edit maine dimineata
 
edit: pwp la cookie

Stai aşa. Securitatea lor e la pământ? Lol. Cum a fost asta. N-am fost atentă la ultima parte aseară -ştii şi tu de ce-, dar, lol. De ce? Au o breşă? Cred că în curând vor folosi rucsacurile şi conservele, la cum sună chestia asta. Ţi-am spus că ai fost foarte inspirată când ai început ficul ăla. -Cred şi eu, după anime-uri cu terorişti şi muzică bună-. Lol. Bună eşti, fiinţă a lui Madara. Deci. Să nu mai spun că toate detaliile tale sunt şocante şi mai, mai că-mi venea să-ţi fur ideea? Idk, chiar mă gândisem să scriu şi eu ceva legat de chestia asta, dar fără Cenuşii şi alte de-alea de aici de la tine. Idk. Doamne, prea bun ficuleţul ăsta. Oricum, sunt  liniştită gândindu-mă la faptul că oricum nu ai idee cum să continui de aici, deci nu ştii sfârşitul, deci dacă n-o să-l ştim noi, nici tu n-o să-l ştii. Şi te iubesc. Ţi-am mai spus asta?
Penală faza să-l trimită sau să se fi dus singur după tampoane. Dar era noapte. Idk. Adică tampoane. Urgenţă înseamnă. Mhm. De abia aştept, poate ne oferi o scenă EvexCaleb în avion.(Ştii la ce mă refer şi să nu ignori propunerea dacă nu vrei o sabie la o distanţă milimetrică de capul tău) Pwp la cookie.

Mai întâi aș vrea să anunț că acest fic o să fie scris din 3 pespective, una pe capitol. Sper că nu se vor face confuzii în privința următorului capitol și îmi cer scuze pentru că nu este unul strălucit, dar aveam scris mai mult de jumătate de ceva timp și nu am reușit să-l rescriu, deși am încercat. 
P,S: Sincer nu am stat să corectez capitolul, so i'm sorry for my mistakes. 





    Era ora prânzului, toată lumea se grăbea să ajungă prima la magazinul din piața centrală a fortăreței. Era singura zi a lunii în care nu puteai să arunci nici măcar o privire din cauza mulțimii. În centru domnea o fântănă arteziană cum numai în balade întâlneai, din marmură albă, sclipitoare în bătaia luminii soarelui pârjolitor, asemenea unei zile de vară. Niciodată nu am putut să mă decid care dintre cele două anotimpuri, iarna și vara, era mai greu. Iarna stăteam în frig, aproape degerați, la lumina unui foc slab din șemineul vechi al apartamentului, încercând să ne încălzim oasele. Mâncarea era înghețată, stăteam aproape ore întregi cu ea lângă foc până se încălzea atât cât să o poți mânca, niciodată mai mult, deoarece o masă caldă nu ne ajuta mai mult de jumătate de oră, pe când corpurile noastre trebuiau să rămână constant lângă o sursă de căldură. Era singurul anotimp în care bărbații nu erau supuși muncii în canale, în schimb femeile trebuiau să coase haine groase, din blănuri scumpe de vânat, doborât de patrulele special atrentate pentru așa ceva, o ramură a Cenușiilor. În fiecare seară un paznic venea și ridica hainele, chiar dacă nu erau terminate, doar ca nu cumva să ne încălzim cu ele noaptea, când frigul îți îngheța până și ochii, fiind obligat să privești într-o singură direcție. Bărbații stăteau pe rând de pază în cazul în care unul dintre membrii familiei adormea și cel mai probabil nu avea să se mai trezească niciodată. Multe asemenea cazuri s-au mai întâlnit în cele 18 aniversări pe care le-am avut. Adulții care aveau grijă de copiii rămași fără părinți ne povesteau de fiecare dată ce s-a întâmplat în anii 2020-2040, când Cenușii au atacat Pământul. Auzisem atâtea povești de iubire, tragice, încât preferam să citesc un articol dintr-un ziar vechi înainte să fie aruncat în vatră, pentru a ne încălzi. Deși nu mai erau de actualitate, fiecare articol în parte mă făcea să meditez asupra situației în care populația umană a ajuns. Găseam câteodată ziare care datau încă dinaintea războiului, însă erau atât de vechi și putrezite că abia reușeam să le țin în mâini fară să se dezintegreze și de mai puține ori să și citesc ceva.
