Acest fic nu imi apartine, deci sa nu credeti ca este al meu
Sper sa va placa primul meu fic.:x

Capitolul 1


Stătea singură pe banca rece de piatră pierdută în amintiri. Era ghemuită cu genunchii la piept pe aceeaşi bancă pe care el o părăsise în urmă cu 5 ani. Trecuse atât de mult dar pentru ea părea că a fost ieri. Parcă timpul se oprise în loc după seara aceea. Nu putea dormi bine noaptea pentru ca avea mereu acelaşi coşmar: el pleacă, iar ea se simte neputincioasă, nu poate face nimic să-l oprească. Mereu se gândeşte că dacă ar putea da timpul înapoi nu ar mai face aceleaşi greşeli. S-ar fi sacrificat pentru ca el să fie fericit, să-l vadă zâmbundu-i călduros măcar o dată, să nu o mai privească cu aceeaşi ochi negrii şi reci mereu.
O lacrimă fierbinte se prelinse uşor pe obrazul adolescentei şi ea îşi rezemă capul pe genunchi. Nu mai putea suporta. Durerea era prea mare şi nu se putea destăinui nimănui. Nu avea pe cineva atât de apropiat de ea încât să-i spună prin ce trece. Nici măcar cu mama ei nu putea vorbi... . Simţea că trebuie să fugă, să evadeze din acest cerc vicios pe care şi-l crease. Avea senzaţia că îşi pierde minţile şi nimeni nu-i întinde o mână de ajutor să o scoată din suferinţa în care se adâncea zilnic mai mult si mai mult. Nu întrezărea nicio rază de speranţă în întunericul care o înconjurase. Pentru ea nu mai exista asa ceva. Înăuntrul ei totul se destrăma în timp ce pentru ceilalţi părea o persoană veselă şi plină de viaţă. Era un suflet trist în spatele unei măşti zămbitoare.
Era adâncită în gândurile sale încât nu observă că s-a înserat şi că nu mai era nimeni acolo. La un moment dat tresări la auzul unui foşnet. Îşi ridică (,) capul şi deschise ochii. Acei ochi de smarald care odată radiau de fericire acum erau roşii şi scăldaţi în lacrimi. Privi în faţa ei şi la 50 m zări o siluetă. Aceasta se apropia de ea din ce în ce mai mult aşa că fata se ridică în picioare, îşi şterse repede lacrimile şi se uită din nou.
„Nu se poate”, îşi spuse ea. „Acum am şi halucinaţii. Mai bine mă grăbesc să ajung acasă înainte să mai văd şi altceva”. Se întoarse spre sat şi făcu câţiva paşi. Întoarse capul şi privi în urma ei. Nu era nimeni acolo...fusese doar imaginaţia ei. Nu ştia ce să facă în continuare. Era sigură că auzise un zgomot şi nu prea credea că o ia razna. Începu să caute cu privirea ceea ce ar fi putut produce zgomotul, dar afară se înnorase şi luna nu-şi mai putea trimite razele pe pământ. De-abia putea să vadă pe unde merge. Vru să se întoarcă din nou spre sat dar cineva apăru din senin şi o prinse de mâini înainte ca ea să poată reacţiona. Se uită la cel care a prins-o şi nu-l recunoscu. Se întreba ce e cu el acolo şi dacă o confundă cu cineva,când, deodată, băiatul o trase spre el sărutând-o apăsat pe buze. Fata era şocată, nu se aşteptase la asta, dar imediat se enervă şi se smuci din strânsoare. Reuşi să-şi elibereze o mână, concentră chakra în ea şi îl lovi. Impactul l-a aruncat la câţiva metri în spate după care dispăru într-un nor de fum.
„O clonă jutsu?Acum chiar nu mai înţeleg nimic”. Era curioasă să afle cine era în spatele acestui lucru şi se gândea cum să-l descopere. Imediat se auzi un zgomot şi fata se îndreptă în acea direcţie.
-Cine e acolo? întrebă ea. Nu încerca să fugi, nu vei reuşi!
-Sunt Hinata,se auzi o voce aproape şoptită.
Sakura ajunse lângă fată şi îi spuse:
-Îmi pare rău, Hinata. Se întâmplă ceva ciudat şi mă enervează faptul că nu-i dau de cap.
-Nu-i nimic, răspunse Hinata evitându-i privirea. Dacă te pot ajuta cu ceva spune.
-De fapt chiar ai putea să mă ajuţi. Poţi folosi te rog Byakugan-ul şi să cauţi o persoană? Ar trebui să fie în direcţia Porţii de Nord.
-Sigur.
Îşi activă jutsu-ul respectiv şi începu să caute pe cineva care se potrivea cu ce spunea Sakura. Nu găsi nimic aşa că mări aria de căutare. „Stai puţin. Oare chiar e el? Nu cred totuşi. Nu ar avea pentru ce să mai vină aici. A obţinut ce a vrut. Oare ce caută? Mai bine nu-i spun Sakurei cine e”.
-Ei bine...ai văzut ceva?
-Da...în afara satului.
-Mersi. Nu e mare lucru de capul lui nu? Spuse Sakura zâmbind.
„Dacă ai ştii cu cine ai de-a face”, gândi Hinata. „Succes”.
-Nu, nu e mare lucru. Păi....ne mai vedem.

