- Suferă de schizofrenie.
          - Am auzit că și-a ucis părinții.
          - Și fratele. Cu o foarfecă de grădinărit ruginită.
          - Oribil. Dar nu spuneau c-a fost violată când avea șaișpe ani?
          Nimeni nu zise nimic preț de câteva momente.
          - Sărăcuța, comentă o asistentă, nesigură dacă s-o compătimească sau nu pe Ann Boleyn. Gândurile îi zburară apoi la pastele cu sos la borcan pe care avea să le mănânce în acea seară. Își auzi mațele chiorăind.
          - Când am fost azi să-i duc mâncarea, se holba la mine. M-a întrebat dacă nu știu unde îi e păpușa. I-am scos ambii ochi, a zis. Ca să nu vadă cât de urâtă e realitatea. Aproape c-am scăpat farfuria pe jos.
          - Eu nu-nțeleg de ce n-o leagă. I-ați văzut cicatricile de pe mâini?
          - N-au voie, doar știi. Și oricum, la câte calmante bagă-n ea, e inofensivă.
          - Se holba la mine, vă spun. Nu credeam că privirea unei legume poate fi atât de pătrunzătoare.
          - Apropo de legume, ați văzut terciul ăla cleios pe care l-au dat ieri? Dezgustător.
          - E un spital de nebuni, nu un hotel de cinci stele, ciripi una din asistentele tinere vrând să se bage în seamă.
          - Nebunii ăștia îți aduc ție 500 de lire pe lună, așa că tacă-ți fleanca.

          Deschid ochii. Privesc în jur, simt cum rămân fără aer. Inspir adânc. Strâng pleoapele, ochii mă ursură, simt cum îmi arde retina, am impresia că mi se usucă gura. Încep să respir sacadat, de teamă că mă voi sufoca, apoi strâng palmele în pumni mici, prinzând materialul cearșafului între degete. Ceva îmi apasă sternul, presiunea creându-mi o durere seacă ce nu-mi dă voie să înghit tot aerul de care am nevoie. Mă foiesc negăsindu-mi locul, mă întorc pe-o parte și încerc să mă ridic, în ciuda migrenei aproape insuportabile. Mi se face greață și, pentru o clipă, am impresia că o să vomit. Mă aplec în față, dar mușchii-mi sunt atât de înțepeniți, că tot ce reușesc să fac este să mă proptesc și mai tare în salteaua mâncată de molii din care curge o chestie buretoasă, galbenă. Mă răsucesc din nou și mă așez pe spate, schițând o grimasă strâmbă. La naiba cu calmantele alea stupide, acum mă dor toate alea. Și se presupune că nu trebuie administrate mai mult de trei doze pe zi, vezi să nu. Hotărâtă să mă ridic totuși, îmi pun o mână sub mine, gata să-mi împing masa corporală în sus, în speranța că nu voi ameți iar. Simt însă ceva lipicios și-mi retrag numaidecât palma, ușor dezgustată. Inspectându-mi degetele, realizez că e sânge și aproape că-mi vine să râd. Imagini distorsionate nu întârzie să apară și curând mă aud țipând cu o voce ce parcă nu-i a mea.

          - Mă doare, șoptesc cu glas spart.
          - Hai, lasă, doar știi c-așa e cel mai bine.
          - Mmm...
          - Nu te mai plânge degeaba. Uite, a-nceput să curgă sânge, îl aud pe bărbatul din fața mea spunând, apoi alte câteva împunsături dureroase mă fac să gem încet.
          Mi-era frică; și nu de faptul că simțeam cum vechea șurubelniță ruginită mai avea puțin și-mi ajungea în măruntaie. Mi-era frică că n-aveam să-l mai pot privi pe bărbatul dinaintea mea în ochi și să-l consider tată.