    „Comform noilor surse, se pare că noul parc de distracții...există o roată în care copii se pot da, doar în compania unor adul...Intrarea este liberă în decursul...timp de două săptămâni copii au intrarea liberă...”
    „În seara aceasta va avea loc balul mult așteptat al anu... Sunt invitați cei mai cunoscuți actori ai moment... Tema balulul... măști.”
    „Tocmai s-a deschis noul...unde se află cele mai...de artă, datate din 1947...Expoziția durează două luni...Cuplurile au intrarea gra...”
    „Statul a decis să întreprindă o... în favoarea oamenilor fără adăposturi...primesc lunar mâncare din parte...și bani pentru medica...Ideea îi aparține lui...care a câștiga titlul de ministru acum 3 luni în urma... cu 3458 de voturi. Felicitari Dl. Senju...lumea este...toții îi mulțumesc...”
    Așa arătau cele mai multe articole vechi pe care reușeam să le citesc.
    Totul părea mult mai ușor în acele timpuri, existau locuri pentru copii, în care se jucau, pe când aici tot ce era admis ca un copil să facă este să stea împreună cu alții. Erau supravegheați de cel puțin un bărbat sau femeie, cât să păstreze liniștea, altfel gărzile Cenușiilor aveau să le taie limba, în cel mai bun caz, ori să-i omoare, pedeapsa supremă. Tot ce aveam voie să facem era să așteptăm să murim. Lumea dinaintea războiului părea ireală acum, după 20 de ani de la învingerea Cenușiilor, timp în care omul și-a pierdut toate drepturile, inclusiv cel de a trăi.
    Vara, în schimb, lucrurile probabil stăteau la fel de prost ca în timpul verii. Eram supuși torturii soarelui, lăsați în căldura infernală a unei zile toride, fără adăpostul unui acoperiș. Nu aveam voie să stăm în casă pe parcursul zilei, fiecare trebuia să-și găsească ceva de lucru, fie că ne place sau nu. Așa că eu am ales să am grijă de copii, supraveghându-i cât  timp se jucau, uneori reușind să mai culeg câte o carte de la o vecină, care se pare că avea multe de genul în beciul casei. Nu avea mai puțin de 50 de ani, era în vârstă, dar mai sprintenă decât orice femeie pe care am întâlnit-o. Ea era cea care ne spăla hainele, deoarecere era una dintre singurele localnice din zona care avea o mașinărie care se presupune că face asta, deși nu știam cum este posibil. Mă invita la ea, oferindu-mi cărți pe care le citeam atent, însă lent, deoarece îmi era teamă să nu mă prindă vreun Cenușiu. Nu știam ce avea să-mi facă, dar ceea ce conta mai mult era că nu aveam să fiu singura pedepsită, așa că evitam să citesc în timpul în care zona improvizată a copiiilor era patrulată. Lucrul pe care l-am observat în urmă cu câteva zile, era  că de fiecare dată când Cenușiii treceau prin zonă ea se retrăgea în apartamentul ei, ca și cum nu ar avea ce căuta aici.  Într-o zi mi-am făcut curajul și am întrebat-o:
    - De ce mereu evitați contactul cu Cenușii?
    Oftase sonor, umerii ei lăsându-se sub o povară imperceptibilă pentru privirea mea.
     -Soțul meu i-a ajutat pe Cenușii cât și pe oamenii. Era un bărbat blând, cu inimă, o minte ageră și un tact neîntâlnit. Pe când Pământul era sub asediul Cenușiilor, știu că el descoperise ceva. Zile bune nu dădea pe acasă, iar când o făcea dormea cât putea, recuperând nopțile petrecute în laboratorul lui. Nu știu ce se întâmpla cu el, era tot mai distant cu fiecare săptămână. L-am întrebat odată care este problema, iar el a preferat să zică: „Phoenixul trebuie să renască, Inka, iar tu vei veghea asupra lui”.
    -Ce s-a întâmplat apoi?
    Vocea îmi era aproape șoptită, gâtul mi-l simțeam uscat, iar inima îmi exploda fără motiv în piept.