* * *

Pentru a ajunge la Poarta de Nord trebuia să traverseze oraşul. Zis şi făcut, dar după câţiva paşi observă o multitudine de lumini şi începu să audă din ce în ce mai tare vacarmul. Uitase că era un festival în oraş. „Va trebui să o iau pe scurtătură”, îşi spuse şi sări pe acoperişul casei de lângă ea. Începu să sară de pe un acoperiş pe altul bucurându-se de faptul că nu mai era nimeni acolo. Dar la un moment dat cineva apăru în faţa ei. Nu avu timp să reacţioeze aşa că se ciocni de el şi se dezechilibră, dar băiatul o prinse de mână şi o trase înapoi.
-Eşti bine, Sakura? Îmi pare rău că am apărut aşa dar nu te-am văzut la festival şi eram îngrijorat dacă păţisei ceva sau nu.
-Sunt bine, spuse ea. „Idiotule, nu poţi să faci chestia asta cum ţi se năzare. M-ai speriat”. Dar cum ai stiut că sunt aici?
-Păi te-am văzut din întâmplare alergând şi aşa că am început să te urmăresc, încercând să te ajung din urmă. Unde mergeai aşa grăbită?
-Acasă, spuse fata repede cu un ton care o dădea de gol. „Nu am timp de tine, Naruto. Îmi pare rău dar mă grăbesc. Du-te şi lasă-mă în pace.”
-Dar casa ta e în direcţia opusă.
-Voiam să mă plimb puţin înainte să ajung. Singură. „Ce prost minţi, Sakura. Ar trebui să iei nişte cursuri despre cum să minţi.”
-Dacă vrei pot veni cu tine.
-Ce parte din S-I-N-G-U-R-Ă nu ai înţeles? Şi oricum dacă te gândeşti la o întâlnire las-o baltă. Te-am refuzat de atâtea ori. Împacă-te cu ideea şi nu mai insista.
-A...bine, spuse Naruto vizibil afectat de cuvintele fetei. Nu am vrut să te supăr.
Aceste cuvinte îl săgetau în inimă şi îl răneau mai mult decât ar fi crezut ea. Nu o înţelegea câteodată pe Sakura. Nu înţelegea comportamentul ei şi de-asta se oferise să o însoţească.Ţinea prea mult la ea ca să o lase de capul ei şi să păţească ceva, dar ea crescuse şi poate era timpul să aibă grijă de ea şi singură. Imediat un zâmbet larg îi apăru pe faţă şi spuse:
-Să ai grijă de tine, bine?
-Aşa am să fac, spuse ea zâmbind la rândul ei. „Cum mă poate face să zâmbesc aşa tot timpul. Zâmbetul lui e molipsitor. Nu înţeleg cum poate trece peste toate aşa uşor. Poate că el este mai puternic decât am crezut. Eu sunt decât o fată prostuţă care încă mai crede într-o iluzie. Mă agăţ de iluzii şi într-o zi voi pierde legătura cu lumea reală. Sunt slabă şi trebuie să mă schimb. Trebuie!”
După ce se asigură că Naruto nu o mai urmărea îşi continuă drumul. „Poate am fost prea dură cu el. Va trebui să-mi cer scuze.”
Adâncită în gânduri din nou nici nu realiză că a ajuns la Poarta de Nord. „Am noroc....e deschisă.” Se amestecă prin mulţime şi reuşi să iasă neobservată din sat. „Bun...în ce parte să merg prima oară?” Un foşnet se auzi din partea stângă aşa că merse spre sursa zgomotului pentru a vedea despre ce este vorba, dar nu găsi pe nimeni acolo. Mai căută puţin prin zonă dar nu găsi nimic.
„Se pare că a plecat. Mai bine. Şi aşa nu aveam chef să mă lupt acum.” Se rezemă de un copac, se aşeză pe pământ şi se uită spre cer. Norii trecuseră şi luna argintie îşi trimitea razele reci pe pământ. „Se pare că sunt ca luna: oricât aş încerca să radiez şi să transmit căldură sunt la fel e rece şi distantă. Aş vrea să ma schimb, dar cum?”
Stătu şi privi luna mult timp. Ceva o fascina şi de asemenea o calma. Parcă exista o magie, se simţea vrăjită de lumina ei. „Gata Sakura! Ai stat prea mult. Trebuie să te întorci în sat. Zarva de mai devreme a dispărut. E târziu şi lumea se odihneşte. Tu ce mai cauţi aici?” Se ridică de pe pământ şi mai aruncă o privire fugară lunii. Ştia că undeva şi el stă şi priveşte luna. Asta era tot ce îi mai lega acum. Dar încă avea speranţa că ceva se poate schimba, că ziua de mâine aduce numai bucurii şi schimbarea mult dorită.
Făcu câţiva paşi spre sat, dar auzi un zgomot. O crenguţă se rupsese. Se întoarse brusc dar nu zări pe nimeni. „E o pădure ştii? Zgomote ca acestea sunt comune. Nu trebuie să tresari aşa.” Se întoarse din nou spre sat şi începu să meargă cu paşi rari. Simţea că e cineva acolo, dar nu mai avea forţa necesară să verifice.
Auzi nişte paşi în urma ei şi se opri. Nu îndrăznea să se întoarcă să vadă cine e, deşi înauntrul ei îşi dorea acest lucru. La un moment dat persoana din spatele ei deschise gura şi spuse:
-Nu ne-am văzut de ceva vreme, Sakura.
Fata tresări la auzul numelui şi căzu în genunchi. „Nu se poate. Nu...” îşi spuse în timp ce lacrimi fierbinţi îi brăzdau din nou faţa.




