Sfârşit

SFÂRŞIT

I am empty, I am guilty and you are dead.

    Nu îmi amintesc de ce am plecat. Încerc să înţeleg de ce mi-a cerut să mă întorc şi de ce am făcut-o atât de târziu. Au trecut peste zece ani, pe nouă septembrie unsprezece, dar durerea este la fel de mare ca atunci, simt că toată întâmplarea zguduitoare s-a petrecut ieri, aseară, acum câteva ore, minute...secunde. Întotdeauna am acest sentiment, sunt conştientă că s-a desfăşurat acum mulţi ani, iar când realizez asta începe să alerge spre mine, cu mâinile întinse, pentru a mă asigura că nu am să uit niciodată cum i-am înşelat în mod voit, cu perfidie, încrederea. Şi se apropie, cu fiecare clipă, cât mai rapid, iar indicii temporali se schimbă. Anii se transformă în luni, lunile în săptămâni, săptămânile în zile şi aşa mai departe, până mă atinge cu adevărat şi retrăiesc nenorocirea.
    Aş minţi dacă aş spune că ştiu cum a...plecat, singurele detalii sunt zvonuri discutate cu falsă întristare, persoane a căror suferinţă este fadă şi exagerată. I-am urât până în măduva oaselor, nu pentru că au început să vorbească cu inepţie şi să judece ceva ce nu vor înţelege niciodată, ci pentru că au fost acolo în locul meu. Mă aştepa şi spera că voi reuşi să îi fiu alături când ultima suflare îi părăseşte corpul frumos. Era chipeş, într-adevăr, pentru mine reprezenta întreg universul, dar nu datorită înfăţişării. Iubeam interiorul pe care încerca necontenit să îl ascundă de ochii curioşi ai societăţii şi pe care mi l-a arătat, fără constrângere, când aveam cea mai multă nevoie de compasiune, când eram convinsă că nimeni nu e demn de încredere şi că trebuie să îmi păstrez poziţia defensivă cu fermitate, indiferent de situaţie. S-au scurs atâtea zile de la tragedie, că abia îi mai ştiu chipul de-atunci. Mă întreb cum ar fi arătat acum, dacă timpul i-ar fi pătat sau nu trăsăturile ferme, masculine şi le-ar fi transformat în unele tipice, care cuprind aventurile vieţii. Toate acestea sunt acele fărâmiţe pe care ţin cu stricteţe să le uit, bazându-mă pe uzata scuză, cum că viaţa merge înainte şi că ce nu te omoară, te face mai puternic. Dar cum poate moartea celei mai importante persoane să îţi tonifieze sufletul? Mi-aş putea exprima părerea ca fiind în concordanţă dacă acea fortificare se simţea ca o boală ce te măcina din interior, un cancer al minţii. Mi-am păstrat eticheta de vinovată până în prezent şi o voi strânge la piept chiar şi după ce sunt închisă între patru scânduri, în pământul răcoros, lângă sicriul lui.
    Aş fi putut încerca să scap de culpabilitate, pe cât puteam, însă amintirea lui nu se îndupleca. Mi-am impus odată să o fac, în seara în care băusem mai mult decât trebuie şi am zis "La dracului cu asta, nu o să te las să mă bântui toată viaţa!", dar mi-a luat mai puţin decât mă aşteptam să realizez că făceam o greşeală. Nu mai aveam nimic, atunci, decât urmele lăsate de trăirea ce a luat sfârşit. În primii ani mă întrebam dacă a fost real vreodată, fiindcă trecutul părea ireal de plăcut în comparaţie cu iadul în care îmi pierdeam zilele, una câte una, aşa că mi-a fost uşor să cred că mintea încerca doar să mă apere şi să dea naştere unui rai care nu se va lăsa nicicând atins. Am vrut să mă alătur preaiubitului meu trecut în nefiinţă, dar partea din el, rămasă în subconştient, îmi ţinea tot timpul predici şi mă ruga să nu fac vreo prostie, aşa cum îmi spunea înainte să moară. Da, ştia că va muri, dar eram prea încăpăţânată să accept, iar căinţa din cuvinte i-o percepeam sub forma unei glume deloc amuzantă.
    Sfârşesc prin a-ţi spune cum existenţa îi răzbună ultimele clipe, forţându-mă să revăd în detaliu în fiecare noapte, când pătrund în somnul profund. Locaţia se schimbă şi este întins undeva, pe jos, cu mâna întinsă spre zona în care stau imobilă şi învăluită de rigiditate. Pare o scenă siropoasă, de prost gust, scoasă din telenovelele de acelaşi fel. Aşa aş crede şi eu dacă mi-e povestită, dar să fii protagonistul, ei bine...
    Încearcă să spună ceva, fiindcă buzele i se mişcă lent, insuficient de explicit pentru a-mi da seama de ceva. Ochii verzi, protejaţi de genele negre, clipesc cu greoi şi lasă să scape o lacrimă ce i se pierde prin păr, în declinul ei. Vreau să mă apropii, îmi simt muşchii încleştaţi, dar ceva mai puternic mă ţine în aceeaşi poziţie, aşa că încep să plâng şi să îi spun vorbe încurajatoare.
        "Ajută-mă..." şopteşte într-un final, iar inima mi se sparge în mii de bucăţele.
    Se chinuie să se mişte spre mine, însă expresia trisă i se schimbă într-una schingiuită şi ţipă cu disperare, implorând să se oprească şi cerându-mi să fac măcar un pas şi să îl protejez cumva. Mă silesc iarăşi, dar reuşesc doar să îl văd cum se îndepărtează.
        "Nu pleca, te rog..."
    E tot ce aud, iar ecoul încă răsună în liniştea sepulcrală.
    Îl regăsesc în scurt timp, mă aflu în acelaşi loc, la fel ca la început. De această dată nu mă vede, priveşte în gol şi aşteaptă să mă întorc. Nu ştie că va muri singur, îşi trăieşte ultimele clipe cu siguranţa că cea pe care o iubeşte va apărea oricând pentru a-l scăpa din îmbrăţişasea placidă morţii. Realizează, la sfârşit, iar sclipirea din ochi i se stinge odată cu viaţa, însă tot roagă, mă imploră să mă întorc şi să nu îl las singur. Ţip, doar atât pot face, îi spun că sunt acolo şi că nu e singur, dar numai eu mă aud. L-am privit în ochi până i-a închis, abia atunci am reuşit să mă mişc, iar când am vrut să îl ating, m-am trezit în întuneric, în pat.
    Coşmarul e întotdeauna la fel, însă îmi e imposibil să mă familiarizez. Ca în fiecare noapte, adorm prin a spune, fără oprire, că îmi pare rău, de parcă aş rezolva ceva cu o umilă căinţă. Merit manifestările şi consecinţele, chiar mai mult, şi nu îmi pare rău că mă vor chinui poate întreaga eternitate. Am şansa să îl revăd, măcar, găsesc asta ca o binecuvântare în toată această mâhnire intolerabilă.
    E ceea ce m-a făcut să realizez că lumea în care trăim este urâtă, crudă şi nemiloasă.
    Îmi doresc... dar ştii deja. Sper doar că şi el ştie.

