Beatitudine artificială
Capitolul I       Se răsuci în pat, învelindu-se cu pătura groasă. Ochii i se pironiră pe tavanul alb şi plin de umbre. Încă şaizeci de secunde, iar destinul îi va fi schimbat. Va ajunge în Pandemoniu, va avea o căsuţă mică, plină de flori colorate, va lucra într-o bibliotecă mare şi va fi într-un final fericită. Tabloul deşi părea oarecum sec, o împlinea, o făcea să viseze la oameni blânzi şi buni, cu feţe zâmbitoare şi luminoase. Un zgomot slab o făcu să tresară, îşi roti privirea analizând paturile celorlate fete. Somnul, precum o ceaţă densă, învăluia încăperea. Se ridică în picioare şi se îndreptă spre fereastră. Trase perdeaua, iar după sticla aburită văzu şuviţele aurii. Buzele i se ridicară în mod involuntar, iar entuziasmul îi surescită fiecare fibră a corpului. Se urcă pe pervaz, deschise încet geamul şi fără să se gândească îşi dădu drumul, căzând în patru labe pe pământul jilav.
       - Jur, semeni atât de bine cu o pisică atunci când faci asta.
       Fata se ridică, îşi scutură cu graţie cămaşa de noapte şi în mod instantaneu se găsi prinsă într-o îmbrăţişare de urs. Îşi îcolăci braţele în jurul blondului şi îşi aşeză capul pe umărul acestuia. Aflându-se undeva pe la mjlocul lunii septembrie, un vânt rece o făcu să tremure uşor.
       Băiatul o trase de mână, iar ea îl urmă tăcută. Parcurseseră drumul acesta de mii de ori, era micul lor secret, locul în care se întâlniseră prima dată, vorbele erau deprisos, totul devenise un automatism. După exact o sută şaizeci de paşi se opriră, îi numărase în gând dându-şi seama că probabil era ultima dată când mai vedea micul lor fort.
       - E destul de ciudat. Probabil ar fi trebuit să spun asta din prima, dar îmi e destul de greu. Ştiu că tu eşti fericită că poţi să pleci şi da, ştiu că după o să ne reîntâlnim, dar chiar o să îmi fie dor de tine. Oricum, la mulţi ani! vocea răguşită îi suna spartă, iar mâinile îi căzură pe lângă corp.
       De data aceasta a fost rândul rozaliei să-şi cuprindă prietenul într-o strânsoare puternică dar călduroasă. Făcuse optsprezece ani, trebuia să părăsească giganticul orfelinat şi să se ducă să îşi creeze propriul viitor, dar asta nu o împiedica să simtă dorul singurei persoane pe care o considera drept întreaga ei familie.
       Se aşezară în două fotolii vechi, improvizate din nişte cârpe şi scaune furate din podul căminului. Fortul era de fapt o fostă magazie, abandonată şi revendicată de mai bine de şapte ani de cei doi copii. Pereţii din scândură erau acoperiţi de desene făcute stângaci, de poze sfăşiate din cine ştie ce reviste şi din pete de vopsea. Cu timpul reuşiseră să îşi procure o lampă cu gaz, o colecţie de cărţi şi chiar un casetofon bătrân, care mai mult cârâia decât să redea muzică.
       - Mâine nu am să te mai văd, nu?
       Clătină din cap, câteva şuviţe de păr atârnându-i inerte pe frunte. Anul trecut, când colega ei de cameră, TenTen făcuse vârsta majoratului, dispăruse fără urmă. Fusese dusă în capitală pentru a deveni profesoară de pian, aşa le spusese domnişoara Umya. Ea voia să devină biblitecară, mereu îi plăcuseră cărţile, cu mirosul lor dulce şi cu universurile paralele ascunse între paginile îngălbenite de timp.
       Citise mult aşa că ştia tot. Învăţase despre cel de al patrulea război mondial şi cum afectase acesta Japonia, înţelesese că supravieţuiseră foarte puţini şi că acestora le luase mult timp să reclădească o societate stabilă. Prin minte îi fulgeră imaginea lui Madara, suveranul noii Japonii. El era cel care divizase întraga ţară în două regiuni: Sanitarium, locul care îi fusese casă atât ei cât şi lui Naruto până acum, fiind centrul de educare al copiilor rămaşi orfani după catastrofă, şi Pandemoniu, locul în care toate visele se împlinesc, unde aleile sunt din sticlă, iar cireşii îşi împrăştie florile în vânt.
       Trecuseră aproape trei ore când cei doi se hotărâră să se întoarcă în camerele lor. Ei îi venea să plângă, încerca să memoreze într-un totul fizionomia băiatului, buclele aurii mai lungi decât ar fi trebuit şi ochii ca nişte bucăţi de cer. În faţa clădirii impunătoare se opriră pentru a îşi lua pentru ultima dată la revedere. Se strânseră în braţe apoi se despărţiră. Nu trebuiau să se comporte ca nişte copii, era doar un an, după puteau să se reîntâlnească şi să râdă din nou împreună. Oftă încet şi apoi se căţără iar în cameră. De ce nu puteau fi de aceeaşi vărstă? De ce ea trebuia să fie mai mare cu un an? Îi venea să râdă de multitudinea de întrebări puerile ce-i umpleau mintea. Se aşeză în pat şi în câteva minute adormi buştean.