    - A murit, nu s-a mai întors acasă două săptămâni, iar eu am plecat după el, îngrijorată. Am fost la laboratorul lui, dar toate probele care puteau să mă lămurească cu ceva fuseseră distruse, arse. La fel și corpul lui. Totul era cenușă.
    - Ca un Phoenix...
    - Da, fetițo, și eu am zis același lucru, deși încă nu știu la ce să mă aștept. Uneori mă gândesc că soțul meu devenise nebun, probabil tot razboiul îl doborâse psihic.
    Preferasem să nu comentez mai mult asupra acestui subiect, care mă îngrijorase zeci de zile la rând, nu voiam să-mi umplu capul cu speranțe, mai ales într-o asemenea vreme.
    Mă gândisem că vorbele lui erau un cod, unul care trebuia descifrat, dar oricum o luam știam la fel de puține lucruri ca la început. Căutasem prin cărțile Inkăi despre pasărea Phoenix, dar nimic nu era încurajator, găseam doar informații de bază, nimic ce putea duce la dezlegarea misterului. Zile la rând stăteam în beciul casei, căutând un indiciu care ar putea să mă ajute.
    Lumea se îmbulzea spre magazin, împigându-mă, lovindu-mă cu coatele în stomac și piept, lăsându-mă fără grai câteva secunde, îndeajuns cât să-mi pierd locul și să fie luat de alți câțiva indivizi. Asta era noua tactică a unora, să te lovească și să se strecoare înaintea ta. Toți erau speriați că nu o să ajungă mâncare pentru ei și chiar dacă era adevărat, rar se întâmpla asta. De obicei cei care rămâneau fără mâncare erau cei fără adăpost, care stăteau pe străzi vânând după femei neajutorate numai ca să le fure.  Ceea ce mă intriga pe mine era faptul că unii părinți își chemau copii cu ei într-o asemenea zi, în care nimeni nu știa ce este aceea umanitate, erau în stare să se calce în picioare pentru o bucată de pâine. Lucru pe care și eu l-aș face doar gândindu-mă la cei 12 copii pe care îi am sub tutelă pe tot timpul verii. Copiii meritau o viață mai bună, iar eu am jurat că voi face tot ce pot să-i ajut. Îi voi învăța să citească, să scrie, să judece. O să fiu sora lor mai mare, ori cel puțin asta încercam.
    - Haide să plecăm, nu are rost...
    - Nu mă încred în prietenul tău necunoscut!
    - Dacă nu plecăm acum o să fim în pericol!
    Îmi abținusem instinctul de a întoarce capul în direcția celor două persoane care discutau aprins. Observasem că toți ceilalți îi ignorau, fiind prea focusați pe coada care înainta spre magazinul cu mâncare. Nu intenționasem să trag cu urechea, de fapt niciodată nu o făcusem, nu voiam să aud poveștile altor oameni, îmi ajungea drama pe care trebuia s-o înfrunt. Nu aveam cum să suport gândul că și alții sunt în aceeași situație cu mine, altfel aveam să le ofer ajutorul, iar asta nu le era de folos celor 12 copii care mă așteptau acasă înfometați. Totuși ceva din discuția lor nu părea să urmeze același fir ca al altora, puteam distinge ceva diferit. Teamă? Entuziasm?
    - La 12 o să detoneze bomba aia, ascultă-mă ce zic. O să fie atâta agitație aici, n-o să reușim să luăm nimic.
    - Vrei să mă întorc cu mâna goală acasă? Ai înnebunit?
    - Zic că ar trebui să revenim după ce Cenușii eliberează zona. Vom fura atunci când se vor ocupa de mulțimea revoltată!
    Privind cu coada ochiului n-am putut observa nimic altceva în afara unui păr gri, ciufulit, tuns aproximativ scurt. Nu vedeam cealaltă persoană din cauza lui, dar puteam paria că era o femeie, poate puțin mai tânără decât mine. Voiam să văd cine sunt, cum arată chipurile lor, dar îmi era teamă că vor observa mișcarea mea și totul avea să se ducă de râpă.
    - Promite-mi că ne întoarcem, trebuie să-l ajută pe...
    - Șh, nu-i zice numele. Nimeni nu știe că mai trăiește!