          Zâmbesc malițios amintindu-mi rânjetul satisfăcut al individului atunci când a scos șurubelnița și și-a șters sudoarea de pe frunte. Cred c-acum e-n regulă, a zis, l-am făcut să dispară. Suntem iar doar noi doi. Înghit în sec, privind pereții albi, și-mi pun o mână pe abdomen gândindu-mă că e cazul să găsesc o baie și să mă schimb. În ce, ei, asta-i altă problemă. Mă strâmb în timp ce mă ridic sprijinindu-mă pe coate și oftez prelung văzând că pot sta pe marginea patului fără să mă ia amețeala. Urmează însă să văd dacă mă pot ține pe picioare. Îmi încordez toți mușchii într-o încercare lamentabilă de a mă ridica. Tremurând din toate încheieturile și ținându-mă de marginea metalică a patului, reușesc până la urmă să îmi recapăt echilibrul. Simt ceva curgându-mi de-a lungul coapsei și, înjurând printre dinți, mă aplec pentru a mă șterge cu materialul vaporos și mult prea subțire de pe mine. Fac doi pași în față, bălăngănindu-mă, apoi mă arunc asupra ușii apucând cu putere clanța. Ușa e descuiată. Heh, ce incompetenți. O deschid numai pentru a putea vedea dacă e cineva pe hol și, spre surprinderea mea, întreg locul e pustiu. Ce dracu’... Inspectez rapid culoarul, în ciuda faptului că știam pe de rost fiecare detaliu, oricât de ascuns ochiului. Pe jos gresie mată de culoare albă, pe pereți faianță lucioasă, albă; tavanul înalt cu motive decorative inexistente, conform cu atmosfera sterilă a unui spital. Mi se face din nou greață. Simt cum conținutul stomacului amenință să iasă afară, arzându-mi esofagul. Reușesc însă să-mi opresc impulsul de-a mă apleca în față și înghit frenetic de câteva ori. Gustul acru mi se împrăștie în gură, aciditatea sucului gastric amenințându-mi gingiile.
          Reușesc întrucâtva să ignor senzația inconfortabilă și să mă concentrez asupra ușilor pe lângă care treceam. Fiecare are în partea de sus o placuță argintie pe care e încrustat, cu majuscule, numele vreunui doctor sau scopul încăperilor ascunse în spatele ușilor albe, de termopan. Trec pe lângă două camere de depozitare și alte două destinate urgențelor și ajung în fața unei uși impozante care e mai înaltă decât celelalte și nu prezintă nicio placuță argintie încrustată cu majuscule subțiri, negre. O deschid, luându-mi un aer pierdut, aproape inocent. Înghit în sec uitându-mă înspre siluetele masculine ce mă studiază cu ochi sfredelitori. Decid să nu-mi privesc trupul, căci știu prea bine că arăt jalnic. În schimb, mă concentrez asupra celor patru indivizi ale căror chipuri nu trădează decât uimirea și, poate, un vag sentiment de jenă. Unul din ei începe să zâmbească, dezvelindu-și dinții de un alb atât de diferit de cel cu care m-am obișnuit până acum. Îl privesc cu atenție, însă nimic din persoana sa nu-mi trezește vreo amintire, așa că presupun fără prea mare tragere de inimă că este nou. Se ridică de pe scaunul din piele și se apropie de mine, măsurându-mă din cap până-n picioare. Hotărâtă, îmi îndrept spatele și îl privesc drept în ochii de un verde mult prea închis. Are pomeți înalți și niște buze ferme strânse într-o linie subțire, albicioasă. Părul închis la culoare îi cade în valuri până în dreptul antebrațelor, nefiind strâns cu nimic. Inspir adânc, pentru ca mai apoi să-mi golesc plămânii de tot aerul și îmi adun toată saliva care mi-a rămas în gură și care, între timp, a căpătat un gust amărui.
          - Leon, aud un glas metalic cunoscut, în timp ce individul din fața mea își apropie periculos de mult buzele de gâtul meu, lăsându-mă să-i adulmec parfumul bărbătesc amestecat cu un ușor iz de transpirație, care-i sporește însă masculinitatea. Aș prefera să stai departe de pacienta mea, a continuat, apropiindu-se, un tip blond cu părul scurt și mâinile băgate în buzunarele largi ale halatului pe care-l poartă.
         Doctorul Adams, responsabil cu monitorizarea mea permanentă. Mă privește pentru o secundă în ochi, încruntându-se, făcându-mă să mă simt ca un copil. Îmi întorc capul, căci am urât dintotdeauna momentele în care o altă persoană m-a intimidat. Am considerat-o, negreșit, singura mea slăbiciune.
          - O, haide, nu vreau decât s-o ajut. Doar vezi și tu cum arată, spuse tăios, prinzându-mi brațul și întorcându-mă cu spatele la ei.
          Simt cum privirile lor îmi găuresc pielea, însă rămân tăcută, învinsă de umilința la care am fost supusă. Dacă fac acum o scenă, situația are să se-ntoarcă împotriva mea. Dacă însă stau cuminte, e posibil ca lucrurile să nu decurgă chiar așa rău. Zâmbesc în sinea mea. Mereu am știut cum să mă comport în momente din astea. Mereu am fost cuminte.

