Departe de Soare[+16]

Ca sa fiu sincera e un fic mai mult sau mai putin romantic. Povestea de dragoste incepe mai tarziu, iar pe cei care cauta doar asa ceva ii sfatuiesc nici sa nu-l citeasca. E un fic-drama despre o fata singuratica, traumatizata si (oarecum) psihopata si eforturile ei de a ajunge la normalitate. Dragostea o sa o faca in final sa reuseasca, dar pana sa o descopere va trebui sa aiba curaj si vointa.
Nu garantez ca va placea oricui. E o idee pe care am dezvoltat-o cu drag, iar modul de descriere e ceva nou pentru mine.
Eu sper, totusi, ca va va captiva :D

*Departe de Soare*

Capitolul I

Cerul de azi e mai curat ca niciodata. Lumina risipita de-a lungul orizontului se pierde in albastrul nediluat. Nu e nici un nor azi si parca in toata perfectiunea asta e ceva ireal. Soarele pare mai indepartat, ca si cum ar fi inghitit de neantul zarilor.
Pentru o zi de toamna e prea cald. In clasa pluteste un aer sufocant de parfum si plictiseala. Mai sunt doar cinci minute de tortura, imi repetam in mintea mea. Mai sunt doar cinci minute. Apoi vor fi patru. Limbile ceasului se misca greu, ofticandu-ma la culme. Aerul asta ma distruge. Cred ca am o criza. De ce nu am stat acasa azi? E prea cald. Domnul Conan inca vorbeste despre razboi si are o figura foarte preocupata. Isi tine ochelarii grosi la jumatatea nasului si mainile impreunate la piept, probabil pentru a ne intimida. Jalnic. Oare cei din razboi erau la fel de chinuiti ca mine in momentul asta? Ma tot gandesc la patul de acasa care sigur ma asteapta asa imbracata sa il imbratisez. Sunt atat de dependenta de singuratate. Toti necunoscutii astia pe care trebuie sa ii vad in fiecare zi au devenit tortura mea. Mi-ar placea atat de mult sa intre cineva pe usa acum si sa spuna ca vor arde cu totii din cauza unui incendiu. M-as bucura asa de tare sa ii vad suferind pe toti, ca-mi simt inima exaltata cand ma gandesc la asta. Vreau sa le vad fetele antipatice disperate de durere, sa am placerea revigoranta a tipetelor lor, sa stiu ca or sa moara fara sa mai apuce sa trancane despre ce pantofi si-a luat Madi. La naiba! Urasc pantofii lui Madi!

Mai sunt trei minute si nu rezist. Vreau acasa. Sara inca vorbeste despre blestematii aia de pantofi in spatele meu. Buzele ei asimetrice si prea mari se misca încontinuu si ma scot din minti. M-am intors la privitul ceasului si am injurat incet. La naiba cu pantofii lui Madi! Ce e asa impresionant la niste platforme uriase albastre si cu o talpa ce se vrea a fi din piele?! Puteai sa o spanzuri pe Madi direct din ei. Gandul asta imi lasa un zambet amar pe fata. M-am intors si nu am putut rezista tentatiei. Criza era aproape. Am injurat-o ragusit pe Sara, apoi pe Madi si, inainte ca vreo una din ele sa poata reactiona, am injurat nenorocitii aia de pantofi din toata inima.
Se suna. Mi-am luat ghiozdanul pe umar inaintea tuturor si am iesit din clasa fara sa-l privesc pe domnul Conan care nu terminase nici acum palavrageala lui stupida. Nu mai puteam astepta. Criza asta e de necontrolat. Am lasat rucsacul in masina si am luat-o la fuga prin padure pana mi-am simtit plamanii goliti complet de aer. M-am prabusit pe frunzele moarte de la baza unui stejar si simteam un delir asemanator lesinului. Era minunat. Soarele din spatele crengilor parea mai departe ca niciodata.

Alta zi, alta tortura! Nu se mai termina! M-am trezit dupa doua ore prin care nu stiu cum am trecut ca sunt in clasa cu doamna Pann, care indruga cuvinte de mila pentru „ bietii copii muritori de foame din tarile sub-dezvoltate”. Vreau sa mor! Nici macar nu imi dau seama cand au trecut douazeci si patru de ore ca sa fiu nevoita sa indur iar chinurile astea. Si e abia ora 3! La naiba! Am lasat camera mai vraiste decat de obicei dupa ce m-am invartit zece minute sa ma imbrac. Nici macar nu am apucat sa fac dus. Am ajuns la ora unsprezece dimineata acasa din padure. Ar fi trebuit sa raman acolo decat sa ma torturez singura aici. Oare am devenit si masochista? Gandul asta imi da niste fiori groaznici.
Stomacul mi-e prea gol ca sa ma mai lase sa gandesc. Nu am mai mancat nimic de trei zile pentru ca nu mai simt nici atata nevoie. Capul imi este enervant de ametit de la foame. Parca am inceput sa am vedenii. Parca o vad pe doamna Pann indreptandu-se spre mine cu mutra ei de catel ingrijorat si miscandu-si buzele in incercarea patetica de a-mi capta atentia. Prea tarziu. Nu sunt in stare sa ma concentrez la mine, dar sa ma obosesc sa o ascult pe ea. Femeia asta si existenta ei daunatoare incep sa ma scoata din minti. Nu aud nimic din ce spune. Isi pune mana plina cu inele grele pe umarul meu si isi apleaca ochii caprui asupra chipului meu contorsionat. Atingerea ei parca imi sfasia pielea si, pe moment, nu am stiut cum sa reactionez.

