Uitându-mă stingherit la acel ceva, înțeleg că mă cufund din ce în ce mai mult într-un abis de care am ajuns să mă atașez. Cu nimic de făcut sau de așteptat, ca o statuie stau parcă nemișcat, gândind doar pentru mine ce mulți probabil că deja au reușit să deslușească. Ce mă deranjează nu este mulțimea zgomotoasă, ci mintea mea neliniștită. Vâzând cele două linii paralele infinite, devin din ce în ce mai depresiv și lipsit de viață. Aș minți dacă aș spune că nu e așa.
        Acel abis nu e unul imaginar. Este chiar foarte real. Surprinzător, convenient nouă, oamenilor visători. Este mereu cu noi, însă niciodată nu-i dăm prea mare atenție. De ce ar trebui să-i dăm atenție? Pentru că nu e atât de rău pe cât pare. Uneori e liniștitor, alteori profund, dar cel mai adesea, este nostalgic. Obișnuim să ne aducem aminte de el numai în zilele rele, în momentele în care simțim că nimic nu mai contează și că totul este în zadar. Eram și eu așa odată.
        Într-un tablou lipsit de stridență, finit de marginile ramei și bătut în cui pe unul din pereții lumii, mă aflu eu într-o noapte a lui decembrie, scrijelit de crivățul nemilos de la marginea unui peron aglomerat. Întreaga natură dorea să evadeze din limitele propriei existenţe, să devină un singur monument al culorilor şi formelor nedefinite. Un colos singuratic, domnind peste întregul peisaj. Mulțimea ce mă înconjura ascundea priviri iscoditoare ce le simțeam câteodată în ceafă. Nu-mi păsa. Pentru mine, toată lumea era doar o piesă a decorului. 
        Subiectul fascinației mele mă liniștea. Îmi ridic ochii spre cerul înstelat şi îmi las privirea luminată de strălucirea lor. Nu puteam spune cât timp stătusem aşa, cu mintea rătăcindu-i printre astre, însă nu aveam nimic mai bun de făcut. Departe, o imagine pierdută dintr-o altă lume mi se arată într-o străfulgerare. Singur, într-o lume întunecată, stând într-un colţ de bancă şi scoţând nişte sunete nedesluşite, zac și mă afund tot mai mult într-o meditație copleșitoare. Într-un moment de neatenție, același gând obscur de o vreme încoace îmi bântuie mintea; de ce eu?
        Mă simțeam domol, gata să renunț. Simțeam cum mi-am pierdut sufletul odată cu ultima mea șansă de a mă reîntoarce. Unde? Acolo! Locul unde eu o întâlneam mereu, unde ea îmi zâmbea ca în prima zi când o văzusem, unde ne sărutam sub stejarul din spatele casei ei - unde ea se îndrăgostea din nou și din nou. Mă iubea mai mult decât îşi putea închipui vreodată, dar niciodată nu avea nevoie de cuvinte pentru a mi-o spune. Şi aşa simţeam şi eu. Legătura noastră devenise atât de puternică în ultimii ani, încât privirile şi zâmbetele spuneau mult mai mult decât toate cuvintele pe care le-am fi rostit.
        Acum, însă, sunt un om pustiit care cerșeste o a doua șansă. Nefăcând nimic, într-o stare de reverie, mă plâng Lui pentru eșecul meu. Cine este El? Nimeni altul decât cel care-l are sinonim pe soartă. De când am fost mic, am fost învățat că El este unul hotărât pentru fiecare dintre noi. Bunicul meu obișnuia să-mi spună că trebuie să fiu mereu „Omul potrivit la locul potrivit”. Îmi povestea cum nu conta cât de mult te agitai în marea majoritate a timpului dacă nu-ți era dat să se întâmple ceva.
        De asemnea, îmi spunea că sunt momente foarte scurte, chiar și de cinci minute, în care dacă nu profiți de tot ce dispui, acestea nu te vor afecta în mod pozitiv în viitor. În plus, credea că „este nevoie în mod special de deținerea unei picături de înțelepciune” în astfel de clipe cruciale. Dacă nu puteai fi deștept atunci, nu erai niciodată. Recunosc că am avut parte de astfel de ceasuri esențiale. Pe de altă parte, tatăl meu era de altă părere. Îmi zicea că „ce semeni, aia aduni” sau că „deficiența de talent se compensează prin multă muncă”. Bătrânul și tata nu se înțelegeau pe cât spera mama să o facă. Acum că stau și mă gândesc, mereu existau discuții pe astfel de teme.