          - Christopher, las-o pe Lily în pace, am țipat indignată. Pe cât de indignată poate fi o fetiță de opt ani.
          - Păpușă urâtă.
          - Am zis s-o lași în pace, am țipat din nou, încleștându-mi maxilarele.
          - Păpușă urâtă, a repetat, buzele arcuindu-i-se într-un zâmbet inocent.
          A luat foarfeca și i-a înfipt-o păpușii în cap, începând să taie de jur imprejurul ochiului stâng. Încă zâmbind, l-a decupat tacticos și pe cel drept, apoi a aruncat capul lui Lily în direcția mea, privindu-mă triumfător.
          - Păpușă frumoasă.
          Am înghițit saliva cleioasă ce mi se adunase sub limbă, simțind cum mi se lipește de cerul gurii. Ochii mă usturau, ca de fiecare dată cand voiam să plâng, și mâinile îmi tremurau. Le-am strâns în pumni mici și i-am zâmbit, la rândul meu, lui Christopher.
          - Da, am îngânat. Păpușă frumoasă.

          - Ai grijă ce faci, aud mormăitul jenat al blondului și mă las trasă afară de tipul care m-a făcut de râs.
          Mergem un timp în tăcere, după care cotim la dreapta și, după alți câțiva metri parcurși, începem să urcăm niște trepte. Și, deși am știut mereu că nenorocitul ăsta de ospiciu are trei etaje, niciodată n-am ajuns până la ultimul. Imediat ce pășim pe holul celui de-al treilea nivel, am impresia că sunt într-o cu totul altă lume. Pereții, deși albi, sunt presărați cu tablouri ce înfățișează natura moartă surprinsă din nenumărate unghiuri. Ușile de termopan au fost înlocuite de unele din lemn, cu tot felul de modele și clanțe metalice, cu balamale cât pumnul meu de mari. Ne oprim în dreptul celei de-a doua uși, pe care bărbatul o deschide, lăsându-mă să observ simplitatea cu care este decorată și canapeaua din centru, încadrată de două fotolii micuțe. Pe măsuța de cafea se odihnesc două cești de porțelan, a căror culoare sidefie este accentuată de lumina ce pătrunde prin fereastra mare de pe peretele opus. Sunt trasă mai departe, pe un vestibul îngust în capătul căruia bănuiesc că se află baia, în spatele unei alte uși, de data aceasta cu o arhitectură ceva mai simplistă.
          Presupunerea îmi este confirmată, însă sunt luată pe neașteptate, căci individul mă împinge înăuntru și pleacă, lăsându-mă singură. Fără un alt cuvânt, mă surprind admirând eleganța băii și totodată măreția tuturor obiectelor de-aici. Îmi întorc privirea spre oglindă și-mi privesc imaginea ce pare atât de mică și neajutorată. Pentru prima dată îmi privesc brațele și cicatricile adânci care-mi brăzdează pielea. Departe de a fi frumoasă, priveliștea nu-mi provoacă însă vreun sentiment de repulsie. Doar ceva ce seamănă a resemnare. Îmi ating vânătaia superficială de la baza gâtului și-mi amintesc de impactul neașteptat cu marginea patului de acum câteva zile, care aproape că mi-a tăiat