Capitolul 3
Ceasul marchează ora 12. E abia 12 fix şi doamna dirigintă e încă în toiul unui discurs colosal despre dezavantajele unei bătăi pe o stradă apropiată de şcoală, dar care iese din raza ei de acoperire, iar eu muşc dintr-un baton de cereale. Îi observ printer îmbucături pe unii colegii cum o aprobă. Pe alţii îi aud cum îi susţin discursul, dar aţtii…
-Tu să taci! Spune un coleg cu vocea mai groasă unui alt coleg. Nu a fost în incinta şcolii, nici măcar pe o stradă paralelă cu aceasta. O privesc pe doamna dirigintă vrând să îi aflu reacţia la auzul acestor cuvinte. Rămân apoi pe loc analizând din instinct tristeţea ce i se citeşte pe chip.
Asta e ceea ce nu înţeleg ei. Nu contează că nu a fost undeva unde să aibă autoritate şcoala, contează ca disputa a avut loc , dar ce îmi pasă mie.
Ce îmi pasă că diriga devine din ce în ce mai îngândurată, că parcă aceste cuvinte sunt pietre aruncate în ea? E rănită! Nu ripostează. E tăcută, asemeni mie. Oare numai eu îi vad neliniştea din ochi?
Începe să fie din ce în ce mai frig... sau doar mi se pare, căci simt că nici eu nu mai ţin cu mine. Împărţim aceeaşi trăire, dar nu aceleaşi gânduri. Eu îmi amintesc de mine, iar ea... Ea îşi aminteşte de sine... sau poate nu doat atât...
Geamul e deschis. Mănânc şi ultima gură din baton traversând cu mintea drumul spre pădure. Aceeaşi pădure fără de sfârşit lângă care am crescut, dacă chiar am crescut...
Mama spune că nu sunt nici pe departe la fel de matură pe cât şi-ar fi dorit, iar tata îi susţine opinia. Eu tac. De ce aş nega? E total adevărat! Nu mă consider la nivelul aşteptărilor mele.
“Dumnezeu ne-a trimis pe Pămând pentru a ne pregăti pentru ce vrea de fapt să ne ofere, să vadă dacă merităm ceva mai bun... “
Deci sunt testată?
Dacă da, atunci ar trebui să nu se mai obosească, sunt sub nivelul mediu.
De ce? Pentru că eu am pierdut trenul şi, odată ce pierzi trenul, toate merg prost, absolut toate.
Dacă nu, atunci bunica nu a avut dreptate şi eu pot alerga prin viaţă la fel de fericită ca un copil mic şi dezbrăcat pe nisip, pe malul mării, o mare fără sfârşit.
Oare voi fi în stare să treversez acea mare, să risc şi să încerc ceva cu totul nou? Nu! Nici pe nisip nu voi ajunge să mă joc, doar voi privi, trăind povestea altcuiva, nu pe a mea.Simt adesea asta, simt că mă pierd prin gânduri şi, în loc să fiu personajul principal în filmul vieţii mele, devin figurant în filmul altcuiva, iar cel mai îngrozitor lucru e că mă simt mult mai bine aşa. Din comoditate...
De ce să risc şi să dansez sub soare cănd pot să privesc apusul?
-Dă-mi cartea aia! Călcând pe cioburi în loc să calci pe podea nu faci decât să te răneşti, nu demonstrezi nimic din tot ce pe moment crezi că demonstrezi.
De ce s-a uitat la mine cân a zis asta?
Neji, un oarecare copil, dintr-o oarecare clasă a unei oarecare şcoli îi dă cartea. Frumoasă, nemâzgălită, fără vreo pagină ruptă, cel putin după aparenţe, cu coperţile aşa cum am zis, perfect intacte. Comparativ cu a mea cartea lui se poate numi o carte îngrijită. Şi dacă ne-am lua după vorba aceea că modul în care îngrijim bunul pe care îl deţinem reflectă cea ce suntem, eu sunt un gunoi, aruncabil, imposibil de refolosit. Îmi vine să râd. Coperta cu model floral, nişte flori pe care orice fată ar dori să le primească, ascunde partea putredă a mărului ce aparent pare atăt de... nu ştiu... Perfect?...
Fără avertozare o trânteşte de banca netedă scoţând sunetul ce tăia ca o secure celelalte sunete. În momentul acesta singura întrebare pe care o mai puteam pune e “Când Doamne iartă-mă vine profesoara de biologie?”.
-Nu vă bucuraţi că din moment în moment Marta - cea mai râvnită femeie din univers în momentul asta, aş putea zice - îşi va face apariţia, căci nu va veni ora asta.
Oftez lasând capul şi ochii să ia o secundă neînsemnată pauză. Ploapele sunt capacul pus pe ceainicul fierbinte. Îmi ard ochii, dar îmi e frig, pielea mi-e rece.
Acum discuţia nu mai conta, acum parcă nici eu nu mai contam. Îmi dau părul pe spate. Ai idee cum e să te simţi o picatură de ploaie? Să ai impresia că ai căzut, dar de fapt să urci? Să simţi că joci rolul unei fete de aceeaşi vârstă cu tine, însă care nu are nici măcar o legătură cu tine? Acel sentiment că se va întâmpla ceva...
Dar de noi depinde ce se va întâmpla...
Adevărul e că mă simt punctul de intersecţie a mai multe lumi. Aud cea ce spune diriga şi văd cum cuvintele acestei femei, ce poate sunt ultimul gând pe care îl are, construiesc un balansuar în care mă legăn.
Mă ia de mână viaţa mea reală, cea palpabilă şi mă mângâie, şi mă întăreşte, iar ploaia îmi răcoreşte ochii închişi.
Adorm...
Localizare
Nr. mesaje
Reputatie
Hobby-uri
Stare de spirit
Subiect: S-a stricat cerul... 
Joi 01 Ian 2015, 20:57
acebook