Astept comm`uri:x

Imi place.
Hai cu nextul..
Mai repede daca se poate...
Ja ne!

Ai un fic super.
Pune`te pe tastat ca sunt nerabdatoare sa vad ce se intampla.

E foarte frumos ficul! Pune nextul, te rog, caci abia astept sa vad ce se mai intampla!
Spor la tastat si te pup!

Si acum mult asteptatul next:x
cum am zis si la primul capitol:
" Acest fic nu imi apartine, deci sa nu credeti ca este al meu"


Capitolul 2

De ce trebuia să i se întâmple ei asta? De ce acum? De ce atunci când suferi enorm trebuie să apară ceva care să-ţi provoace şi mai multă suferinţă, când ar trebui defapt să o aline? De ce EA? De ce EL?
Mii de întrebări fără răspuns îi treceau prin minte fetei în timp ce stătea nemişcată. I se părea că timpul îngheţase, odată cu el şi natura, numai mintei ei rămânând singura care nu păţise acest lucru.
Deschise ochii şi parcă timpul îşi reluă cursul normal. Auzea din nou foşnetul frunzelor şi câte o bufniţă care era la vânătoare. Nu ştia cât timp trecuse de când stătea aşa. I se păruse o eternitate.Poate că el plecase deja şi rămăsese singură în pădure plângând iar fără rost. Închise ochii şi îl putu auzi respirând. De ce nu plecase? Îşi dorise atât de mult să-l vadă şi totuşi de ce se temea acum să se întoarcă, să-l privească? De ce trebuia să sufere atât pentru el? De ce îl iubea atât de mult? Şi acum când îi putea vorbi, când putea să-l simtă lângă ea nu avea curajul să se mişte.
„Nu trebuie să vadă că sufăr. Dar ce spun? Deja am arătat cât sunt de slabă.” Măcar dacă s-ar fi putut ridica de acolo şi să fugă departe de el, deşi până acum fugise să-l găsească. Dar nu se putea mişca deloc. Parcă privirea lui o ţintuia acolo, neputând să se mişte. „Trebuie să mă ridic şi să-i înfrunt privirea” îşi spuse ea în timp ce reuşi să-şi ducă o mână la ochi şi să-şi şteargă lacrimile. După câteva încercări eşuate reuşi să se ridice, dar rămase cu spatele la el. Respiraţia îi era neregulată, de parcă ar fi făcut un efort extraordinar să se ridice. Ce se întâmpla cu ea?
„Bun...te-ai ridicat. Acum întoarce-te spre el.” Ce uşor era de spus. În cele din urmă făcu şi acest lucru. Inima îi bătea în piept ca o nebună în timp ce ea îşi ridica încet privirea, căutând-o pe a lui. Primul lucru pe care îl văzu era abdomenul lui bine lucrat şi deja simţea cum i se înmoaie genunchii. Dar trebuia să se stăpânească, pentru ca el să nu observe zbuciumul din sufletul şi mintea ei. După câteva secunde, care i se paruseră extrem de lungi, ajunse cu privirea la buzele lui. Ar fi vrut în momentul acela să sară la gâtul lui şi să-l sărute, sperând că şi el îi va răspunde la sărut. Dar nu putea rămâne cu privirea acolo. Ar fi dat de bănuit. Trebuia să-l privească în ochi acum. Dar de ce îi era aproape imposibil să facă asta?
Închise ochii şi când îi deschise îl privi direct în ochi. Simţea cum se topeşte sub privirea lui şi că se pierde într-un abis în ochii lui negrii. Dar era o senzaţie plăcută ce ar fi vrut să dureze o eternitate.
-Sasuke, murmură fata pentru ea, dar burnetul o auzi şi un zâmbet îi apăru în colţul gurii.
Fata observă asta şi îşi mută privirea. Simţea cum sângele i se urcă în obraji şi era sigură că se înroşise. Se comporta ca acum 5 ani. „Nu m-am maturizat deloc. Poate ar trebui să încep de-acum” Se concentră puţin şi îi răspunse pe un ton distant:
-Da, ai dreptate. A trecut ceva timp. Oare din ce cauză?
