"Coboară-te, zeiță" îi șopti din nou același glas dintotdeauna, dar parcă de fiecare dată mai intens, mai grav, mai mândru. Simți în ceafa-i goală un suflu cald, iar pielea i se zbârli pe dată, dorind parcă să alerge după el. Mătasea albă a perdelei îi atinse umărul golaș, împinsă de o adiere rece, nocturnă. Se întoarse, deschise larg fereastra și privi spre lună. Ca niciodată, lumina ei gălbuie devoala o figură aspră, ștearsă, doar pentru ea.  Vocea îi repetă porunca, îndepărtându-se parcă, revenind apoi cu mult mai violentă, țipând aproape. Tonul nestatornic îi mângâia simțurile, îi făcea corpul, dezgolit de orice impuritate materială, să tremure.
        "Vino iar, zeiță" îl auzi din nou grăind suav și senzual. Cuprinsă de o înflăcărare cunoscută, se lăsă, așa cum era, să alunece afară pe fereastră, susținută de materialul perdelei până aproape de pământ, sărind apoi pe creanga nucului de dedesubt. Coborî pe iarbă, cu tălpile goale, iar spinul unui trandafir, desprins de tulpina florii, îi străpunse pielea călcâiului. Îl scoase rapid.  Nu o durea, dar mirosul de sânge o făcu să tremure. Rupse o floare, îi curăță cei câțiva spini ce îi avea și și-o puse în părul bălai, peste ureche. Trecu prin grădină, apropiindu-se de lacul din spatele casei. Luna se reflecta în apă, răspândindu-și razele alb-gălbui împrejur. Sări fără ezitare, înotând până la malul opus, cu mici pauze de respiro. Distanța era mare. Picioarele-i subțiri băteau vârtos apa lacului, buclele unduindu-i-se cu fiecare mișcare.
        Privind-o, cu trandafirul roșu între buzele-i cărnoase, cu trupul de sirenă, i se părea a fi de o grație supraumană. Îi șopti din nou, la fel de voluptuos, să vină. Ea tremura, pielea îi ardea de dorință, cu o patimă necunoscută, la auzul vocii lui. Ieși din apă, veșnic privită de ochii lui holbați. Urmă cărarea prăfuită până la scările de piatră, pe care le urcă domol. În vârful dealului, pământul era acoperit de iarbă moale, cu firul scurt, de un verde închis. Coloanele de piatră conturau un peisaj paradisiac, lacul de dedesubt, de lângă marginea prăpastiei, completându-l. Câțiva copaci își fluturau frunzele, prinse într-un dans ludic cu briza caldă, de vară.
        Se apropie de el, cuprinzându-i ceafa într-o strânsoare slabă, caldă. Îi sărută pielea golașă, iar el se întoarse, contemplând-o în plenitudinea ei feminină. Îi mângâie părul bălai, aruncându-i trandafirul ce-l avea după ureche, mârâind. Ochii îi deveniră gălbui, iar mușchii i se încordară. Ea îi cuprinse obrajii cu mâinile, își lipi fruntea de a lui și îi șopti un "șșșt" prelung, însoțit de un zâmbet gingaș. Palmele îi coborâră mai jos pe corpul lui, pe umeri și pe piept, ajungând la abdomenul unui adonis demn de venerarea ei. Își lăsă capul pe umărul lui, privind undeva în spate, spre nicăieri, apoi închise ochii. El o strânse în brațe, plimbându-și mâinile pe spatele ei, savurându-i mireasma pielii, a părului, a finței ei întregi.
        - Nu poți sta mult aici. Mâine vor veni după mine, îi spuse cu o tristețe ascunsă, având încă brațele în jurul trupului ei.
        - Știu...dar nu te voi lăsa singur. Ai nevoie de mine...și eu de tine.
        - Mai mult ca niciodată, îi răspunse.