respirația. Observ apoi pata sângerie, mult mai mare decât mi-aș fi imaginat-o, de pe spatele cămășii de noapte cu care sunt îmbrăcată. Plescăi din buze, vădit mulțumită de imaginea neglijentă pe care am reușit să mi-o creez. Auzind glasul bărbatului, mă întorc către ușă și mă îndrept către el. Îl văd ținând în mână o cămașă gri fără câțiva nasturi, o pereche de chiloți și un tampon, moment în care pufnesc mai mult amuzată decât iritată de întreaga situație.
          - Te urăsc.
          - Nici măcar nu mă cunoști, replică pe un ton ușor ofensat.
          - Știu că te cheamă Leon. Și că ești al naibii de sexi.
          - Hm, spune gânditor, după care zâmbește, mulțumit parcă de răspuns.
          Pășește în baie și se apropie de mine, dominându-mă cu înălțimea sa. Îmi prinde încheietura și mă strânge, ca pentru a-mi dovedi că el deține controlul, apoi mă împinge pe blatul din marmură de care m-am sprijinit până acum. Își apropie chipul de al meu și începe să-și frece nasul de pielea gâtului, coborând spre claviculele proeminente pe care le sărută scurt, de câteva ori. Continuă să-mi dezmierde pielea, până când materialul alb alunecă de pe unul dintre umeri, fapt de care profită imediat. Înghit în sec și-mi spun că am înnebunit.
          - Doar de-aia te afli aici, mormăie mușcându-mă ușor de umăr în timp ce încearcă să se descotorosească de restul materialului alb.
          Revine apoi asupra claviculei pe care-o mai sărută de câteva ori, după care își fixează privirea într-a mea, observându-mi reacțiile cu atenție. Mă fâstâcesc o clipă, însă decid că e cazul să-l înfrunt, așa că-l privesc direct în ochi, mușcându-mi obrazul pe interior. Aparent, reacția mea îl amuză, însă, păstrându-și mina serioasă, începe să-mi vorbească:
          - Din câte-am înțeles, ești aici de mai bine de doi ani. Ți-ai ucis familia sau ceva de genul ăsta.
          Nu, serios. Aproape că-mi dau o palmă mentală.
          - Da, sunt un personaj tare periculos, chicotesc domol. Tu însă pari să n-ai o problemă cu asta, îi spun, privindu-l circumspect. Apropo, de unde ai ăsta? îl întreb arătându-i tamponul pe care-l țineam în mână. Că mă-ndoiesc că vreunul din voi patru are nevoie de-așa ceva.
          - M-a pus nevastă-mea să-i cumpăr azi un pachet, spune cu o voce brusc obosită.
          Decid să nu comentez și mă întorc asupra reflexiei mele din oglindă, neștiind dacă e cazul sau nu să îi spun să iasă din baie.
          - Te-aștept afară, mă duc să fumez.
          Nu îi răspund, ci continui să îmi privesc imaginea în oglindă. Exceptând, poate, urmele de pe brațe, arăt cât se poate de normal. Cu părul șaten nu foarte lung și niște ochi de un căprui închis, niciunul din aspectele mele fizice nu poate fi descris drept ceva remarcabil. Atât de enervant de comun.