„Da...asta e.”zâmbi în sinea ei Sakura. Mascase perfect faptul că mai avea puţin şi leşina datorită prezenţei lui. Îşi făcu curaj şi îl privi din nou în ochi, de această dată mai sigură pe ea. Însă imediat ce-i întâlni privirea tot curajul de mai devreme dispăru. De ce se comporta aşa? Simţea din nou cum se pierde în ochii lui şi avea impresia că o hipnotizau, neputând să se mai trezească.
La un moment dat tresări. Îl văzu că începe să se apropie de ea aşa că se dădu câţiva paşi mai în spate. Dar el nu se opri aşa că fata repetă mişcarea, până când în spatele ei apăru un copac. Se lipi cu spatele de el în speranţa că va păstra distanţa dintre ei. Ştia că dacă ar fi vrut, ar fi ajuns într-o secundă la ea. Se simţea încolţită la fel cum o felină se joacă cu prada înainte de a ataca.
Inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare şi simţea că mai avea puţin şi îi ieşea din piept. Nu mai putea respira normal şi simţea că are din ce în ce mai puţin aer. Când ajunse aproape de ea, fata incercă să tragă aer în aer,dar nu reuşi. Începu să vadă totul în ceaţă şi se prăbuşi pe pământ. Curând totul se întunecă şi leşină.
* * *
Încercă să-şi deschidă ochii, dar pleoapele erau parcă de plumb şi nu voiau să o asculte. Mai încercă o dată şi când deschise ochii totul era în ceaţă. Clipi de câteva ori şi imaginea începu să fie din ce în ce mai clară. Era tot în pădure. Încercă să se mişte, dar două braţe puternice o ţineau strâns. Întoarse capul şi îşi dădu seama că Sasuke era cel care o ţinea în braţe. Nu ştia cum să reacţioneze. O parte din ea ar fi vrut să rămână acolo în braţele lui până când s-ar fi trezit şi el, dar altă parte îi spunea să plece cât mai repede de acolo. Şi totuşi i se părea că totul este desprins dintr-un vis frumos. Nu avea cum să o ţină în braţe, nu el. Adică acum 5 ani o trata cu indiferenţă totală. Nu credea că e posibil să se schimbe atât. Sau era?
Ca să se convingă îşi ridică uşor o mână şi o îndreptă spre faţa lui. Voia să vadă dacă ceea ce se întâmplă este real sau doar un alt vis de-al ei. Când îi atinse faţa tresări. Nu era un vis. Şi dacă totul era real de ce îi venea să plângă dacă ar trebui să se bucure?
Băiatul se trezi când îi atinse faţa şi deschise ochii. Se uită în jos la adolescenta care stătea în braţele lui. Ea îl privea cu uimire şi spaimă în acelaşi timp, iar niste lacrimi începuseră să-i apară pe obraji. Era atât de firavă şi delicată cum stătea acolo încât nu ştia cum să reacţioneze. Înainte să realizeze îşi puse o mână peste a ei, iar faţa lui de apropie din ce în ce mai mult de a ei. O sărută apăsat pe buze şi fata începu să se zbată, încercând să-l împingă. El îi prinse mâinile de încheieturi şi i le imobiliză. Ea nu se lăsă şi începu să se mişte din nou. În cele din urmă băiatul se îndepărtă de buzele ei şi îi dădu drumul la mâini. Dar a facut o greşeală şi Sakura a profitat de ea. Imediat îi trase o palmă zdravănă peste obraz, se ridică şi începu să fugă.
Voia să fie departe de el. Avea impresia că dinstanţa dintre ei era din ce în ce mai mică, chiar dacă se îndepărta de el. Chiar dacă ar fi fost la un capăt al lumii şi el la celălalt i se părea că este prea aproape de el. Nu îl putea ierta pentru ce făcuse. Profitase de ea şi nu avea de gând să îl ierte vreodată. La un moment dat se opri, sări pe creanga copacului de lângă ea şi rămase acolo. Auzi un foşnet în dreapta ei şi îşi dădu seama că o urmărea. Începu să fugă din nou, sărind de pe o creangă pe alta, dar el nu se lasă şi o urmări în continuare. Ea începu să mărească viteza, încercând din nou să scape de el. După o cursă lungă se opri. Se rezemă de trunchiul copacului în timp ce încerca să-şi tragă sufletul. Făcuse un efort în plus pentru a scăpa de el şi spera că reuşise.