    Tsk! Totul chiar era tensionat, nu aflam multe lucruri, dar ceva necurat era la mijloc. Trebuia să fac cumva să-i văd. Poate dacă m-aș preface că-mi caut sora mai mică? Oare chiar avea să funcționeze această idee? Nu ar fi prima oară când există cazuri de dispariție în piața principală.
    - Moegi! Moegi!
    Deși știam că se află cel mai probabil acasă, așteptându-mă să-i aduc mâncare, fusese prima fetiță la care mă gândisem. Oare pentru că era poate cea mai inteligentă dintre fete?  Întotdeauna a dat dovadă de istețime. Îmi amintesc și acum clar că într-o zi mă văzuse citind, dar mi-a promis că nu o să mă spună nimănui dacă o las și pe ea să citească. Nu m-a deranjat, ci din contră, am avut cu cine să discut deschis despre anumite lucruri, iar ea niciodată nu m-a dezamăgit. Pentru un copil de 13 ani e îndeajuns de inteligentă cât să conștientizeze ce se întâmplă în astfel de vremuri. Nu mă înșelam că avea să ajungă o persoană importantă în viitor.
    Câteva persoane își întorseseră capul spre mine, curioase, apoi, la fel de repede, își văzuseră de treabă. Lumea era obișnuită cu astfel de cazuri când rudele își pierdeau copiii, care aveau să moară de foame în câteva zile, părăsiți pe străzile întunecate ale fortăreței. Era tragic să pierzi pe cineva, iar șansele să-l găsești erau atât de minime că efortul era inutil. De aceea cei mai mulți dintre noi evitam să fim însoțiți la astfel de evenimente, unde marea majoritate era formată din persoane de peste 16 ani.
    - Hai să plecăm înainte să fim descoperiți...
    Liniște.
    Un bubuit mă zdruncinase atât de puternic încât următoarea secundă îmbrățișam pietrele de pe jos, iar praful care-mi pătrundea nările îmi dăduse lacrimile. Nu puteam să văd nimic, să mă mișc. Auzeam cum lumea țipa, înfricoșată, strigând că o să murim. Nu credeam că ceva poate să fie mai rău decât viața supravegheată într-o fortăreață, una în care nu aveai drepturi, putea să existe. Mă simțeam lovită în umeri și spate, ca și cum cineva ar arunca cu pietre în mine. Poate chiar asta se și întâmpla. Nu știam, nu puteam să disting nimic din praful care înconjura locul. Era atât de dens că nu-mi puteam vedea mâna, deși o simțeam atingând pământul dur. După ce atacul asupra noastră se oprise, am încercat să scap de sub doi bărbați, cel mai probabil leșinați. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, nasul mă ardea, iar spatele îmi urla de durere. Fumul se estompase, puteam să disting zecile de corpuri întinse la pământ, cu mainile deasupra capului ori presate pe urechi, ochii strânși închisi și buze ce murmurau rugăciuni și milă.
    Priveam în stânga și în dreapta, căutând ceva până îl găsisem. Cei doi de mai devreme încercau să scape de sub greutatea unor bărbați de cinci ori mai mari decât ei. Băiatul purta o mască ciudată, care-i acoperea mai mult de jumătate din față, mai exact cea de jos, iar la ochiul stâng avea o cicatrice ce urca spre sprâncenele groase. Cu puterea unui adult reușise să o scoată pe prietena lui, mult mai mică, cu un păr șaten nespălat, cu ochi mari. Ceea ce-mi atrăsese atenția fuseseră semnele de pe obrajii ei, necunoscute mie. Știam că există oameni care poartă semne ale răzvrătirii, dar pe acela nu-l știam.
    - Nu cred. Clădirea e distrusă...
    Îmi întorsesem capul, privind rămășițele clădirii de lângă depozit. Totul era distrus. Clădirea patrulelor. Cenușii își pierduseră unul din adăposturi. Fusese aruncat în aer. 