          - Bieții oameni, să aibă așa o povară pe cap, comentă bătrâna pipăind o roșie coaptă.
          - Băiatul e autist? veni întrebarea, pe un ton mult prea strident.
          - Șșș, vorbește mai încet, se răsti doamna G, vecina familiei Boleyn. Privi împrejur, apoi continuă: într-adevăr. Și-am auzit că una din surorile mamei e schizofrenică. Într-o zi au găsit-o pe banca din parc, cu pelerină de ploaie și umbrela deschisă.
          - Ei și? Pe-aici plouă mereu.
          - Era desculță și spunea că numai așa avea s-o recunoască Richard.
          - Cine?
          - Soțul ei. A murit acum zece ani.
          Pe chipul prietenei doamnei G se așternu o expresie consternată.
          - Și fata?
          - E cât se poate de normală. Banală chiar.
          - O spui de parcă ar fi un lucru rău.
          - Păi nu, însă într-o familie ca asta, normalitatea e ceva ciudat.

          După un duș lung, mă înfășor într-unul din prosoapele întinse pe o bară din inox și mă privesc încă o dată în oglindă, încercând un zâmbet. Ca de fiecare dată însă, nu îmi iese, așa că renunț la ideea de a părea cât de cât draguță și încep să mă îmbrac, încheind toți nasturii cămășii. Mă rog, toți nasturii existenți ai cămășii. Îmi usuc părul cât de bine pot, după care îl las liber pe spate și ies din baie, nu înainte de a lua micul obiect personal din suportul de periuțe. Îl văd pe Leon stând pe canapea și fumând o țigară în timp ce țintește cu privirea un punct invizibil de pe perete. Mă apropii silențios de el și-i cuprind gâtul cu brațele, dându-i o sărutare scurtă pe obraz.
          - Miroși frumos, îmi spune, vrând să se întoarcă spre mine.
          - Da, m-am spălat cu șamponul tău, îi întorc replica și-i mai dau o sărutare scurtă, de data aceasta în colțul gurii.
          Îmi zâmbește superior, apoi îmi prinde una din urechi cu dinții și mă trage mai aproape de el. Încă despărțiți de speteaza canapelei, mă foiesc puțin până ce găsesc o poziție mai confortabilă și-l ademenesc spre mine. Ridică din sprâncene, dar se apropie și-mi sărută buzele scurt, după care se năpustește asupra gâtului cu o forță aproape animalică. Inspir adânc și-mi las mâna să-mi alunece de-a lungul beregatei sale și, când simt pulsul crescând al carotidei, apăs pe ea lama cuțitașului cu mâner din lemn lăcuit și trag cu putere într-o parte, depărtându-mă totodată de trupul stăpânit acum de convulsii al bărbatului. Îl aud horcăind de câteva ori, însă liniștea se așterne din nou, iar eu mă duc în fața canapelei, pentru a-i inspecta rana. De data asta a ieșit ceva mai subțire, îmi spun, imagini demult îngropate în subconștient ieșind la suprafață.

          - Triplă omucidere, se auzi vocea polițistului prin stație. Avem nevoie de trei saci.
          - Încă n-ați găsit arma crimei?
          - Nu, însă bănuim că este ceva care nu taie prea bine.
          - Adică?
          - Rănile nu sunt curate, iar pielea dimprejur pare mai degrabă jupuită. S-a chinuit ceva până să ajungă la jugulară.
          - În orice caz, puștiul arată cel mai rău, zise un al patrulea polițist, apărând de după colțul casei. I-a scos amândoi ochii.
          - Mă-ntreb dacă e bolnavă sau ceva. La cap adică.
          - Sănătoasă sigur nu e.

          Pufnesc zgomotos și mă duc iar în baie, de data aceasta ca să mă spăl pe mâini. După ce până și ultima picătură de sânge e îndepărtată, mă șterg pe prosopul lăsat la voia întâmplării pe blatul din marmură și-mi privesc reflexia în oglindă. Ei, ăsta da zâmbet, îmi spun mulțumită, apoi mă îndrept către măsuța de cafea pe care Leon și-a lăsat pachetul de țigări și-mi aprind una, înghițind cu nesaț fumul înecăcios cu care nu mai sunt obișnuită. Mă întreb cât o să le ia până să mă găsească.