        Tresar. Sunt trezit de impactul unui troller izbit de banca pe care moțăiam. Imaginea din fața ochilor este neclară şi simt cum lumea tremurândă șovăiește prin jurul meu în încercarea de a se încălzi. Fata vinovată se întoarce cu capul în jos, își cere scuze, apoi își continuă vertiginos de drum. Cât priveai cu ochii, o mare de oameni agitați spărgeau liniștea de dinaintea adormirii mele. Îmi ridic privirea către cer și observ cum niște nori acopereau acum astrele. După câteva clipe, o mică parte din măiastra lună se face vizibilă de după norul călător.
        Pe moment, nu-mi mai puteam aminti în detaliu ce am visat. După ce clipesc de câteva ori și îmi ciufulesc părul, mă ridic în capul oaselor și îmi trântesc rucsacul de spate, convins că vreau să plec de acolo. Mă îndrept alene pe holul peronului încercând să-mi amintesc ce am visat. Scene vagi îmi reapar în minte, însă nimic concret. Regretul mă apăsa atât de tare, încât m-am oprit. Îmi întorc privirea din nou către cer și meditez. De câte ori am făcut asta, nici nu mai știu. Eșecul m-a pândit întotdeauna și de multe ori chiar a reușit să mă prindă în colții lui ascuțiți. Faptul că în seara asta am pierdut trenul către acel loc al nostru, este dovada că El îmi râde în față.
        Acum, mai mult ca niciodată, cred că totul este predestinat. Eu că stau aici acum și îmi plâng de milă, tu că poate te-ai decis să mă asculți sau oamenii aceștia care stau și își așteaptă la rândul lor trenul. Totul a fost hotărât cu mult înainte de a se întâmpla. Sunt dezamăgit. Sunt dezamăgit nu la fel de mult pe faptul că am dat greș, cât sunt din cauza faptului că nu pot face nimic să schimb ceva. Orice! Indiferent că este un detaliu infim al vieții mele sau că este modul în care funcționează universul. 
        Mă dezechilibrez. Sunt impins din greșeală de o tânără domnișoară care pare a fi grăbită și care sfârșește pe gresia rece a holului. Ochii ei, atât de plini de viaţă, care păstrau mereu prima licărire a becului, ascundeau dezorientarea. Bănuiesc cum orientarea ei în spațiu lasă de dorit. Involuntar, afișez o expresie ce părea a fi surprinsă de evenimentul fortuit. Mă ofer să o ajut să se ridice, iar aceasta îmi apucă mâna ce mai apoi o strânge ferm pe a ei. Se ridică, după care îmi afișează un zâmbet larg, fermecător.
     - Îmi cer scuze! spune ea, apoi îmi dă drumul de la mână.
     - Nicio problemă! îi răspund în timp ce îi ridic geanta și i-o înmânez. Dacă nu sunt cam indiscret, vă pot ajuta cu ceva? Păreți nedumerită.
     - De fapt, chiar ați putea. Știți dacă trenul de ora 22:45 a plecat? Am întârziat și nu văd niciun tren în stație, spune aceasta tot cu același zâmbet neschimbat.
        Nu știam ce să-i zic. Am fost neatent în tot acel timp. Vreme de două ore am șezut pe o bancă nefiind atent la nimic în jurul meu, ignorându-mi și propria-mi amorțealaă ce mă incomoda. Brusc, îmi aduc aminte ce am visat. Totul este limpede. Un sentiment neplăcut îmi amărăște gura. Uitându-mă la această adolescentă, totul pare atât de simplu. Inocența zâmbetului ei dă împresia că stăpâna acestuia nu ar avea nicio grijă, deși acțiunile ei spuneau altceva. Îmi aduce aminte de mine azi, pe vremea când am ajuns la gară optimist că voi pleca azi spre iubita mea.

     - S-a întâmplat ceva? întreabă ea, de data asta cu un zâmbet mai restrâns.
Ce-i pot spune? Adevărul? Minciuni? Că nu știu? Mă simt nefolositor. Chiar patetic. Gândurile acestea îmi străfulgeră mintea și mi-o întunecă de groază. Ezit să mă uit fix în ochii ei. Aceasta îmi sesizează retragerea și îmi dă un mic ajutor.
     - Dacă nu sunt cam indiscretă, ce tren așteptați dumnevoastră? Poate vorbim de același tren, spune ea încrezătoare, parcă cu o urmă de sarcasm.
     - Trenul meu a plecat acum mult timp, doamnă, răspund eu cu o urmă de regret în glas. Trebuia să ajung la Brașov până acum, dar se pare că l-am pierdut.