       Încercam să respir, dar zadarnic.  Sternul îmi era apăsat de o forță învizibilă, lăsându-mă fără aer, incapabil să respir. Bomba a fost mai puternică decât am crezut, zguduind întregul district al fortăreței și lăsând Cenușiii fără adăpost pentru o perioadă îndelungată.  Mi-am atins scopul, dar nu m-am gândit nicio secundă că acesta avea să fie primul pas spre revoluție. Totul a fost un amuzament sau, ai putea spune, un experiment. În urmă cu câteva luni descoperisem pe fundul unui canal secundar un butoi ascuns mai bine de jumătate sub nisip, lucru interesant, deoarece majoritatea canalelor erau curățate permanent. Oare cineva nu văzuse butoiul? Mi se părea mai mult ca imposibil la momentul respectiv, dar cu cât mă apropriam mai mult aveam senzația că mintea mi-a jucat feste și că era doar o bucată de scândură. Fusese amplasat și îngropat în așa fel încât să-ți creeze o iluzie îndeajuns de bună cât să te facă să te întorci la treaba ta. După minute bune petrecute în dezgroparea butoiului de dimensiuni relativ mici, am ieșit la suprafața apei și, retrăgându-mă pe marginea canalului, am deschis capătul și am dat peste roci. Erau zeci de roci, iar toate la un loc aveau pe puțin 10 kg. Am fost tentat să le arunc în apă, dar culoarea lor mi-a atras atenția: argintiu închis, strălucitoare în lumina soarelui.  Timp de zece zile a trebuit să țin ascuns butoiul, să iau 2-3 bucăți cu mine în costumul de scafandru și să-mi păcălesc colegii în timp ce mă dezbrăcam, lăsând pietrele să cadă în rucsacul jerpelit pe care-l purtam mereu. După alte câteva săptămâni de cercetare prin cărți, cel mai probabil mai bătrâne decât mine, am descoperit că rocile purtau denumirea de uraniu. Un metal radioactiv la temperaturi mari, în stare solidă la 27 de grade. Căutasem pe o rablă de calculator mai multe informații despre acest element chimic. Aflasem că se folosea în anumite experimente chimice care aveau ca scop crearea unei bombe nucleare, dar experimentul dăduse greș, lăsând peste 40 de oameni cu malformații și cu cel puțin un handicap pe viață. Alte informații nu găsisem, indiferent de câte zile îmi petreceam în căutarea lor. Am citit fiecare articol redactat la momentul respectiv, dar nicăieri nu aflam mai mult decât știam deja. Treptat începusem să-mi pierd interesul față de acest subiect din lipsa noutăților.
       Obsesia a revenit într-o seară, când în barul la care mergeam mereu, un bătrân destul de ciudat, numit Jiraya, urla ca din gaura de șarpe că are cel mai scump lucru existent la momentul respectiv. Lumea nu se agita în jurul lui, așa cum probabil se așteptase, ci îl privea cu un interes inexistent.
       -Vă spun sigur, e lucrul cel mai valoros. L-am șutit de la Cenușii.
       Lumea râdea în hohote, iar cei deja departe de realitate dădeau cu pumnii și halbele de bere în masă, râsul lor acoperind toată gălăgia. Și continuau așa multă vreme, chiar dacă bătrânul cu părul lung striga cât de mult îl țineau plămânii:
       -Nu râdeți, vă zic adevărul. Nimeni nu are idee cât de important este...
       -Ce e aia, măi? Ai găsit și tu o piatră și crezi că-i aur.
       Priveam curios tot balamucul, felul în care ceilalți țipau la Jiraya, iar el cum încerca să le dovedească adevărul. Nimeni nu avea încredere în el, auzisem multe povești cum, cel mai probabil, prietenul tău poate să fie fiul lui deoarece se culcase cu atâtea fete înainte de război că nu le mai putea recunoaște nici dacă le vedea.  Mai existau zvonuri în care era de fapt un Cenușiu cu o malformație mintală, defect și aruncat în societatea pe care ei o urăsc. Toate acele povești erau stupide, iar eu nu credeam în ele. Voiau doar să-i sperie pe ceilalți cât să-l evite, un lucru demn de făcut.
       - Jiraya, nu ne-ai zis ce-ai acolo!
       - Da, chiar așa, de ce-i așa prețioasă piatra aia?
       Bătrânul își coborî ochii asupra pietrei și cu un glas slab zise:
       -Nu am cea mai vagă idee, dar e mult prea grea pentru orice piatră. Am observat că fiecare Cenușiu o folosește, deși nu am putut să văd și pentru ce. Clar trebuie să fie importantă pentru ei!