Închise ochii. Încercă să savureze sărutul acela. Îşi trecu un deget peste buzele care încă ardeau de dorinţă. Nu mai simţise aşa ceva până atunci. Mii de fiori îi străbătuseră corpul şi se luptase cu greu să scape de el. Nu numai fizic ci şi cu pasiunea, dorinţa ei nebună şi atracţia dintre ei. Dacă nu ar fi scăpat atunci ar fi cedat şu nu s-ar mai fi putut opri. Atunci Sasuke ar fi crezut că este o femeie uşoară. Dar acum oare ce credea despre ea?
„Se pare că se lasă greu”, zâmbi băiatul în sinea lui în timp ce o căuta prin pădure. „Nu înţeleg de ce a reacţionat aşa. În ochii ei se putea citi dorinţa, iar gesturile o dădeau de gol. Şi totuşi când mi-a răspuns a mascat perfect totul.” Se opri puţin uitându-se de jur împrejur sperând să o găsească. Trebuia să vorbească cu ea şi să clarifice nişte lucruri. „Nu înţeleg nici de ce m-am comportat aşa . Parcă nu mai eram eu. Dar în preajma ei nu am cum să mă comport normal. Toată lumea mea este dată peste cap când mă priveşte în ochi. Un fior mă cuprinde. Nici în faţa unor adversari redutabili nu mă simt aşa lipsit de putere. La fel mă simţeam şi acum 5 ani. Atunci nu am dat importanţă acestui lucru, crezând că este doar imaginaţia mea. Oare chiar aşa era sau încercam să ma mint singur?” Începu să alerge din nou, negăsind-o nicăieri. „Cred că m-a tulburat de prima oară când am văzut-o. Am remarcat de atunci ceva diferit la ea faţă de celelalte fete. Nu era înfumurată şi am ştiut că era singura căreia îi păsa cu adevărat de mine. Pentru celelalte nu eram decât un trofeu de cucerit.”
La un moment dat se opri. O zări ceva mai departe de el stând rezemată de un copac. Nu ştia ce să facă. Să se ducă sau să o lase în pace? „ De ce mă comport aşa? Unde sunt hotărârea şi determinarea mea? Dar nu ma pot duce aşa la ea. După sărut am putut citi în ochii ei trădarea. Se simţea trădată şi folosită.” Îşi duse mâna la obraz unde primise palma. Încă îl ardea, dar îl durea mai mult faptul că ea îi trăsese palma. Ar fi primit cu bucurie moartea dacă în ochii ei nu ar mai apărut niciodată privirea aceea. Îi sfâşia inima, iar ea nu ştia asta.
În cele din urmă se îndreptă spre fată şi se opri în faţa ei, păstrând totuşi o oarecare distanţă. Fata tresări când îl văzu în faţa ei. Era iar cufundată în gânduri şi chiar o surprinse că o găsise aşa repede. Vru să plece din nou, dar el deschise gura:
-Stai, nu pleca, spuse el pe un tin stins şi aproape şoptit.
Inspiră adânc şi strânse din ochi pentru a-şi opri lacrimile ce voiau din nou să curgă. Nu trebuia să se lase influenţată de el. Nu acum.
-De ce aş face asta, Sauske? De ce aş face ce spui tu?
O linişte apăsătoare se aşternu. Băiatul nu ştia ce să spună aşa că îşi mută privirea, gândindu-se la ce ar putea răspunde. Dar nimic nu-i venea în minte. Avea dreptate. Cine este el să-i spună ce să facă?
Se ura pentru ce spusese. După atât de mult timp era cu băiatul pe care îl iubea mai mult decât orice şi tot ceea ce făcea era să îl îndepărteze de ea. Ar fi vrut să se întoarcă spre el, să-l privească în ochi şi să-i spună că totul a fost o glumă, o prostie din partea ei, dar nu putea. Trebuia să meargă până la capăt acum că începuse aşa.