     - Aceasta este și destinația trenului meu. Presupun că îl așteptați pe acesta...
     - Nu. Mi-am pierdut șansa. Biletul meu și-a terminat perioada de valabilitate acum două ore. Trenul dumneavoastră are, cel mai probabil, întârziere, îi răspund, iar cu un semn discret din cap, îi dau de înțeles că vreau să plec.
        Mă apucă de mijlocul antebrațului. Pupilele se dilată. Paşii încetară. Răsuflarea deveni mai lentă. Lumina becului era acum parcă mai comfortabilă, încât, după atâta timp petrecut singur în întuneric și ger, îi simţeam acum şi căldura. Alene, mă întorc, iar atunci când voiesc, îmi ridic privirea. Fata era acolo, ţinând în mână trollerul pe care îl scăpase cu puțin timp în urmă. La câteva momente după aceea, vocea ei se face auzită în holul aglomerat al gării.
     - Voiam să vă întreb dacă nu cumva ați putea lua alt tren, dar presupun că...
     - Nu mai sunt bilete, o întrerup eu, dezamăgit de amintirea eșecului meu.
        Ecoul vocii ei răsună în mintea mea. La fel ca susurul râului, aceasta suna la fel de liniștită ca întotdeauna. La fel. Timp de milioane de ani. Așa o percep eu. Alături, pe bancă se aşezară două doamne în vârstă. Vorbeau tare despre vremea de afară, cum că era mult mai frig decât se anunțase şi cum că prognozele de încălzire nu erau nimic altceva decât bazaconii. Nimicuri... Atâta ştiţi! Vorbeau despre nimicuri şi nu vedeau mai departe de ele... Viața e mai mult decât atât! Trebuie doar să vă lăsați orgoliul ce vă încătușează gura și să o lăsați să expire cele mai profunde idei pe care le-ați căpătat până atunci.
        Doi tineri înlănţuiţi într-o strânsă îmbrăţişare priveau peronul, pierduți într-o priveliște himerică. El dorea să-i vorbească, însă cuvintele băiatului se pierdură în sărutul pe care fata il pregătise cu mult înainte ca el să deschidă gura măcar. Buzele li se atinseră încet. O pală de vânt le răvăşi părul. Eram invidios pe ceea ce vedeam. Din cauza asta, nu mă puteam bucura pentru ei. 
        Lângă peron, puțin mai departe de noi, un bărbat înalt cu servietă şi îmbrăcat la costum, răcnea în telefonul mobil ceva legat de o sumă mare de bani. De îndată ce termină conversația telefonică, își scoate un pachet pe jumătate plin de țigări. La întâmplare, acesta își alege una, apoi își scoate o brichetă și o aprinde, astfel reușind să-i strice forma perfectă din fabricație. Trase o dată, adânc din foiţa rulată plină cu tutun şi închise ochii. Şi-i deschise exact când suflă fumul în sus. Şuvoiul se încolăci, la început sub forma unui glob închis la culoare, asemeni unui ornament de Crăciun care, uitat afară din cutie, se umpluse de praf. Apoi sfera se deschise, plutind liniștit în aer. În cele din urmă, o pală de vânt spulberă imaginea, iar fumul se împrăştie. Imaginea care mi se oferea mă făcea doar să mă gândesc...
        Exact ca fumul... Aşa se duc cu toţii. Apuci să-i mai vezi doar câteva clipe, apoi nu rămâi decât cu o amintire. Nici măcar nu poţi şti dacă a fost sau nu doar o iluzie... Negativismul nu încetează să-mi întunece gândurile. Cu toate acestea, să viseze este tot ce unui om nu i se poate lua. De asemenea, uneori este și singurul lucru pe care îl poate avea...
     - M-am gândit. Ce ar fi să mai încercați să vă schimbați biletele. Acestea au fost plătite, deci nu ar avea vreun motiv să nu vă ajute, îmi atrage ea atenția și mă trezește din reverie.
     - Nu are rost. V-am mai spus...
     - Haideți! spune tânăra și mă ia de mână, apoi mă trage după ea spre casa de bilete.
        Sunt confuz și uimit. Ce putea face ea și nu am putut eu cu două ore în urmă? Nu înțeleg. M-am enervat. Îmi smulg mâna din cea a fetei și o privesc încruntat.
     - Fără supărare, dar nu cred că ar trebui să interveniți. Va fi doar o pierdere de timp, atât pentru mine, cât și pentru dumneavoastră, îi spun eu pe un ton vizibil deranjat.