       Barul era din nou cuprins de un val isteric de râs. Bețivii aruncau berea în ceilalți,  aplecându-și corpul, burțile explodându-le peste cureaua mult prea strânsă.  Barba le era plină de spuma berii, care  curgea din colțul gurii de la atâta râs. Arătau semne obscene spre Jiraya, jignindu-l și numindu-l nebun.
       - Perversule, strigasem cât să acopăr gălăgia și să-i atrag atenția, cât ceri pe afurisita aia de piatră?
       Ochii i se luminaseră, iar pe chip i se întipărise acel zâmbet ștrengar:
       - 200 de arginți.
       Încercasem să nu mă înghit cu berea, deși gustul ei mă făcea să vomit. Nimic nu mai era bun de când produsele au ajuns să fie create în laboratoare.
       - 150 și două halbe de bere.
       - Trei halbe de bere și-o femeie, răspunse scurt.
       - Ce zici de câte halbe de bere vrei și 3 femei?
       - Așa ofertă nici c-o să refuz, băiete.
       Zâmbisem scurt când am luat piatra din mâna lui prea mare și l-am privit în timp ce dădea pe gât halbe după halbe. Am fost nevoit să-l țin de vorbă o perioadă, să îi distrag atenția de la bere și femeile pe care i le promisesem. Totul a decurs perfect, în următoarele 30 de minute, Jiraya dormind cu capul pe barul din lemn vechi. Am plecat, plătind consumația mea și lăsându-i bătrânului câțiva arginți. Speram să nu dau de el curând, altfel lucrurile nu ar fi mers ușor. Și așa experimentele mele au început când am descoperit că pietricica era plutoniu, un element chimic care pus în contact cu uraniul formează reacții în lanț, care se presupun că sub influența unui alt element ar produce o explozie. Zile și nopți citeam cărți încercând să descopăr cum poți crea o bombă. Era riscat și știam asta, dar voiam să încerc, ce altceva aveam de făcut cu uraniu și plutoniu? Nimic. Pierdusem săptămâni și luni la rând, până când, într-o zi, pe când îmi pregăteam un ceai și priveam apa încălzindu-se, m-am întrebat cum ar reacționa elementele în prezența unui aer aflat la aceeași temperatură.  O temperatură considerabil mărită. Așa că am stat alte nopți și am creat în bucătăria mică și mucegăită un adevărat laborator. Cărțile nu mai aveau loc pe rafturi, unele erau puse pe jos sau chiar pe aragaz în teancuri. Holul era plin de sticle vechi, furate de la centrele de recoltare cu scopul de a creea în ele o bombă, dar realizasem târziu că presiunea creată de reacția în lant a plutoniului și a uraniului nu poate fi dusă la bun sfârșit într-un astfel de recipient. Am mai căutat prin berării sticle de vinuri, cele care aveau geamul îndeajuns de gros cât să reziste.
       Bucătăria era luminată de o lanternă agățată în tavan cu ajutorul unui șnur, cel mai probabil de la o pereche de trening veche, prins în fosta instalație a unei lămpi. Totul fusese făcut în grabă, dar funcționa foarte bine. Geamurile le acoperisem cu cartoane vechi și bucăți de pardoseală stricată, preferând să nu mă dau de gol în timpul nopții când lucram. Știind că plutoniul și uraniul sunt radioactive am încercat pe cât posibil să port un costum de protecție improvizat din același material cu care erau făcute și costumele de scafandru. Uneori, cu foarte mult noroc, puteam să-mi iau costumul fără să mă observe ceilalți și lucram rapid și mult mai sigur în noaptea respectivă. Realizasem prea târziu că în acele zile experimentele mele aveau cele mai mari succese, nefiind stresat de gândul că aș putea rămâne cu un handicap, în cazul cel mai favorabil, dacă dădeam greș cu bomba.