-Când te-am rugat, te-am implorat să nu pleci din sat, tu m-ai ascultat? Normal că nu. Singurele cuvinte pe care le-ai rostit au fost decât “Mulţumesc, Sakura”.
Se întoarse în sfârşit cu faţa spre el. Lacrimile îi curgeau din nou pe obraji, dar nu-i păsa. Trebuia să o vadă aşa cum era, nu cineva ce ar pretinde că ar fi. Trebuia să clarifice totul o dată pentru totdeauna, indiferent de ce se va întâmpla după.
-Nu te-ai gândit la sentimetele mele, la cât am suferit şi cât am plâns? Se pare că nu. Tot ceea ce îţi doreai era răzbunare. Tu erai universul meu, Sasuke. Când ai plecat eu...,începu să plângă şi mai tare şi nu mai putu continua ceea ce voia să spună.
-Îmi pare rău, Sakura, spuse el pe acelaşi ton rece şi distant.
-Îţi pare rău, nu? Doar atât poţi să spui? începu să ţipe fata. Deci eu nu am reprezentat şi nu reprezint nimic pentru tine. Sunt numai Sakura Haruno, fosta colegă din Echipa 7, fraiera care te iubeşte, deşi nu meriţi aşa ceva din partea nimănui.
Băiatul o privi cum ridică tonul şi cum se enrvează, fără să schiţeze nimic pe chip. Dar când fata recunoscuse că încă îl mai iubeşte îşi încleştă pumnii, pentru a se controla. După ce Sakura termină ce avea de spus el îşi mută privirea în pământ fiind afectat de cuvintele ei. În sufletul lui era acum un amalgam de sentimente pe ca re nu credea că e capabil să le mai simtă, totul datorită ei.
Îl privi în ochi aşteptând o reacţie din partea lui, dar când îşi mutase privirea îşi dăduse seama că nu se va întâmpla aşa ceva.Oftă uşor gândindu-se că şi-a făcut iluzii deşarte.
-Voi pleca din ţară într-o săptămână şi nu mă voi întoarce înapoi niciodată.
-Poftim? Ce vrei să spui cu asta?
-Nu trebuie să-ţi dau explicaţii. Oricum degeaba mă veţi căuta, nu mă veţi găsi. Aşa că mai bine o lăsaţi baltă acum.
Sasuke dispăru într-un nor de fum lăsând în urmă numai durere şi regrete. Pe moment Sakura nu fău nimi, fiind prea şocată de ce auzise. După ce se dezmetici puţin începu să plângă din nou. La început c'teva suspine care în curând s-au transformat în lacrimi amare.
-TE URĂSC, SASUKE, MĂ AUZI? TE URĂSC. De ce mi se întâmplă mie toate astea?
Căzu iar în genunchi nemaiavând forţa necesară să se ţină pe picioare. Lacrimile îi curgeau pe obrajii fierbinţi, dar nu o mai deranja. Îşi promisese că este ultima oară când mai plânge pentru el. "Ce voi face acum când ştiu că nu te voi mai căuta? Scopul meu în viaţă a dispărut odată cu tine. Nu văd de ce aş mai trăi." Scoase un kunai şi îl îndreptă spre inimă. "Îmi pare rău că fac asta fără să-mi fi luat rămas bun de la ceilalţi. Adio Naruto. Îmi pare rău acum că nu am acceptat niciodată să ies cu tine. Poate tu m-ai fi putut ajuta să-l uit pe Sasuke, dar nu vom ştii niciodată. Adio Tsunade-sama. Regret că te voi dezamăgi Ştiu cât de multe aşteptai de la mine. Adio prieteni. Adio Konoha. Sper să nu mă uitaţi aşa uşor. Adio Sasuke. Sper să găseşti pe cineva care să te iubească la fel de mult ca mine şi să-i împărtăşeşti sentimentele. Regret că nu am fost eu aceea." Inspiră aânc şi privi spre kunai. Oare asta era soluţia? Se concentră câteva secunde, făcându-şi curaj. Îşi luă puţin avânt pentru a fi sigură că termină dintr-o lovitură. Închise ochii şi împinse kunai-ul spre inimă. O ultimă lacrimă se prelinse în timp ce arma se apropia din ce în ce mai mult de trupul fetei.