        Îi cuprinse buzele într-o sărutare avidă, își lipi trupul de al ei, aproape săltând-o de pe pământ, iar ea, îmbrățișându-i gâtul cu brațele, își încolăci picioarele în jurul taliei lui. O duse până lângă apă, pe marginea stâncii, și o lăsă jos. Îi zâmbi, iar ea, vizibil speriată, se holbă cu ochii mari, albaștri la el. Îi cuprinse talia, punându-i brațul stâng peste umărul lui și îi șopti aproape de ureche: "Nu-ți fie frică". Sări, cu tot cu ea, în apa caldă.  Lacul, de o adâncime considerabilă, oglindea în el lumina lunii. Trupurile lor străluceau, al lui parcă mai puternic, unduindu-se prinse valuri, ude și goale. Înotară până sub marginea opusă a stâncii, unde, ascunsă în întuneric, o deschizătură în perete dezvăluia o lagună îngustă, subterană, ca o peșteră, slab luminată de lună. O ridică pe insulița de piatră din mijlocul apei, lungă și îngustă, și se sui și el. Se lungi pe spate, iar ea își puse capul pe umărul lui, cuprinzându-i corpul cu o mână și cu ambele picioare. Ochii lui abia dacă se depărtau vreo doi centimetri de ai ei, iar buzele le erau aproape împerecheate. Vru să-i pună o întrebare, dar el a întrerupt-o:
        - E ultima noastră noapte împreună, doar noi contăm.
        - Tocmai de-asta vreau să știu. De-atâtea luni mă chemi aici și ne iubim...iar eu nu știu nimic despre tine, decât ce e deja evident.
        - Nu pot schimba ceea ce sunt – și oftă.
        Îi mângâie obrazul palid, ciufulindu-i părul negru și îi sărută buzele roșii. Ochii lui deveniră iarăși negri, neatinși de lumina lunii. Fata își puse mâna pe pieptul lui, mângâindu-l, și-i spuse:
        - M-am îndrăgostit de tine exact așa cum ești, diferit. Vreau doar să știu ce se întâmplă cu tine, să te cunosc mai bine, să prevăd ce va fi cu noi amândoi. Ce va fi mâine sau dacă va exista un mâine...
        - Mâine e lună plină, îi răspunse. Luna mă transformă...în ceva oribil – ea își holbă ochii, neputandu-și-l imagina altfel decât acum, splendid și cald; așa îl văzu și atunci, deși el nu știa – M-au descoperit și trebuie să fug – apoi, văzându-i ochii întrebători, acceleră ritmul vorbelor – Nu am loc nici printre ai mei, cum aș putea să te expun pe tine la asemenea pericole? Ei mă urăsc, mă vor mort.
        - Cine? îl întrebă ea speriată.
        Nu-i răspunse, doar își puse capul lângă al ei, sărutând-o pe creștet. Ea îl privi din nou, dar ochii lui nu spuneau nimic, ardeau doar de dorință. Îi mângâie părul, dându-i-l la o parte de pe umeri și spate și începu să o sărute, iar ea se lăsă dezmierdată. Râse când îi simți buzele pe lobul urechii și îl auzi șoptindu-i cald, avid "zeiță...". Săriră în apă, înotând înapoi spre mal, urcând pe dealul înconjurat de coloane și arcade de piatră. Luna îl făcea să pară ireal, conturându-i formele masculine într-o lumină alb-gălbuie, mușchii atât de încordați. Lumina  ei bătea puternic, dar nu era completă încă. Știa că atunci când va fi, perfecțiunea lui va atinge limite superioare, care, deși diferite, îi dădeau fiori. Nu putea înțelege cum de nu o lăsa să vadă asta. Ochii lui erau la fel de cuprinzători, deși de o culoare diferită. Uneori, metamorfoza nu te schimbă, ci îți amplifică frumusețea interioară, iar el, credea ea, era sublim.
        Aceleași sentimente o stăpâneau și seara următoare, când, deși el îi interzisese, se strecură afară din casă, înotând până la stâncă. Nu putea folosi aceleași scări obișnuite, așa că ieși din apă la vreo sută de metri distanță și, ocolind dealul, îl urcă din partea opusă, cu mult mai abruptă. Încerca să ignore urletele asurzitoare ce veneau din toate părțile, străpungând liniștea sepulcrală. Se ascunse în spatele unei coloane, trăgând cu ochiul în mijlocul dealului, luminat de lumina lunii pline în toată splendoarea lui.  Era gol. Se uită împrejur, căutându-l și se sperie când simți în spatele ei o împungătură, ca de taur, dar se calmă când îi auzi mârâitul. Se întoarse spre el, lăsându-se în genunchi în fața lui. Îl privi în ochii acum de un galben intens și îi zâmbi, mângâindu-i blana neagră. El continua să mârâie, dar nu i se părea periculos deloc.
        - Te iubesc atât de mult... Știu că nu vrei să fiu aici, dar nu pot să te las. Eu vreau doar – își înnăbuși un suspin – Nu pleca! îl imploră cu ochii în lacrimi.