Subiect: Re: Sfârşit Dum 02 Feb 2014, 16:01

Omg tot ce ai scris aici e pura genialitate. serios. genialitate. si imi aduce aminte de un citat dintr-o carte:
"Pensez le matin que vous n'irez peut-être pas jusqu'au soir,
Et au soir que vous n'irez peut-être pas jusqu'au matin."
Cu alte.cuvinte
Nu uita în fiecare dimineaţă că poate nu vei mai fi la sfârşitul zilei,
Şi-n fiecare seară că poate nu vei mai fi dimineaţa.
Revin la lucrarea ra care e geniala. te-ai.gandit sa o scrii in engleza si sa o postezi si pe alte site-uri internationale? poate te descopera cineva, cumva.
Genial
e tot ce mai pot spune acum :))

Minunat. Mi-a plăcut TOT.
Sfârşitul a fost chiar superb. Adică ultima frază. Nu am ce spune. Poate doar că a fost prea scurt. Nu cred că m-aş fi săturat vreodată de această istorisire. Cu toate că dimenstiunea textului conferă un minster aparte care te face să iţi imaginezi continuarea. Suferinţa continuă prin care trece personajul si dorinţa nerostită.
Divin :)

Subiect: Re: Sfârşit Dum 08 Mar 2015, 16:15

Regret ca abia acum ajung sa comentez pe aici, desi am citit creatia ta de ceva timp. Imi place enorm de mult ce am citit, e un text plin de sentimentalism tragic, acela care iti face carnea sa tremure si pielea sa ti se zbarleasca. Povestea este una trista, insa exprima.foarte bine durerea de a pierde pe cineva, dar intelepciunea de incerca sa treci peste. Felicitari pentru idee!
Te-am pupat!