Capitolele sunt lunig dar foarte interesanta:x
Sper sa va placa:x

Vreau nextul
si da imi place..
hai pa
nu primesti pupici

Ador capitolul acesta! Te rog pune nextul curand.
Te pup dulce!

[b][i]Normal ca imi place!
Foarte tare ficul!
Abia astept sa vad ce se intampla cu Saku...si cu Sasu evident
Spor la scris!
Ja ne!!

4 commuri...unde e nextul?????????

daaaaaaa next urgent!!!
inteles?
mai repede ca te bat...

Scumpo e foarte frumos si ce mai pot sa spun...?
Nextul cat ma repede plzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz
pwpici..

nextul te roaga eu frumos
daca nu vrei frumos te rog urat
daca nu vrei urat te rog fortat..
deci hai mai repede cu nextul..
si na sunt mai draguta si de data asta primesti pupici

Acum cap.4 il voi pune in mai multe parti deoarece este foarte, foarte lung....
so... prima parte


Capitolul 4

După ce am luat plicul şi am plecat m-am simţit ca şi cum aş fi fost înconjurată de o ceaţă densă. Eram atât de concentrată de ce ar putea fi înăuntru şi atât de determinată de a-l deschide acasă încât m-am speriat când m-am trezit în faţa uşii căutând cheia să descui.
Nu am nici cea mai vagă idee despre ce a vrut Tsunade, deşi pot să jur că am auzit-o urlând la mine. Am intrat, am încuiat uşa şi m-am îndreptat spre geam, fiind prea leneşă să ajung la intrerupător. M-am uitat cu atenţie la plic pentru prima oară. Pe o parte era scris numele meu cu o caligrafie elegantă şi puţin intimidantă.
Am ezitat puţin înainte să-l deschid şi am tras aer în piept. Înăuntru era o bucată de hârtie împăturită. Am desfăcut-o uşor şi am remarcat acelaşi scris uşor înclinat spre dreapta. Am citit cuvintele în timp ce ochii mi se măreau din cauza şocului. Când am terminat, foia mi-a scăpat din mână şi m-am prăbuşit pe podea.
Nu ştiu cât am stat amorţită acolo, dar în timpul acesta o grămadă de gânduri mi-au trecut prin minte. În primul rând cât de norocoasă am fost. Dar ceea ce mi se intâmplase nu mai ţinea de noroc. Tindeam să cred că e mâna destinului. Era singura explicaţie pe care o puteam găsi, iar dacă mă înşelam înseamnă că halucinaţiile mele au devenit foarte bogate. Am deschis uşor ochii fiind convinsă că mintea mea îmi joacă feste, însă bucata de hârtie de lângă mine mi-a dovedit contrariul.
Am gemut uşor când am luat-o în mână şi am citit-o din nou. “Imposbil” m-am gândit. Ştiam exact la ce se referea şi m-am întors brusc să văd cât e ceasul: 21:55. Mai aveam 5 minute. Am sărit în picioare ca arsă şi am fugit spre uşă. Am trântit-o după mine şi am continuat să alerg pe stradă. Nu mi-am dat seama înainte de a pleca de faptul că ploua, iar acum era prea târziu să mă întorc după pelerină.
Era o ploaie deasă cu stropi mari şi grei. Alergam cât puteam de repede în timp ce picăturile se izbeau brutal de mine îmbibându-mi hainele cu apă şi lipindu-le de corp. Am început să respir pe gură din cauza efortului şi aburul alb apărea la fiecare expiratie. Deşi era sfârşitul lui mai temperatura era destul de scăzută aşa că am început să tremur uşor.
Ştiam că nu voi ajunge la timp şi simţeam lacrimile înţepând-mi ochii, dar încercam să le reprim. Am rememorat conţinutul biletului anonim şi nu am putut să mă mai abţin. Lacrimile fierbinţi se amestecau cu picăturile de apă deja existente pe chipul meu.

“Simţi că nu mai ai nicio şansă sa fiţi împreună. Te înşeli. Mai ai o şansă, deşi minusculă. Dacă îl iubeşti cu adevărat vei fi la ora 22 pe 29 mai unde drumurile voastre s-au despărtit. Cu puţin noroc se vor intersecta din nou. Dacă vei lipsi poţi să-ţi iei adio de la el.”

oo nu-i nimic ...
e in regula si asa..
deci e foarte frumos si astept nextul..
cei mai dulci pupici
app fara cearta

E foarte frumos acest capitol, mi-a placut mai ales descrierea.
Ti-as da totusi un mic sfat: pune paragrafe mai multe si eventual lasa spatiu liber intre ele, ca noi sa citim mai usor.
Astept nextul curand si te pup dulce!

o continuare a capitolului 4...nu este tot capitolul, inca mai lucrez la el....sper sa va placa