     - Anastasia, se prezintă aceasta și mă prinde pe mine complet nepregătit.
     - Anastasia, consider că ar trebui să îmi pot rezolva singur problemele. În momentul de față, nu mai are niciun rost, îi spun încercând să fiu cât mai diplomat.
    - Să vă bazați pe cineva sau să cereți ajutorul nu vă face automat dependent de acel ceva sau cineva. Acum veniți! Puteți lua următorul tren dacă ne grăbim, și spunând asta, mă ia din nou de mână și îmi dă acel avânt care mă face să alerg, îndreptându-mă spre cel mai apropiat ghișeu.
     - Bună seara! Prietenul meu a pierdut trenul de acum două ore cu destinația Brașov. Credeți că ați putea să îi înlocuiți biletul cu unul pentru cel care urmează să vină? se adresează ea de îndată ce o vede pe casieră.
     - Ne pare rău, dar nu mai sunt bilete. I-am spus și dumnealui încă de atunci că suntem în preajma săbătorilor și nu putem face nimic...
     - Știu. Îmi cer scuze pentru deranj, îi spun doamnei de la ghișeu, iar apoi mă adresez Anastasiei pe un ton mustrător. Vedeți? V-am zis că e o pierdere de timp!
     - Dacă nu lupți pentru ceea ce vrei, atunci să nu plângi pentru ceea ce ai pierdut. Dumneavoastră nu ați luptat încă, se răstește ea, apoi se întreaptă cu fața către casieră. Vă rog,  nu puteți să verificați dacă cineva și-a retras comanda online?
     - Dacă insistați, putem face o excepție.
        Rămân inert câteva clipe, timp în care sincronizez infomațiile pe care creierul meu le-a recepționat. Ce vrea să spună că nu am încercat? Am încercat! Nu s-a putut! Dar acum de ce a fost diferit? Este probabil doar imaginația mea. Așa este! Încă nu s-a rezolvat nimic. Nu pot să mă las aburit de vorbele acestei tinere și să mă aștept ca totul să fie în regulă.
     - Aveți noroc. Chiar a avut loc o cerere de anulare a utilizării biletului și de returnare a banilor. Vă puteți achiziționa biletul, însă nu în schimbul celui expirat.
     - Vedeți! V-am spus că nu ați încercat suficient! îmi spune aceasta zâmbind, satisfăcută de o posibilă mică victorie.
     - Tudor. Spuneți-mi Tudor.
     - Încântată!


        Într-un tablou acum viu colorat de pensula imaginației mele, îmi dau seama alături de ea de puterea unui om. La fel cum iubita mea m-a făcut să vin mai repede acasă, așa și ea m-a făcut să realizez că nu totul este predestinat. Nimic nu este bătut în cuie. Nici măcar ramele tabloul nu pot fini mulțimea de posibilități pe care omul le are atunci când se decide ce vrea și este hotărât să lupte pentru el. De fapt, lumea e atât de imprevizibilă, încât nu poți spune niciodată cu certitudine ce este dat să se întâmple și ce nu. Faptul că am întâlnit-o pe Anastasia a fost ceva întâmplător, dar adevărul e că înăuntrul meu chiar speram să se schimbe ceva. Voiam nespus de mult să ajung la ea. La Andreea.
        Acum îmi dau seama cât de patetici erau tata și bătrânul. Este ironic cum amândoi aveau dreptate și totuși niciunul nu a reușit să înțeleagă ceea ce eu am înțeles, ce-i drept, cu puțin ajutor. Bunica avea dreptate. Omul, cât trăiește, învață, însă tot prost moare. Este imposibil să știi tot ce se poate pe această lume. Chiar și așa, un lucru îmi este clar: uneori, lucrurile bune pot veni din ceva rău. Ea mi-a arătat asta. Mi-am dat seama și de altceva: de cele mai multe ori, frica este mai mare decât pericolul în sine. Și asta se aplică și în cazul meu.
     - Mai spuneți despre dumneavoastră.
     - Ce pot spune? Spre deosebire de tine, tot ceea ce știu eu este să visez. Nu am deloc putere să înfrunt impedimentele vieții. În apărarea mea, așa sunt oamenii.
     - Cred că este normal să avem dorințe. Dar când ceva ce noi ne dorim pare să fie de ne atins, majoritatea oamenilor preferă să stea în spate și să viseze. Obișnuiam să fie și eu unul din acei visători. Este drăguț să visezi, dar în realitate, nu este nicio diferență cu a renunța.