Capitolul 1



     Stratul de zăpadă creştea văzând cu ochii, din minut în minut. Frigul aspru şi pătrunzător a intrat atât în scoarţa copacilor, cât şi în corpul băiatului, dominând până şi ultima bucăţică de căldură. Înăuntrul lui, o luptă crâncenă avea loc. Oare va rezista până dimineaţa următoare? Sau îl vor găsi lupii şi se vor ataşa de fiinţa sa? Vântul rece ca gheaţa ce-i bloca răsuflarea s-a aşezat cu grijă deasupra pădurii, mantia groasă şi albă fiind a doua pătură. Trebuia să se mişte, astfel încât circulaţia sângelui să nu se oprească, trebuia să se ridice, să meargă şi să caute. Dar nu avea habar ce căuta în acel loc lipsit de viaţă. Copacii trişti şi îngheţaţi erau adormiţi, cerul de culoarea tăciunelui amestecat cu o nuanţă de gri nu se oprea din plâns. Totul era împotriva sa şi a voinţei sale. Natura mohorâtă încerca cu disperare să reziste în faţa iernii, în zadar. Frigul distrugea totul. Fulgii mari şi grei continuau să cadă neîncetat, acoperind urmele micului băiat înainte ca acesta să-şi ridice întregul picior şi să plece mai departe. Avea nevoie de căldură, de o rază de lumină care să-i spună că nu este totul pierdut. Un sunet care să-i ridice speranţele, dar din nou, totul era în zadar. Tot ce putea vedea era un peisaj de nedescris. Un peisaj smuls din locul în care nu trebuia să ajungă sub nicio culoare. Copacii, zăpada, crengile, întunericul, gropile ce se ascundeau sub omătul puternic, toate acestea colaborau la starea în care se afla Mikio. Nu mai avea speranţe, aici îşi va găsi finalul, locul în care se va termina povestea sa. O poveste ce nu a ţinut mai mult decât opt ani, din momentul în care mama sa l-a ţinut pentru prima dată în braţe, până în momentul în care întunericul l-a cuprins cu aceeaşi căldură, parcă voind să-l scutească de o durere.
     Capul său se odihnea pe genunchii ce tremurau necondiţionat. Mâinile ce nu mai puteau fi mişcate îşi îmbrăţişau pentru ultima dată corpul. Tot ce îşi dorea era să-şi vadă mama, poate sau nu, pentru ultima dată, căci atunci, cu adevărat, o rază de lumină s-ar fi abătut asupra lui. Toate aceste gânduri au reuşit a schiţa un mic zâmbet pe faţa sa, învelită într-un material sclipitor, dar în acelaşi timp, înţepător. Durerea pe care o simţea nu putea fi explicată decât de el însuşi. Dar ar fi avut cui?
     Liniştea infernală era bolnăvicioasă. Începea a-şi auzi propria bătaie a inimii, ceea ce era un lucru bun. Însemna că încă mai avea şanse. Sprijinit cu spatele de trunchiul unui copac ce nu arăta mai frumos decât o bestie cu gheare, a căzut în adâncul gândurilor sale. Se întreba dacă cineva îl căuta, dacă cineva avea habar de locul în care se afla, iar tăcerea îi răspundea negativ. Speranţele sale se evaporau uşor dar sigur. Corpul îi tresărea la fiecare minut. Ce se întâmpla cu el? Ochii au început să-l înţepe, semnalând faptul că lacrimile doreau să-şi facă prezenţa pe obrajii săi palizi.
Şi-a ridicat privirea, poate se trezea într-un alt loc. Poate totul era un coşmar în care era prins de câteva ore lungi. Poate mama sa stătea lângă pat, strigându-l, aşa cum făcea de fiecare dată când visa. Poate totul era... real.
     La auzul unor paşi, tot ce îşi dorea era încă o bătaie a inimii, înainte de a închide ochii definitiv. Dar, spre uimirea sa, ceva i-a captat atenţia. Avea nevoie de o singură clipire pentru a pierde din vedere ceea ce s-a întâmplat în faţa sa, la câţiva metri de el.
     Într-o fracţiune de secundă, două forţe opuse s-au unit. Două forţe care, până în momentul de faţă, s-au căutat una pe cealaltă neîncetat, una vrând să ucidă, cealaltă vrând să salveze. În acelaşi moment, privirile celor doi s-au încrucişat. Ochii verzi ce impuneau bunătate, căldură, respect şi încredere, dar în acelaşi timp şi curaj, ochii verzi ce aparţineau unei persoane profunde şi mature, ochii ce erau ţintiţi cu atenţie de către privirea celeilalte persoane. O privire pe care o puteai descifra cu greu, la fel de inabordabilă ca întotdeauna. Fără viaţă, fără pic de căldură şi sinceritate. Ochi negri şi adânci, lipsiţi de o sclipire aparte, un singur sentiment impunea dominanţa... ura.
     În momentul în care cea care a jurat să-l protejeze pe Mikio a apărut în peisaj, acesta a vrut să-i strige numele. Să o anunţe că era acolo. Să-l salveze. Poate l-ar fi văzut. Sau poate nu. Buzele i s-au despărţit, vrând să scoată sunete, dar din păcate, vocea i s-a stins.

Ce m-a atras aici a fost titlul. Primul capitol este unul plin de descriere si cuprinde si putina actiune, insa foarte putina, de asemenea din primul capitol nu reiese nici un raspuns la vesincele intrebari: cine? cand? unde? cum? Trebuie sa recunosc ca m-ai lasat in ceata, dar nu imi displace si sper ca ne vei lamuri in capitolele urmatoare si nu ne vei tine prea mult ridicate semnele de intrebare. Te-am pupat!