Mă simţeam ca şi cum aş fi fost într-unul din visele mele, deşi nimic nu semăna. În fiecare vis era senin şi puteai vedea luna. Acum ploaia deasă mă biciuia cu mii şi mii de stropi în timp ce alergam pe străzile cufundate în întuneric.În vise nu ştiam de el până în momentul în care apărea în faţa mea. În realitate era o certitudine pentru cine înduram asta.
În cele din urmă am ajuns, gâfâind şi extenuată.M-am uitat în jur, dar nu era nimeni. M-am aşezat pe o bancă-aceeaşi bancă de acum 5 ani-şi am închis ochii în timp ce încercam să mă calmez. Am încercat să ascult în jur, în speranţa că voi auzi ceva, dar în afară de ploaie nu era nimic.
Am aşteptat 10 minute crezând că nu a ajuns, dar cu fiecare minut care trecea simţeam cum se zdrobesc mugurii de speranţă. În cele din urmă am dat frâu liber lacrimilor. Ştiam că am ratat ultima şansă de a avea vreun viitor legat de al lui, aşa că nu-mi mai păsa ce se întâmplă cu mine. Atât de aproape şi totuşi atât de departe. Trebuia să mă resemnez cu gândul că viaţa mea va fi mereu pustie şi întunecată. Dar îmi era imposibil să mă obişnuiesc cu aşa ceva şi simţeam cum mă scufund în oceanul de durere.
După un timp m-am ridicat. Eram atât de ameţită încât simţeam că mă voi prăbuşi. Dar asta nu s-a întâmplat. Am început să-mi târăsc piciarele, având umeri pleoştiţi şi resemnarea ieşind prin fiecare por. După câţiva paşi am auzit un râset uşor în spatele meu. Am recunoscut imediat vocea, chiar dacă ploaia estompa aproape toate sunetele. Era vocea lui. Se întorsese până la urmă. Râsetul lui era ironic şi m-am gândit cât de jalnică eram, chiar patetică. Dar am avut şi o mică revelaţie. Nu el scrisese biletul. Totuşi râsetul său ironic m-a durut mai mult decât credeam.
Mi-am muşcat buza pentru a nu plânge din nou. Încercam să par puternică şi să nu-mi las sentimentele la vedere, dar nu păcăleam pe nimeni. Aşa că m-am întors spre el cu privirea în pământ simţindu-mă ca la execuţie, aşteptând călăul să se apropie. Corpul îmi tremura de frig, de frică şi din cauza suspinelor care erau din ce în ce mai dese.
A râs din nou şi am ridicat involuntar privirea. Un sentiment nou m-a cuprins şi înainte să realizez alergam deja spre el. Nu am apreciat cum trebuie distanţa şi m-am ciocnit violent de el, lucru ce l-a dezechilibrat, făcându-l să cadă pe spate. Aveam faţa pe pieptul său şi am tras aer în piept. Parfumul său mi-a invadat nările şi am simţit cum sângele mi se electrizează. Îmi era jenă de ce făcusem şi simţeam cum îmi ard obrajii.
Aş fi rămas aşa pentru eternitate şi tot nu mi-ar fi fost de ajuns. Mă simţeam atât de bine încât nu voiam ca ceva să strice acest moment unic. Am riscat şi am ridicat privirea pentru a-i vedea chipul. Faţa îi era inexpresivă, trăsăturile lui îngheţate semănând foarte bine cu o mască. M-am simţit respinsă şi am simţit imediat nevoia de a mă ridica de acolo, de a mă separa de ceea ce probabil era ultima clipă de fericire din viaţa mea. Mi-am pus mâinile de o parte şi de alta a capului său şi m-am sprijinit în ele. Preţ de câteva secunde m-am uitat fără frică în ochii lui sperând să găsesc ceea ce ştiam deja că e imposibil să existe. Am vrut să mă ridic, dar corpul meu acţiona separat de gânduri şi nu-mi mai asculta comenzile. Am încercat să mă opun, însă inevitabilul s-a produs. Buzele mele s-au unit cu ale lui, atingându-le mai uşor ca aripa unui fluture. Eram şocată – puţin spus – de gestul meu, dar nu puteam da înapoi acum. Sângele mi-a îngheţat aşteptând reacţia lui, dar s-a transformat aproape instantaneu în lavă fierbinte în momentul în care mi-a răspuns la sărut. La început brutal, lacom, cu o dorinţă aproape sălbatică îşi zdrobea buzele de ale mele în timp ce mâna sa dreaptă se plimba pe spate, iar stânga era în părul meu. Mă simţeam ameţită, uitasem cum să respir, iar ploaia deasă se simţea ca o atingere uşoară pe pielea mea înfierbântată.
Nu ştiu cât a durat sărutul. Părea că timpul s-a oprit în loc şi nu avea să-şi reia ritmul prea curând. Foarte delicat şi-a desprins buzele de ale mele şi am început să respir sacadat. Aveam ochii închişi, fiindu-mi prea frică să-i deschid. Totuşi i-am deschis, nerăbdarea luând locul fricii de mai devreme. M-am uitat din nou în ochii lui şi am observat o sclipire nouă, diferită şi necunoscută.
- Ai de gând să mă laşi să mă ridic? mă întrebă pe un ton indiferent, dar cu o uşoară tentă ironică.
M-am înroşit puternic în timp ce mă ridicam, împleticindu-mă şi aproape căzând din nou peste el. Felul în care mă sărutase era de vină. Prea multă pasiune, prea multe regrete, prea multă dorinţă concentrate într-un singur sărut. Am vrut să mă întorc şi să încerc să articulez o scuză, dar el dispăruse, în urma lui lăsând un nor de fum aproape invizibil.
Euforică şi încă intoxicată de prezenţa lui m-am întors acasă.

sper sa postez cat de curand si ce am mai ramas din capitol
lectura placuta si, ca de obicei, astept critici si sugestii pentru a-mi imbunatati ficul

Hello draga!
Imi place foarte mult continuarea!!! Ce curaja prins dintr-o data Sakura!
Oricum, vreau sa te pui cat mai curand pe tastat pentru ca vreau nextu` cat mai repede.
Spor la treaba si multa inspiratie.
Pupici