Stateam si ma uitam revoltata la ciudata asta. Ce a apucat-o?! I-am smuls mana de pe mine si m-am ridicat. Toate privirile celor din jur ma analizau incruntati: unii cu dezgust, altii cu interes. Ce naiba am facut?! Doamna Pann se datuse in spate si continua sa ma priveasca. M-am aplecat sa-mi iau ghiozdanul distrasa si mahnita, cand am vazut cauza necazurilor: erau cateva picaturi de sange pe banca si pe pantalonii mei decolorati de vreme. Am inchis ochii suspinand si mi-am dat camasa jos. In cateva minute eram in curtea scolii singura, rezemata de un zid, cu ghiozdanul pe umar si cu mainile tinand camasa facuta ghemotoc la nas. La naiba! Era a doua oara saptamana asta cand mi se intampla. Si a mai trebuit sa suport atentia idiotilor alora! Jalnic! Sunt jalnica! Cand ajung acasa, am sa ma spanzur in sfarsit!

Camasa a oprit hemoragia aia nenorocita si, fara alte ganduri sinucigase, am inceput sa imi tarasc picioarele spre casa, injurand furioasa ca nu am masina. La cat de bine imi merge zilele astea, am reusit sa fac si pana ieri. La naiba cu asta! A inceput sa ploua, iar eu ma simt mai revigorata. Sunt uda leoarca, dar e atat de placut sa iti tremure fiecare centimetru al corpului. Am pasit ca o stafie pe pragul casei. Era liniste. Parterul si etajul erau cufundate in intuneric, senzatia de abandon plutind in aer asemeni unei molii. M-am prabusit inghetata pe canapeaua din sufragerie. Draperiile sunt mereu trase si aproape toata casa e in bezna. Parca ar fi o casa parasita, iar eu fantoma care nu are liniste.

Ma uitam ca o nebuna in gol: oare cand am decazut atat de mult..? Bineinteles ca totul a inceput in noaptea blestemata in care ai mei au facut accidentul de masina si au pierit. Au trecut cinci luni de atunci si nu s-a schimbat nimic in inima mea. De fapt, parca nici nu mai am una. Sunt o carapace plina de amaraciune, izolata si dispretuita de cei asemenea mie, dar obligata sa traiesc in prefacatoria unei societati asa-zis solidare. Oamenii sunt dezgustatori indiferent cate fapte bune fac. In spatele bunavointei si rabdarii se afla minciuna si interesul. Banii, puterea, influenta, rangul de superioritate sunt cele mai importante in viata pentru un om. Dupa ele urmeaza rahaturile pe care si le baga singuri pe gat, precum dragostea, mila, generozitatea, cinstea etc. Sa-mi arate cineva un om care s-a nascut cu scopul de a deveni un sarac indragostit si corect! Omenirea chiar e dezgustatoare…

M-am ridicat greu si am mers la baie. „Dezbraca-te, fa dus, imbraca-te. Dezbraca-te, fa dus, imbraca-te” imi repetam plictisita. Imi era atat de lene si ma simteam asa de obosita, incat nu am crezut ca voi reusi, dar sa-ti captezi atentia pe lucruri uzuale poate fi relaxant. Dupa cateva minute miroseam mult mai bine. Acum va veni partea cea mai grea: trebuie sa mananc, iar asta nu o sa fie usor. Avand in vedere ca in frigider nu mai exista mancare de mult timp, va trebui sa merg la magazin, sa cumpar ceva si sa mananc dupa ce ma intorc. La naiba cu nevoile omenesti!
In timp ce ma afundam in drumul intunecat al padurii, gandurile nu imi mai dateau pace:

„ Sa te simti singura intr-o lume plina de oameni e cu adevarat deprimant. Odata ce te cuprind astfel de sentimente e imposibil sa te intorci la cum erai inainte. Am uitat complet persoana pe care am lasat-o in urma doar ca sa ajung un monstru sadic de care se feresc toti. Cum poate viata sa fie atat de mizerabila? Imi amintesc ca in copilarie aveam o singura placere de care ma agatam cu disperarea mea de nestiutor. In fata casei exista un leagan din funii groase, cu o scandura neagra pe care te asezai. In fiecare zi insorita ma leganam fredonand acelasi cantec iar si iar, pana eram chemata in casa. Asa eram eu pe-atunci: mica, nestiutoare la ce se intampla in jurul meu si, cred ca in toata ignoranta mea, eram oarecum fericita.
Nu am avut niciodata o familie normala… Eram singurul copil al unor parinti roboti plini de indiferenta, genul carora nu prea le pasa ce se intampla cu tine atata timp cat esti sanatos fizic. Teodor si Carla, alias tata si mama, erau amandoi arhitecti pentru o firma destul de importanta, iar aceasta munca parea sa le acapareze tot timpul si interesul. Cu toate astea, in spatele singuratatii propriu-zise se afla macar linistea unui camin de forma ce iti oferea ideea de viata. De cand si acesta a disparut din peisaj si nu mai am nici multumirea de a sta in aceeasi casa cu alti oameni si de a comunica din cand in cand cu cineva, singuratatea a condus la disper, iar disperul la nebunie si probleme fizice de sanatate. Credeam ca in cele din urma aveam sa ma adaptez situatiei si sa ajung, daca nu la bunastare, macar la normalitate. Inca nu m-am obisnuit cu dezamagirea esecului acestor iluzii. Poate n-am s-o fac niciodata. Sunt constienta ca pana si speranta moare la un moment dat, dar daca cedez ultimul fir de ratiune care ma tine pe picioare, dupa ce am renuntat la putinele mele principii, probabil as fi gasita spanzurata in podul casei. Cred ca dupa cateva luni, cand vreun profesor sau postasul se va alarma de disparitia mea, caci spre rusinea mea, nu am prieteni. Pur si simplu nu sunt capabila sa imi fac.
Urasc tot ce tine de oameni, de la sentimente pana la obiceiuri. Nu inteleg rostul lor si faptul ca unii reusesc sa se minta ca sunt fericiti ma umple de invidie. Sunt un paria: incapabila sa imit o viata normala, sa am asteptari si dorinte in fiecare zi, sa vad ce e aia frumusete. Singurele bucurii pe care le mai simt sunt gandurile monstruoase legate de alte persoane. Ganduri nerealizabile din pacate… Din aceasta cauza nu pot sa ma refugiez in credinta si religie. As deveni o crestina fanatica si as gusta bucuroasa acele dulci nimicuri, daca as sti ca gasesc in ele linistea sufleteasca. << Dumnezeule! Dumnezeule! De ce m-ai parasit?>> il intreba David disperat pe Dumnezeu. Asta ma mai intreb si eu cateodata si, asemenea lui, nu primesc nici un raspuns.”

Am ajuns la magazin. Ramasesem fara tigari pentru ca in timpul monologului meu interior am golit pachetul. Magazinul era o casa veche cu stalpi de lemn ce tineau o mica prelungirea a acoperisului drept adapost. Sub el erau o masa si cateva scaune, iar in stanga acestora se afla un frigider pentru bauturi care facea un zgomot de se trezeau mortii. M-am uitat scarbita in jur si am constatat ca nu mai era nimeni, in-afara de mine si vanzatoare. Marta e o femeie grasa, ursuza, ce are constitutia unui barbat: picioare si maini groase, spate lat si un inceput de mustata ce pare sa existe dintotdeauna. Statea cu matura in mana la intrare, privindu-ma dispretuitor. Dupa cum banuiam, era in toane mai proaste ca de obicei. Poate din cauza zgomotului de la frigider sau „ poate are si ea fantezii cu ea atarnata de un pom si injunghiata in mod repetat cu o sulita asa cum am eu acum”, mi-am spus. La naiba cu Marta-vanzatoarea! Mi-am luat mutra plictisita si am urmat-o pana la tejghea. Nu aveam chef sa figurez o masa acasa. Eram gata sa rontai pe drumul de intoarcere cateva pungi de „ceva” , iar cand ajung sa reiau lenevitul pe canapea in intuneric. Am luat patru pungi de snacks-uri plus un pachet de tigari, realizand amuzata ca venisem mai mult pentru cel din urma.

La intoarcere am mancat o punga intreaga de chips-uri, caci, intr-adevar, foamea isi spunea cuvantul. Doar ce ma pregateam sa aprind o tigara, cand am avut senzatia stupida ca sunt urmarita.

*Sfarsit*

Asta a fost tot momentan. Sper ca v-a placut, iar urmatorul capitol apare dupa cateva comentarii. Daca nu vor exista, cred ca nu ar avea rost sa il continui.

Edit =3 Meow :3

FanFic inactiv.