       Nu am fost sigur dacă avea să funcționeze, dar creasem într-o sticlă de vin destul de veche, cea mai rezistentă dintre toate, reacția dintre plutoniu și uraniu înclăzite treptat până la 220 de grade. Emoțiile au fost mari, nu știam la ce puteam să mă aștept. Dacă bomba exploda iar eu muream? Dacă rămâneam handicapat pe viața și nu aveam cum să mai lucrez, să-mi plătesc traiul sau, pur și simplu, să trăiesc atât cât ne mai permiteau Cenușiii? A fost una dintre cele mai grele decizi pe care le-am luat și nu puteam să găsesc scopul acelui experiment. Ce voiam să demonstrez? Că oamenii sunt puternici? Că nu trebuie să fim subestimați de ceilalți, în special de Cenușii? Că acel experiment putea să fie dus la bun sfârșit? Nu, nu simțeam că acelea erau motivele, dar asta nu mă ajuta cu nimic Care era scopul acestei nebunii? Momentele în care mă opream din lucrat erau din ce în ce mai dese, lăsându-mă treaz întreaga noapte, meditând asupra obsesiei mele pentru o bombă cu care nu știam ce să fac.
       Ideea de a sedia clădirea în care Cenușii locuiau și își procurau proviziile a venit subit pe când eram în căutarea sticlelor pentru bombe din piața centrală. Era o duminică friguroasă de primăvară, lumea fiind gros îmbrăcată, căutând resturi de mâncare găsite de negustori prin gunoaiele Cenușiilor. Acele gunoaie, într-un mod ironic, aveau un preț destul de usturător pentru buzunar, dar în acele vremuri în care mâncarea oferită lunar se epuiza încă din prima săptămână nimic nu mai conta. Oamenii erau dispuși să își vândă corpul pentru o bucată de pâine care să-i țină pe ceilalți dragi în viață. Acela era lucrul cel mai dureros pentru cei care aveau o familie: povara lor, îngrijorarea și preocuparea constantă pentru ceilalți. Deși nu știam cum era să ai o familie, ca cineva să se îngrijoreze pentru tine, să se gândească cu spaimă la ziua în care aveai să mori, nu-mi doream să experimentez sentimentele respective.
       - Protectoarea a zis că nu are bani să ne ia tocană. Tu de unde ai?
       Ascultasem atent răspunsul adolescentei de lângă copil, având cu 2-3 ani mai puțin decât mine:
       - Am făcut rost de niște bani. Nu-i spune doamnei Tsunade că am bani.
       Cealaltă fată de lângă ea, de aproximativ 12-14 ani o întrebase direct:
       - Iar te-ai dus și ai muncit la acel bătrân pervers?
       -Moegi! Ți-am zis să nu mai vorbești așa de față cu Sayuri.
       - Dar nu-mi convine că te duci și lucrezi pentru acel bărbat, nu e de încredere.
       - Ești prea ageră la minte pentru o fetiță. Meogi, stai calmă, totul e bine. Plus de asta, nu uita că sunt cu mult mai mare decât tine și pot să-mi port de grijă.
        - La ce decizii iei nu prea cred, mormăie copila cu mâinile la piept. Eu nu vreau tocată, cumpără-i doar Sayurei.
       Toată conversația trezise un sentiment nou pentru mine. Mă simțeam pentru prima dată de când Cenușiii au preluat controlul asupra noastră scârbit de lume. Eram revoltat de faptul că i-am lăsat pe alții să cucerească ce era al nostru fără ca măcar să luptăm. Am fost de la bun început cu un pas în urmă, lipsiți de resurse. Am fost păcăliți.
       Nu mai puteam lăsa acest lucru să continue...
       Voiam răzbunare...
 
       Și chiar înainte să detonez bomba, să arunc cârpa în flăcări pe sticluță, aceiași voce de atunci îmi răsunase în urechi:
       - Moegi! Moegi!
       Singurul lucru pe care l-am observat înainte ca fumul să cuprindă întreaga zona fusese un păr roz, strălucitor în lumina soarelui, ca după aceea întunericul să ascundă totul. Simțisem un nod în gât. Oare dorind răzbunare am creat mai mult haos? Am omorât oameni în loc să-i salvez?
          Ce ai făcut? Ce ai vrut să dovedești? 

---

Aceasta a fost ultima perspectivă nouă adusă în fic, din capitolul viitor se vor relua perspectivele. Până acum au fost: un băiat, o fată și, în cele din urmă, tot un băiat. N-aș vrea să zic mai multe despre personaje, chiar dacă unii dintre voi probabil deja stiți cine sunt cei trei. 

Fanfic SasuSaku inactiv.