        Îl strânse în brațe, iar el își puse o labă pe spatele ei, lăsându-și botul cufundat în mireasma părului ei. Se stăpânea cu greu, dar nu putea să o rănească, nu și-ar fi iertat-o niciodată. Sângele îi fierbea și nu-și putea controla mârâitul, dar ea părea calmă, nu-i era teamă de el. O îndepărtă, împingând-o cu botul și dându-se doi pași mai în spate. Ea îi vorbea continuu, chestionându-l și implorându-l înlăcrimată să nu o lase, dar nu o putea auzi. Tropăitul, gâfâielile și urletele ce le auzeau din depărtare îi acaparau toată atenția. Mai aproape...și mai aproape. Nu mai aveau mult și ajungeau aici.
        Se întoarse spre ea, țintuită în același loc, cu ochii la el. Lacrimile îi udară șuvițele din față și decolteul. Picioarele îi erau goale, atât de gingase, iar coapsele ei fine și șoldurile pline parcă stăteau să iasă prin materialul îmbrăcăminții, dornice să fie mângâiate de el. Își întoarse capul într-o parte, spre pământ, mârâind ușor. Trebuia să plece, nu să o contemple până la moartea unuia dintre ei. Dar ea era mai rebelă ca oricând, gata să se arunce în ghearele lor pentru el.
        - Ia-mă cu tine, te rog! îl imploră din nou, apropiindu-se de el și înghenunchind.
        El se dădu înapoi, scuturându-și capul gigant în semn de negare. Fata își scoase lănțișorul de la gât și i-l puse lui. Era o bijuterie superbă, credea el, cu un pandantiv în forma unui trandafir argintiu. Se duse lângă marginea stâncii, privind spre apă. Distanța era mare, dar ziua trecută supraviețuiseră. O putea face și acum. Ea se apropie de el, mângâindu-i gâtul blânos. Încercă să se împotrivească, dar focul din inimă ardea prea tare. Îi dezmierdă ceafa cu botul, dar împietri când auzi un urlet de undeva din spatele copacilor, după coloane. Fără să se gândească, o împinse spre lac. Căzu în apă, dar ieși rapid la suprafață, îndreptându-se spre peretele de piatră, în întuneric, pentru a se ascunde. Ultimul lucru pe care fata îl auzi fu o larmă ce zdruncină văzduhul, mai multe urlete acoperindu-se unul pe altul. Știa că veniseră și poate, dar spera că nu, îl capturaseră.
 
 
        - De ce nu au fugit împreună, mami?
        Femeia închise cartea și, mângâindu-i părul, îi spuse fetiței, cu o melancolie ușor lizibilă în ochii ei albaștri:
        - Erao iubire imposibilă, draga mea. El, un lup sălbatic, iar ea, o fată mult prea crudă pentru a înfrunta viața lui. Cel puțin, asta credea el.
        - L-a mai văzut vreodată?
        - Peste câțiva ani, undeva pe o plajă. L-a recunoscut imediat, deși se aflau la o distanță mare unul de altul. Nu era lună plină, el era în forma lui umană, atât de perfect pentru ea – și oftă – S-au iubit încă o dată, sentimentele le erau incă profunde, dar...
        - S-au sărutat? întrebă fetița entuziasmată.
        - Da, îi răspunse râzând. Dar ea era deja căsătorită cu un om bun...normal. Și-a dat seama, în timpul ăsta, că nu ar fi putut trăi între extremele iubirii și ale războiului. El era într-o luptă continuă, iar ea nu știa să lupte.
        - O sa mai scrii și alte povești ca asta, mami?
        - Nicio poveste nu e la fel ca alta. Să ții minte, draga mea!
        Fetița aprobă zâmbind și mângâie părul blond al mamei sale, rugând-o să-i mai spună povestea încă o dată...


P.S.: Acest one-shot, de un singur capitol, i-l dedic lui Jigoku, cea care m-a inspirat sa-l scriu. Imaginea creatiei ii apartine ei, iar aceasta a fost muza mea pentru aceasta poveste. :)

Bună! Vin și eu pe aici cu multă întârziere. Ți-am citit one shot-ul de vreo trei ori pe telefon dar n-am avut timp cu școala asta și temele să mai și comentez. A fost mirific, totul. Încă mai sunt în starea aia de melancolie Dar sfârșitul a fost așa de trist. Ești una ditre puținele scriitoare preferate de mine. Să mai scri și alte one shot-uri, ai o groază de talent. Te-am pupăcit , bye