privește uluită, surprinsă de ce tocmai am zis. Atunci îi pot auzi gândurile din nou.
„Perfect! Acum nici nu-și amintește că îmi este datoare. Pe lângă faptul că nu poate citi gândurile, acum nu ne poate ajuta să vedem ce defect are casca aia. A devenit nefolositoare.”
        După ce aud toate astea, aceasta îmi spune că-l va chema pe profesor să mă consulte și că acesta îmi va răspunde la toate întrebările.
        Eberta părăsește camera, iar eu rămân pe gânduri. Am reușit! Am căpătat puterea de a auzi ce gândește lumea. Mă așteptam ca nu toți să aibă gânduri bune despre mine, însă de ce mă simt atât de dezamăgită? Poate pentru că Eberta are o părere proastă despre mine? Nu! Faptul că tocmai colega cu care mă înțeleg cel mai bine s-a dovedit a fi o persoană falsă? Poate. Chiar și așa, de un lucru m-am convins...
    - Arlin ești bine? Știi cine sunt? Vezi că intru! Aud vocea lui Harris de după ușă care se face mai bine auzită când intră, continuând. Sunt eu, Harris! Prietenul tău.
    - Eu nu am prieteni...
 
        Pot auzi regretele lui Harris răsunând în timpanul meu, dar asta nu schimbă cu nimic situația. E prea târziu să mai cred în ce spun oamenii.

        „Mi-aș fi dorit să-i spun că țin la ea!”

Buna ! 
Nu stiu cum de am facut sa ajung si pe aici, dar ma bucur ca am facut-o, e un One-shot grozav, doar ca... lipseste ceva, adica e prea scurt, mai are nevoie de capitole cat stim si noi cum o sa mearga planul.
Deh, e decizia ta.
Ma bucur ca ti-am citit one-shot-ul, e grozav.
Ja ne !